Ce loc ocupa Hristos in inima ta?

[laurastifter]

Ioan 15, 9-17:9.Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi; rămâneţi întru iubirea Mea. 10.Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân întru iubirea Lui. 11.Acestea vi le-am spus, ca bucuria Mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină. 12.Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu. 13.Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. 14.Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc. 15.De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute. 16.Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi, şi roada voastră să rămână, ca Tatăl să vă dea orice-I veţi cere în numele Meu. 17.Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unul pe altul.

[laurastifter]

Romani 8, 28-39:
28.Şi ştim că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi după voia Lui; 29.Căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a şi hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său, ca El să fie întâi născut între mulţi fraţi. 30.Iar pe care i-a hotărât mai înainte, pe aceştia i-a şi chemat; şi pe care i-a chemat, pe aceştia i-a şi îndreptat; iar pe care i-a îndreptat, pe aceştia i-a şi mărit. 31.Ce vom zice deci la acestea? Dacă Dumnezeu e pentru noi, cine este împotriva noastră? 32.El, Care pe Însuşi Fiul Său nu L-a cruţat, ci L-a dat morţii, pentru noi toţi, cum nu ne va da, oare, toate împreună cu El? 33.Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Cel ce îndreptează; 34.Cine este Cel ce osândeşte? Hristos, Cel ce a murit, şi mai ales Cel ce a înviat, Care şi este de-a dreapta lui Dumnezeu, Care mijloceşte pentru noi! 35.Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? 36.Precum este scris: "Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere". 37.Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit. 38.Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, 39.Nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru.


Doamne ajută!

Am citit recent cateva materiale,plus cateva ganduri personale pe acesta tema, in legatura stransa cu tema topicului.Voi parafraza asa ca cine doreste ii dau si sursele.As dori ca acesta postare a mea sa fie pentru un suflet mare,de aici de pe forum,care eu cred ca traieste in dragostea Lui si care pe mine m-a ajutat mult,fara sa ii cer asta si fara sa ceara ceva in schimb.Ii multumesc din suflet.

Pavel nu a rostit niciodata o prelegere.El a predicat.Toata cultura vasta a acestui om al lui Dumnezeu,intreaga lui cunostiinta adanca,toate au fost abandonate pentru o singura cauza,un singur lucru despre cu care sa stea in fata oricui: ,,In ce ma priveste, departe de mine gandul sa ma laud cu altceva decat cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este rastignita fata de mine, si eu fata de lume!"(Galateni 6:14).

Mereu a predicat despre asta,nu a dorit niciodata sa isi duca auditoriul spre culmile cunoasterii intelectuale ci spre mantuire.Si insista cu acest lucru,pe care l-a pus mereu in centrul invataturii sale apostolice fara putiinta de tagada: ,,Caci n-am avut de gand sa stiu intre voi altceva decat pe Isus Hristos, si pe El rastignit"(I Corinteni 2:2).Propovaduirea Crucii de catre Apostolul Pavel.Motivatia apostolului a fost clara:cei care ascultau trebuiau sa inteleaga ca acesta propovaduire a Crucii se facea intr-un scop precis: ,,Cine seamana in firea lui pamanteasca va secera din firea pamanteasca putrezirea; dar cine seamana in Duhul va secera din Duhul viata vesnica"(Galateni 6:8).

Un comentator spunea ca in momentele cand multimea urla,solicitand ca Hristos sa fie rastignit, motivatia acestei uri inexplicabile era cea descrisa in Luca 19:10 ,,Pentru ca Fiul omului a venit sa caute si sa mantuiasca ce era pierdut.".Suna inexplicabil,nu-i asa?Sa-l urasti pe cel venit sa te salveze.Insa acesta este nebunia Crucii propovaduita de Pavel.Paradoxul este ca acel scop al Mantuitorului era cea mai mare jignire pentru omul firesc,pacatos si orb.Nimeni nu vrea sa accepte ca este pierdut,mandria sarpelui curge inca fierbinte prin noi.Si nu pierduti oricum ci pierduti in asa mod incat sa aiba nevoie de a fi salvati.Prezenta Fiului lui Dumnezeu in acesta lume a fost o condamnare a noastra,a fiecaruia.Daca nu ar fi existat pacat nici EL nu ar fi trebuit sa vina.Dar,cum spune Pavel,nu este nimeni fara de pacat si EL trebuia sa vina si tocmai prezenta Lui demonstreaza si dragostea Celui de Sus dar si condamnarea in care ne gaseam.

Cand Hristos era rastignit Pavel nu era converit.Hristos insa il iubise si pe el,ca si pe noi,din vesnicie.Nu a asteptat ca Pavel sa se converteasca,s-a dus pe Cruce stiind ca unul precum Pavel va fi mai intai un prigonitor.Dar l-a iubit si pe el si s-a dus,nu si-a conditionat sacrificiul.L-a facut inainte sa-i cerem noi asta sau macar sa realizam ca este un miracol neinchipuit,cum spunea un poet ,,Nemuritorul moare".Asta s-a intimplat,acesta nebunie la adresa ratiunii.Efectul acestor aspecte,a lui Hristos rastignit,il explica Pavel grandios,cutremurator: ,,Dar acum s-a aratat o neprihanire pe care o da Dumnezeu, fara lege - despre ea marturisesc Legea si Prorocii - si anume, neprihanirea data de Dumnezeu, care vine prin credinta in Isus Hristos, pentru toti si peste toti cei ce cred in El. Nu este nicio deosebire. Caci toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu. Si sunt socotiti neprihaniti, fara plata, prin harul Sau, prin rascumpararea care este in Hristos Isus."(Romani 3:21-23).

Ce crestin,cand citeste aceste lucruri,ce om,nu isi ridica capul din disperare privind la Cel de pe Cruce?Cineva,in trecut spunea ,,Incredibila dragoste.Cum este posibil ca Tu,Dumnezeu meu,sa mori pentru mine?".Noi nu facem coroane din spini,dar sa le mai si purtam.Consideram ca notiunea de coroana este incompatibila cu spinul.Dar nu este, in acesta propovaduire a Crucii de catre Pavel.

Pe Cruce vezi pe cineva care nu a pacatuit niciodata,care a ascultat fara a gresi de Tatal ceresc,care nu a facut nici un rau,care este neprihanit si curat.Fara de pacat.Singurul neprihanit absolut care este pedepsit.Acest om preacurat moare pentru ticalosi si pierduti.EL,care din vesnicie a privit la fata Tatalui,Fiul din eternitate,care aici,printre noi,l-a ascultat purtand pacatele noastre,EL care s-a rugat si a suferit,care a salvat,este pe cruce.Acolo l-a dus drumul Sau si desi stia asta a mers pana la capat.
Acest Fiu al Slavei moare precum un om,singur,in durere,in timp ce altii ii strigau: "Pe altii i-a mantuit, iar pe Sine nu Se poate mantui!"(Matei 27:42).In timp ce EL murea pentru noi,in timp ce pacatele noastre il strapungeau,ei spuneau ca nu se poate mantui pe sine.Ce nebunie a Crucii.EL tocmai pentru ei murea si ei credeau ca nu se poate salva pe EL.
Dar nu pe EL doare sa se salveze ci pe noi.Cel ce putea vindeca boala si invia mortii nu s-a coborat de pe Cruce.Cel care era viata murea.Prin sangele Lui am fost curatiti.Si aici Pavel se ridica in fata noastra,precum intr-un areopag etern si spune clar,plin de adevarata bucurie crestina,de speranta noastra,acele cuvinte pe care zi de zi ar trebui sa le citim si sa ne bucuram,indiferent ce ni-se intimpla:

,,Dar Dumnezeu Isi arata dragostea fata de noi prin faptul ca, pe cand eram noi inca pacatosi, Hristos a murit pentru noi. Deci cu atat mai mult acum, cand suntem socotiti neprihaniti, prin sangele Lui, vom fi mantuiti prin El de mania lui Dumnezeu. Caci, daca atunci cand eram vrajmasi, am fost impacati cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Sau, cu mult mai mult acum, cand suntem impacati cu El, vom fi mantuiti prin viata Lui. Si nu numai atat, dar ne si bucuram in Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am capatat impacarea." (Epistola catre Romani 5:8-11).

Apostolul Pavel a fost invinuit tocmai de acesta propovaduire,a nebunie Crucii.Unii o considerau o nebunie,altii un prilej de poticnire dar,dupa cum spune Apostolul ,,Caci intrucat lumea, cu intelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu in intelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a gasit cu cale sa mantuiasca pe credinciosi prin nebunia propovaduirii crucii".Motivatia lui Pavel a fost simpla,din momentul in care a crezut.A inteles ca marea dragostea este sa renunti la tine pentru EL.Sa-l lasi pe EL sa traiasca in tine.Exemplul si invatatura lui Pavel transmisa catre noi.

Mantuitorul a spus: "Daca voieste cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa Ma urmeze.". Apostolul Pavel a raspuns: ,,Am fost rastignit impreuna cu Hristos, si traiesc… dar nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine. Si viata, pe care o traiesc acum in trup, o traiesc in credinta in Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit si S-a dat pe Sine insusi pentru mine".

[gdf-fdc]

În prealabil postat de laurastifter

Doamne ajută!
Ne răspunde chiar Domnul Iisus: "Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi întru iubirea Mea." (Ioan14, 9);
"Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca viaţa sa să şi-o pună pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc. De acum nu vă mai numesc slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute.";
"Că şi Fiul Omului a venit nu ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi."
:)
Iată ce loc ocupăm noi în inima Domnului nostru Iisus Hristos. Iubirea lui Hristos "cea mai presus de cunoştinţă" faţă de noi este infinită... mai puternică decât moartea şi decât întunericul cel veşnic al Iadului, de vreme ce Mântuitorul, întrupându-Se pentru mântuirea noastră, a devenit Om asemenea nouă, S-a sacrificat pentru noi şi a coborât în Iad pentru a elibera sufletele noastre de robia păcatului şi a pierderii comuniunii cu Dumnezeu.

Slavă lui Hristos, Dumnezeul nostru, pentru dragostea Sa faţă de noi, pentru binefacerile pe care cu nemărginită iubire le-a revărsat asupra noastră!

aceste cuvinte sunt pt cei ce fac voia DOMNULUI IISUS.oare noi mai facem voia LUI ? mai putem fi numiti prieteni ai DOMNULUI IISUS

[cristiboss56]

În prealabil postat de gdf-fdc

aceste cuvinte sunt pt cei ce fac voia DOMNULUI IISUS.oare noi mai facem voia LUI ? mai putem fi numiti prieteni ai DOMNULUI IISUS

Iti voi raspunde , draga prietene , cu cuvintele SfantuluiIoan Iacob Hozevitul , mult prea uitat in ultima vreme :
"La temelia vietii noastre sunt trei pietre mari : Credinta , Nadejdea si Dragostea . Dintre toate nadejdea alcatuieste sprijinul cel mai puternic al sufletului omenesc . Fara piatra nadejdii , cladirea vietii noastre se darama . Daca cumva se zdruncina aceasta piatra de temelie atunci pietrele cladirii se zdruncina si cad , adica toate virtutile omului slabesc si se pierd . Cand slabeste mai ales nadejdea pentru mantuirea sufletului , atunci credinta slabeste , iar dragostea crestineasca se raceste si viata omului n-are nici un rost ".

Sa avem , draga frate macar acest minum de nadejde si rabdare , si sa constientizam ca fara Dumnezeu nimic bun si durabil nu putem realiza . Realizand aceasta , fi sigur ca El ne va invata , prin pronia si pedagogia divina , sa ne si rugam , sa-L iubuim cu adevarat , sa-L intelegem , sa-I deslusim o parte din tainele Lui . . . Deci : rabdare , nadejde si o tara de dragoste , caci de restul se ocupa El !

[laurastifter]

În prealabil postat de gdf-fdc

aceste cuvinte sunt pt cei ce fac voia DOMNULUI IISUS.oare noi mai facem voia LUI ? mai putem fi numiti prieteni ai DOMNULUI IISUS

Doamne ajută!
Într-adevăr, de multe ori devenim, prin faptele noastre, nevrednici de a ne numi "prietenii lui Hristos". Cu toate acestea, El ne iubeşte necondiţionat şi S-a jertfit pentru mântuirea sufletelor noastre, cunoscând din veşnicie păcatele fiecăruia dintre noi. Scriind aceste rânduri, îmi simt sufletul întristat... pentru că foarte recent, acum câteva zile, am căzut într-o ispită pe care reuşisem - credeam eu - s-o înving pentru totdeauna. Viaţa spirituală cuprinde, aşa cum putem observa din proprie experienţă, bucurii şi tristeţi, căderi dramatice şi biruinţe, momente de entuziasm şi clipe de întuneric.
Este minunat să-L iubeşti pe Dumnezeu şi să te simţi iubit de El! Experienţele nefericite, aparentele obstacole din pelerinajul nostru către Împărăţia lui Dumnezeu, rămân, pentru cei credincioşi, doar "acele lucruri înspăimântătoare pe care le observi, atunci când privirea îţi fuge de la ţintă". Îmi este destul de dificil să vă încurajez acum, fiind eu însămi, aşa cum am mai scris, într-un moment de tristeţe şi dezamăgire.
Totuşi, aşa cum atât de frumos scria Cristiboss56, credinţa, nădejdea şi dragostea rămân cele mai minunate daruri duhovniceşti primite de la Tatăl ceresc!
Să nu deznădăjduiţi niciodată, pentru că iubirea lui Dumnezeu este infinit mai puternică decât păcatele noastre! "Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos?" - se întreabă retoric, plin de bucurie duhovnicească, "Apostolul neamurilor". Oare întunericul păcatului poate birui, în inimile noastre, lumina dragostei lui Dumnezeu? Nicidecum!
Curaj şi multă bucurie în Domnul!

P. S. În clipele de tristeţe şi descurajare, am în minte pericopa despre întâlnirea dintre Mântuitorul Hristos şi Sfinţii Luca şi Cleopa, pe drumul de la Emaus. Oare nu cumva şi noi, în astfel de momente, ne asemănăm acelor doi ucenici ai lui Hristos? Oare nu cumva Mântuitorul nostru păşeşte alături de noi pe drumurile vieţii, exact în momentele în care slaba noastră credinţă se clatină şi gândurile ne spun că El ne-a părăsit? Oare cine este "Străinul" Care, mergând împreună cu noi, ne umple sufletele de mângâiere, chiar atunci când simţim că ne-am îndepărtat în mod ireversibil de idealul desăvârşirii? "Oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile"? :)

[laurastifter]

În prealabil postat de laurastifter

Doamne ajută!
Într-adevăr, de multe ori devenim, prin faptele noastre, nevrednici de a ne numi "prietenii lui Hristos". Cu toate acestea, El ne iubeşte necondiţionat şi S-a jertfit pentru mântuirea sufletelor noastre, cunoscând din veşnicie păcatele fiecăruia dintre noi. Scriind aceste rânduri, îmi simt sufletul întristat... pentru că foarte recent, acum câteva zile, am căzut într-o ispită pe care reuşisem - credeam eu - s-o înving pentru totdeauna. Viaţa spirituală cuprinde, aşa cum putem observa din proprie experienţă, bucurii şi tristeţi, căderi dramatice şi biruinţe, momente de entuziasm şi clipe de întuneric.
Este minunat să-L iubeşti pe Dumnezeu şi să te simţi iubit de El! Experienţele nefericite, aparentele obstacole din pelerinajul nostru către Împărăţia lui Dumnezeu, rămân, pentru cei credincioşi, doar "acele lucruri înspăimântătoare pe care le observi, atunci când privirea îţi fuge de la ţintă". Îmi este destul de dificil să vă încurajez acum, fiind eu însămi, aşa cum am mai scris, într-un moment de tristeţe şi dezamăgire.
Totuşi, aşa cum atât de frumos scria Cristiboss56, credinţa, nădejdea şi dragostea rămân cele mai minunate daruri duhovniceşti primite de la Tatăl ceresc!
Să nu deznădăjduiţi niciodată, pentru că iubirea lui Dumnezeu este infinit mai puternică decât păcatele noastre! "Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos?" - se întreabă retoric, plin de bucurie duhovnicească, "Apostolul neamurilor". Oare întunericul păcatului poate birui, în inimile noastre, lumina dragostei lui Dumnezeu? Nicidecum!
Curaj şi multă bucurie în Domnul!

P. S. În clipele de tristeţe şi descurajare, am în minte pericopa despre întâlnirea dintre Mântuitorul Hristos şi Sfinţii Luca şi Cleopa, pe drumul de la Emaus. Oare nu cumva şi noi, în astfel de momente, ne asemănăm acelor doi ucenici ai lui Hristos? Oare nu cumva Mântuitorul nostru păşeşte alături de noi pe drumurile vieţii, exact în momentele în care slaba noastră credinţă se clatină şi gândurile ne spun că El ne-a părăsit? Oare cine este "Străinul" Care, mergând împreună cu noi, ne umple sufletele de mângâiere, chiar atunci când simţim că ne-am îndepărtat în mod ireversibil de idealul desăvârşirii? "Oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile"? :)

La cele scrise mai sus, aş dori să adaug o scurtă pildă - o poveste imaginară deosebit de impresionantă şi educativă - ce ne poate umple de nădejde şi bucurie , indiferent de starea duhovnicească în care ne-am afla, căci Domnul Hristos, Păstorul nostru Cel sfânt şi drag, ne caută şi ne ridică în braţe din căderile noastre, exact în clipele în care, cuprinşi de ispita tristeţii, avem falsa impresie că El ne-ar fi părăsit.
Potrivit acestei povestioare fictive, pe un drum plin de nisip călătoreau, într-o zi însorită de vară, Domnul Iisus Hristos şi un copilaş orfan. Mântuitorul îl ţinea de mână pe micuţ, arătându-i cu dragoste urmele paşilor lor, ce se formaseră pe nisip.
"Iată, fiule", spunea Mântuitorul, " Iată, aici, pe nisip, sunt urmele paşilor noştri. Urmele mai mari sunt ale paşilor Mei, iar cele mai mici sunt ale paşilor tăi pentru că, oriunde ai mers în viaţă, Eu am fost împreună cu tine şi te-am ocrotit, ţinându-te de mână".
Copilaşul, privind cu atenţie, a observat că, începând dintr-un anumit loc, pe nisip se puteau vedea doar urmele mai mari - cele ale paşilor lui Hristos. Atunci, începând să plângă, a întrebat: "O, Doamne Iisuse al meu, din acest loc m-ai părăsit, m-ai lăsat singur! Ştiu eu că aşa este, pentru că, începând de aici... se văd doar paşii Tăi! De ce ai făcut aşa?".
Auzind aceste cuvinte pline de neîncredere şi descurajare, Mântuitorul nostru Hristos a răspuns cu blândeţe: "Fiul Meu, nicio clipă nu te-am lăsat singur, aşa cum crezi tu! Din acest loc, nu mai vezi pe nisip decât paşii tăi pentru că, exact de aici, Eu nu te-am mai ţinut de mână, ci... te-am luat în braţe"! :)

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

[PuiMicGeorgiana]

În prealabil postat de laurastifter

Doamne ajută!
Dragi fraţi întru Hristos,
M-am gândit că ar fi deosebit de interesant şi folositor duhovniceşte să medităm împreună la această întrebare: cine este Iisus Hristos pentru fiecare dintre noi? Altfel spus: toţi cei credincioşi ştim că El este Dumnezeu-Omul, a doua Persoană a Sfintei Treimi, dar întrebarea mea este cum ne raportăm la Persoana Sa? Ce loc ocupă El în vieţile noastre? Credinţa în El este pentru noi doar o convingere intelectuală, o idee abstractă, sau o trăim ca pe o relaţie de comuniune cu El? În ce măsură conştientizăm faptul că El este Mântuitorul întregii lumi şi, la fel de adevărat şi de concret, Mântuitorul fiecăruia dintre noi şi - îndrăznesc să spun - Cel mai iubit Prieten al nostru? Ne umple de bucurie ideea că El este "Calea, Adevărul şi Viaţa"? Acceptăm adevărurile de credinţă despre Persoana Mântuitorului doar în mod raţional, sau ni le asumăm şi afectiv? Ce putem spune despre relaţia noastră personală cu Cel pe Care teologul Paul Evdokimov Îl numea "Cel mai intim cunoscut"? :)
Sfinţii Părinţi învaţă, în scrierile lor, faptul că cei care se străduiesc să împlinească poruncile divine se împart în trei categorii: robii (care păzesc poruncile Domnului doar din teama pierderii mântuirii), slugile (care împlinesc poruncile pentru a dobândi Împărăţia cerurilor) şi fiii adevăraţi (care-L ascultă pe Dumnezeu pentru El Însuşi, din iubire necondiţionată faţă de El, Care "Cel dintâi ne-a iubit"). În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: "Nici scăparea de Iad, nici bucuria cerescului locaş, nimic nu poate întrece bucuria care le covârşeşte pe toate: să fim, totodată, iubitorii şi iubiţii lui Hristos". Oare noi Îl căutăm pe Hristos pentru El Însuşi, sau pentru minunile Sale? Iubirea noastră faţă de El este total necondiţionată?
M-aş bucura să discutăm, în această rubrică, despre relaţia noastră cu Mântuitorul Hristos.

O seară binecuvântată!
Cu respect,
Laura Stifter

Pentru mine Iisus este totul. Fara El as fi un nimeni.

[cristiboss56]

În prealabil postat de PuiMicGeorgiana

Pentru mine Iisus este totul. Fara El as fi un nimeni.

Tu chiar esti cineva ! Un exemplu de lupta , dragoste si credinta adevarata . Nu stiu cati ar fi reusit sa depaseasca suferinta prin care treci tu , dar esti un exemplu pentru noi din toate punctele de vedere , iar optimismul tau , este dat de dragostea adevarata si neconditionata in Hristos !

In cartea "Boala si tamaduirea sufletului in traditia ortodoxa", mitropilitul Hierotheos Vlachos emite ideea ca oamenii se pot considera tamaduiti, atunci cand au dobandit cunoasterea lui Dumnezeu, precum Adam in rai. Cu alte cuvinte, omul indumnezeit este un om tamaduit. Gasim aceasta realitate la sfinti. Vederea lui Dumnezeu este un dar de la Dumnezeu, iar El da acest dar cui vrea si cand vrea. Noi sa ne rugam spre a fi curatiti pe dinauntru, sa scapam de patimi, si pentru ca mintea noastra sa ne fie luminata.

Vorbim despre o tamaduire, deci si de o boala. Hierotheos Vlachos ne spune ca boala este in mintea omului; deci mintea trebuie tamaduita. Iar Sf. Maxim Marturisitorul ne spune, ca izbavirea de durere si placere este semnul ca omul a trecut de treapta curatirii; semnul ca a ajuns la treapta luminarii, sau a trecut de ea, este izbavirea de nestiinta si de uitarea lui Dumnezeu.

Iar semnul ca a ajuns la indumnezeire este eliberarea de inchipuire si de toate infatisarile pe care i le aduce lumea simturilor.

Iata si o scurta rugaciune, pe care ne-o sugereaza: "Lumineaza intunericul meu!" Si daca Dumnezeu va voi, Se va descoperi noua. Atunci vom sti ca am fost tamaduiti, si vom primi darul teologhisirii, al grairii de Dumnezeu.

De la treapta luminarii mintii si pana la treapta vederii dumnezeiesti lucreaza rugaciunea mintii. In starea de contemplare rugaciunea se intrerupe si porneste din nou, cand inceteaza vederea lui Dumnezeu.

Ca sa vedem ce daruri minunate ne face Iisus Hristos, cand isi face salas in inima noastra.
Sa incepem cu pocainta, sa continuam cu rugaciunea mintii, pentru a ajunge la luminare, care ne duce la vederea lui Dumnezeu, urmata de o contemplatie statornica.

Putem spune, ca teologia ortodoxa este roada tamaduirii, dar si calea ajungerii la tamaduire.

Multi se numesc crestini, dar nu toti au aceeasi traditie in ceea ce priveste mestesugul tamaduirii si a cunoasterii lui Dumnezeu, fapt care se reflecta in invatatura dogmatica. Deosebirile dogmatice oglindesc deosebirile corespunzatoare in privinta tamaduirii. Acolo unde este vedere a lui Dumnezeu, exista si formulare dogmatica limpede.