Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Să ne grăbim dornici către ea, pentru vindecarea sufletului şi pentru curăţirea cea duhovnicească, cu acea umilire a minţii şi cu atâta credinţă, încât judecându-ne nevrednici de primirea marelui Har

Nu trebuie să nu primim Duminica Sfânta Împărtăşanie, fiindcă ne ştim păcătoşi, ci cu totul mai mult să ne grăbim dornici către ea, pentru vindecarea sufletului şi pentru curăţirea cea duhovnicească, cu acea umilire a minţii şi cu atâta credinţă, încât judecându-ne nevrednici de primirea marelui Har, să căutăm şi mai mult leacuri pentru rănile noastre. N-am fi, dealtfel, vrednici să primim nici Împărtăşania anuală, dacă ne-am lua după unii care, stând în mănăstiri, în aşa fel măsoară vrednicia, sfinţenia şi meritul tainelor cereşti, încât socotesc că Împărtăşania nu trebuie luată decât de cei sfinţi şi nepătaţi şi nu mai degrabă, pentru ca această participare să ne facă sfinţi şi curaţi, aceştia fără îndoială cad într-o mai mare trufie decât cea de care se pare că se feresc, fiindcă cel puţin atunci când o primesc, ei se socotesc vrednici de a o primi. Cu mult este mai drept ca, devreme ce în această umilinţă a inimii, în care credem şi mărturisim că niciodată nu putem să ne atingem pe merit de acele Sfinte Taine, să o primim ca un leac al tristeţilor noastre în fiecare duminică, decât ca stăpâniţi de deşarta trufie şi stăruinţă a inimii, să credem că numai odată pe an suntem vrednici de a lua parte la Sfintele Taine.


(Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, partea a III-a, vol. 57, cap. XXI, 1—3, în colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, p. 722)

[cristiboss56]

Cu ce ochi vei privi atunci lumea, care te va cerceta pentru că nu ţi-ai educat copilul la vremea potrivită?
Mari necazuri păţesc părinţii aceia care nu vor să-şi bată copiii, nici să-i mustre, nici să-i supere cumva, cu toate că trăiesc o viaţă dezordonată şi imorală. De multe ori am văzut cum asemenea copii erau duşi la tribunal şi osândiţi pentru fărădelegile lor.
Când tu, ca părinte, nu-l sfătuieşti pe copilul tău şi nu-l călăuzeşti drept, e firesc să fie târât de oameni vicioşi şi să ajungă să săvârşească chiar şi crime. Atunci, desigur, va fi condamnat de societate şi-i va face de ruşine atât pe părinţii săi cât şi pe el.
Şi odată cu osândirea copilului, va fi arătat cu degetul şi tatăl, care nu mai îndrăzneşte să iasă din casă. Şi vor spune despre el: „Iată ce-a păţit dacă nu şi-a educat copilul!”.
Cu ce ochi vei privi atunci lumea, care te va cerceta pentru că nu ţi-ai educat copilul la vremea potrivită, şi astfel a ajuns la crimă şi în temniţă? Îndrăzneşti să te mai numeşti tată, de vreme ce nu ţi-ai împlinit îndatorirea? Nu te ascunzi? Nu-ţi doreşti să se deschidă pământul şi să te înghită? Spune-mi deci, îndrăzneşti să te mai numeşti tată, de vreme ce ai fost nepăsător faţă de copilul tău şi l-ai lăsat să fie distrus?

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, Editura Egumenița, Galați, p. 121)

[adrian7]

Care este cea mai mare porunca?

In vremea aceea fariseii s-au apropiat de Iisus si unul dintre ei, invatator de Lege, ispitindu-L, L-a intrebat: "Invatatorule, care porunca este mai mare in Lege?". El i-a raspuns: "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau, cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau. Aceasta este marea si intaia porunca. Iar a doua, la fel ca aceasta: Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti. In aceste doua porunci se cuprind toata Legea si proorocii".

[cristiboss56]

Greutătile familiale trebuie să le îndurăm ca pe o soartă aleasă de către noi de bună voie

Greutătile familiale trebuie să le îndurăm ca pe o soartă aleasă de către noi de bună voie. Gândurile ascunse în acest caz sunt mai degrabă dăunătoare decât utile. Este mântuitor doar să te rogi lui Dumnezeu pentru tine personal şi pentru familie, ca să rânduiască El ceea ce ne este folositor potrivit sfintei Sale voi.
Amintiţi-vă de proorocul rege David, care prin ajutorul lui Dumnezeu îndurând potrivnicia sorţii, scria: „Aşteptând am aşteptat pe Domnul şi S-a plecat spre mine. A auzit rugăciunea mea. M-a scos din groapa ticăloşiei şi din tina noroiului (păcătoşeniei). Şi a pus pe piatră (poruncile Domnului) picioarele mele şi a îndreptat paşii mei” (Psalmul 39).


(Sf. Ambrozie de la Optina,Sfaturi pentru familia creștină,Editura Platytera,p. 50-51)

[cristiboss56]

Slăbiciunile sunt ale noastre; fie că le-am dobândit din propria noastră neatenţie, fie că le-am moştenit de la părinţi, fiecare din noi trebuie să facă nevoinţă potrivită pentru a se elibera de ele

Omul se vede mai bine pe sine atunci când se oglindeşte în alţii. Dumnezeu dă fiecărui om harisma ce-i trebuie ca să se ajute, indiferent dacă o pune în valoare sau nu. Dacă o pune în valoare, va ajunge la desăvârşire. Şi slăbiciunile sunt ale noastre; fie că le-am dobândit din propria noastră neatenţie, fie că le-am moştenit de la părinţi, fiecare din noi trebuie să facă nevoinţă potrivită pentru a se elibera de ele. Până ne vom elibera, trebuie să ne oglindim pe noi înşine în cusururile celuilalt şi să ne cercetăm unde ne aflăm. Dacă, de pildă, vedem în celălalt o slăbiciune, imediat să spunem: "Ia să văd, nu cumva o am şi eu?", iar dacă o avem, să ne nevoim să o tăiem.
Părinte, şi dacă gândul îmi spune că nu am slăbiciunea aceasta, ce să-i răspund?
Să spui: "Eu am altele mai mari; aceasta este foarte mică în comparaţie cu ale mele". Se poate ca uneori slăbiciunile tale să fie mai mici, dar să ai şi mai puţine circumstanţe atenuante. Dacă se cercetează oricine în felul acesta, vede că el are cusururi mai mari decât celălalt. Apoi vede şi virtuţile celuilalt. "Ia să văd, îşi spune, există în mine această virtute? Nu. Vai, cât sunt de departe de acolo unde trebuia să mă aflu". Cel ce lucrează astfel, de toate se foloseşte, se schimbă în sensul cel bun şi se desăvârşeşte. Se foloseşte de sfinţi, se foloseşte de nevoitori, se foloseşte chiar şi de oamenii din lume. Pentru că de ar vedea, de pildă, un mirean care nu se bagă în seamă pe sine, că se jertfeşte, va spune: "Oare eu am această mărime de suflet? nu o am şi mai sunt şi om duhovnicesc!" şi atunci încearcă să-l imite. Cu toţii avem de făcut multă treabă. Bunul Dumnezeu pe toate le iconomiseşte spre binele nostru într-un mod înţelept.


(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, Nevoință duhovnicească, III, Editura Evanghelismos, p. 154-155)

[cristiboss56]

Tu, maică, îmi ceri să te învăţ răbdarea. Ce stranie eşti! Te va învăţa Dumnezeu. Te vor învăţa oamenii, surorile! Toate acestea te vor învăţa să rabzi, te vor învăţa cu fapta, cu lucrul, cu însăşi capacitatea firii de a răbda, iar tu îmi ceri lecţii de răbdare teoretică. Rabdă tot ce vei întâlni în cale şi te vei mântui!

Soră întru Domnul, preaevlavioasă E.! În gramada de scrisori, după o absenţă de două luni, de la Optina, am primit-o şi pe a ta. M-am tot grăbit cu răspunsul, dar abia acum reuşesc să scriu. Spui că ai un caracter nesuferit, dar al meu este şi mai rău. Însă eu nu deznădăjduiesc, amintindu-mi că am venit la mănăstire să învăţ şi să mă educ. Ce poate fi atât de uimitor, dacă ne mai strâmbăm uneori. Ne vom sili după putere. Cred că Dumnezeu ne va ajuta. Ţi se pare, uneori, că eşti de prisos, cu toate că nimeni nu ţi-a spus acest lucru.
Şi întrebi, oare de ce? Această problemă ar putea sa ţi-o dezlege orice ascultător al "nostru": "De aceea că tu nu eşti prima". Dacă ai avea simţământul smereniei creştine, nici-când nu te-ai fi gândit că alţii sunt obligaţi să-şi amintească de tine; că tu stai ca să fii în rând, într-un cuvânt, tu nu eşti de prisos. În acelaşi timp, ceri un sfat, cum să te izbăveşti din această stare, şi eşti nerăbdătoare şi nervoasă. De multă vreme a spus Hristos cum să ne izbavim: "Învăţati de la Mine, ca sunt blând şi smerit cu inima şi vă voi odihni pe voi"ˇ
Este cunoscut cum se porneşte mânia. Câinele, când nu i se dă sau i se ia o bucată de carne, se smunceşte şi latră. Aşadar, şi nouă ne place libertatea noastră. Dacă ne împiedică cineva să o dobândim sau nu ne lasă în pace, noi, mai ales eu, lătrăm şi poate muşcăm pe fratele (sau pe soră).
Să cercetăm cauza adevarată a răului şi vom afla esenţialul. Şi ne vom grăbi vindecarea. Sau cel puţin ne mustrăm pe noi, ne grăbim la un înţelept nelegiuit - la vameş (pe acesta l-a bătut Domnul).
Tu, maică, îmi ceri să te învăţ răbdarea. Ce stranie eşti! Te va învăţa Dumnezeu. Te vor învăţa oamenii, surorile! Toate acestea te vor învăţa să rabzi, te vor învăţa cu fapta, cu lucrul, cu însăşi capacitatea firii de a răbda, iar tu îmi ceri lecţii de răbdare teoretică. Rabdă tot ce vei întâlni în cale şi te vei mântui!


(Stareţul Anatolie de la Optina, Editura Doxologia, p. 339-340)

[cristiboss56]

În fiecare dintre noi există o sete şi o foame de Dumnezeu, pe care greu ni le însușim.

Mântuitorul cere femeii samarinene: Dă-mi să beau! şi nu bea, este rugat de ucenici: învăţătorule, mănâncă! şi nu mănâncă.
În fiecare dintre noi există o sete şi o foame de Dumnezeu, pe care greu ni le însușim. Nu ne îngăduim unii pe alţii, nu cunoaştem Darul lui Dumnezeu, izvorul este adânc, mâncarea trebuie cumpărată din cetate, altul este semănătorul şi altul este secerătorul.
Am săpat atât de mult şi atât de adânc în pământ, după apă, încât aproape l-am transformat într-un ciur prin care vedem tot cerul dătător de viaţă veşnică.

(Pr. Sever Negrescu, Fărâmituri de cuvinte, Ed.Doxologia, Iași, 2011, p. 38)

[cristiboss56]

Sufletul meu Te-a cunoscut, Doamne, şi eu scriu despre mila Ta norodului Tău.

Noroadelor, nu vă întristaţi că trăiţi în osteneli. Luptaţi numai cu păcatul şi cereţi ajutor de la Dumnezeu, iar El vi-l va da, pentru că e milostiv şi ne iubeşte.

Noroadelor, cu lacrimi scriu aceste rânduri. Sufletul meu vrea ca voi să cunoaşteţi pe Domnul şi să vedeţi mila şi slava Lui. Am şaptezeci şi doi de ani; curând voi muri şi scriu despre mila Domnului, pe care Domnul mi-a dat să o cunosc prin Duhul Sfânt; şi Duhul Sfânt m-a învăţat să iubesc norodul. V-aş pune pe un munte înalt, ca de pe vârful lui să puteţi vedea faţa blândă şi milostivă a Domnului şi inimile voastre să salte de bucurie. Vă spun adevărul: nu ştiu nimic bun în mine însumi şi în mine sunt multe păcate, dar harul Duhului Sfânt mi-a şters mulţime de păcate şi ştiu că celor ce luptă cu păcatul Domnul le dă nu numai iertarea, dar şi harul Duhului Sfânt, care bucură sufletul şi-i dă o pace dulce şi adâncă.

Doamne, Tu iubeşti zidirea Ta; şi cine poate înţelege iubirea Ta sau gusta dulceaţa ei, dacă nu o înveţi Tu Însuţi prin Duhul Tău Cel Sfânt?



Cuviosul Siluan Athonitul - "Între iadul deznadejdii și iadul smereniei"

[cristiboss56]

Părinte, mă mânii foarte repede!

Cum te cuprinde mânia, repetă "Doamne miluieşte". Prin rugăciune se curăţă orice întinăciune.

O femeie, cândva, i-a spus:

- Părinte, mă mânii foarte repede.

El i-a răspuns:

- Cum te cuprinde mânia, repetă "Doamne miluieşte". Prin rugăciune se curăţă orice întinăciune.



La întrebarea unei fiice duhovniceşti cum să se roage, Stareţul şi-a făcut încetişor semnul crucii, s-a aplecat, atingând cu mâna dreaptă pământul şi a spus: "Roagă-te aşa. Roagă-te trupeşte şi Domnul îţi va trimite Harul Său în ajutor. Roagă-te ca Domnul să împărăţească în inima ta; atunci se va preumple de mare bucurie şi nici o tristeţe nu va putea să o neliniştească." Altă dată sfătuia: "Roagă-te simplu: Doamne dăruieşte-mi Harul Tău! Dacă vă acoperă norul necazurilor, atunci rugaţi-vă: Doamne, dăruieşte-mi Harul Tău. Şi Domnul ne va izbăvi de primejdii".

Odată, bătrânul vizitiu Timotei a căzut la picioarele Părintelui, faţa i s-a transfigurat de credinţă, umilinţă şi nădejde: "Părinte, pentru ca raza ta caldă să încălzească sufletul meu rece, pentru ca el să se aprindă în drumul spre cer...". După această frază complicată el a spus simplu: "Părinte, nu am lacrimi." Dar Stareţul, cu un zâmbet minunat, i s-a închinat şi i-a spus: "Nu este nimic, sufletul tău plânge, iar aceste lacrimi sunt mult mai preţioase decât cele trupeşti".

(Stareţul Nectarie de la Optina, colecţia Cuvioşi stareţi de la Optina)

[cristiboss56]

N-am văzut vreunul fără judecată şi neînţelept, ca bătrînii din lume pe care oamenii sunt obişnuiţi să-i socotească smintiţi. Ci pe toţi, blânzi în cele din afară, luminoşi, neprefăcuţi şi nemeşteşugiţi, fără nimic plăsmuit, nici în cuvânt, nici în purtări, lucru care nu se află la mulţi; iar în cele dinăuntru respirând cu sufletul pe Dumnezeu şi privind pe întâistătătorul ca nişte copii nevinovaţi şi având ochiul minţii îndrăzneţ şi tare faţă de draci şi de patimi.

Am văzut acolo bărbaţi trăind în ascultare de vreo cincizeci de ani. Pe aceştia i-am rugat să mă înveţe ce mângâieri au aflat din atâta osteneală. Unii dintre ei spuneau că au aflat adâncul (abisul) smereniei, prin care alungă de la ei tot războiul. Alţii spuneau că au dobândit desăvîrşita nesimţire şi lipsa de durere la bârfeli şi sudalme. Am văzut pe alţii din acei pururea pomeniţi veniţi acolo în cărunteţe şi cu chip îngeresc după dobândirea nerăutăţii şi a simplităţii celei duhovniceşti şi întărite cu voinţa; n-am văzut vreunul fără judecată şi neînţelept, ca bătrînii din lume pe care oamenii sunt obişnuiţi să-i socotească smintiţi. Ci pe toţi, blânzi în cele din afară, luminoşi, neprefăcuţi şi nemeşteşugiţi, fără nimic plăsmuit, nici în cuvânt, nici în purtări, lucru care nu se află la mulţi; iar în cele dinăuntru respirând cu sufletul pe Dumnezeu şi privind pe întâistătătorul ca nişte copii nevinovaţi şi având ochiul minţii îndrăzneţ şi tare faţă de draci şi de patimi.


(Sf. Ioan Scărarul, Filocalia 9)