Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Facem contracte de prietenie care presupun libertăţi şi restricţii potrivit cu firea şi educaţia pe care o avem. Astfel de prietenii se strică de îndată ce „regulile”, convenţiile sau aşa-zisele „principii” sunt încălcate.
Un lucru vrednic de ținut minte este acela că în puterea noastră stă să oferim prietenia, dar niciodată să o cerem de la alţii. Zic asta pentru că, de regulă, ajungem să ne considerăm prietenii ca pe o proprietate şi un bun al nostru. De exemplu, un prieten nu trebuie să întrețină relaţii cu cineva cu care tocmai ne-am certat, pentru că aceasta se interpretează ca o trădare. Cerem socoteală prietenului pentru anumite gesturi sau cuvinte, invocând motive de genul: „Vreau să clarificăm relaţia dintre noi”, sau „între prieteni nu trebuie să existe secrete” şi aşa mai departe. Cu alte cuvinte, facem contracte de prietenie care presupun libertăţi şi restricţii potrivit cu firea şi educaţia pe care o avem. Astfel de prietenii se strică de îndată ce „regulile”, convenţiile sau aşa-zisele „principii” sunt încălcate. În acest fel şi traficanţii de droguri, şi tâlharii leagă prietenii.
Totuşi înţelegem că prietenia este ceva mai mult. Prietenia este deschiderea sufletească pe care o avem către toată lumea, izvorâtă din dragostea poruncită de Hristos. În acest sens, creştinul este prieten cu toţi şi cu nimeni. Cu toţi, pentru că nu poate să nesocotească pe cineva, şi cu nimeni, pentru că nu poate să prefere pe cineva. Sfântul Arsenie cel Mare spunea „iubeşte pe toţi şi fugi de toţi”. Această vedere este cu putinţă la cei care au toată puterea sufletului îndreptată spre Hristos şi judecă pe toţi şi toate prin prisma lui Hristos, pentru Care orice om este plinătatea umanităţii şi trebuie privit, după cum îndeamnă şi Apostolul Pavel, „ca cel pentru care a murit Hristos”.
(Ierom. Savatie Baștovoi, A iubi însemnă a ierta, Editura Cathisma, p. 120-122)

[cristiboss56]

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR - Despre muncă



<<Sfântul Pavel însuşi, nu se ruşina să mânuiască cuţitul şi să coase pieile; ba chiar se lăuda cu asta, când veneau la el bărbaţi mari şi cu faimă. Nu numai că nu se ruşina, dar în epistolele sale, ca pe un stâlp de bronz, şi-a arătat îndeletnicirea. Ceea ce învăţase la începutul vieţii lui, a urmat să facă, cu toate că fusese răpit în paradis, unde avusese tainice vorbiri cu Dumnezeu.

Şi noi, care nu facem cât tălpile încălţămintei lui, ne ruşinăm de ceea ce el era atât de mândru! In fiecare zi păcătuim şi nu ne întoarcem – şi-n aceasta nu vedem nimic ruşinos – iar ca să ne scoatem hrana dintr-o cuviincioasă muncă, iată de ce ne este ruşine şi fugim ca de o nelegiuire!

Spune-ţi-mi: în ce v-aţi pus nădejdea că veţi fi mântuiţi?

Să ne ruşinăm dacă păcătuim, dacă supărăm pe Dumnezeu, dacă facem un lucru neîngăduit.

Fiecare să se mândrească cu meşteşugul său, cu munca sa. Prin muncă, vom goni lesne din duhul nostru gândurile vinovate, vom veni degrabă în ajutorul celor lipsiţi şi vom împlini porunca Domnului Hristos, când spune: “E mai mare fericire să dai decât să primeşti”…>>

[cristiboss56]

Risipirea este o caracteristică a modernităţii. Timpul parcă nu ne mai ajunge pentru nimic, ne apucăm de multe şi nu terminăm decât puţine. Ne putem în faţă priorităţi greşite şi ne dăm seama – prea târziu – că nu erau aşa importante.
În ziua de azi, oamenii sunt foarte zăpăciţi, fiindcă nu trăiesc simplu. Deschid multe fronturi, şi se pierd în grija cea multă. Eu pun în bună rânduială un lucru-două, şi abia apoi mă gândesc la altele. Niciodată nu fac mai multe lucruri deodată. Acum mă gândesc să fac lucrul cutare. Îl termin, şi abia după aceea mă gândesc să fac altceva – pentru că dacă încep altul fără să îl fi terminat pe primul, nu am linişte. Când cineva are de făcut mai multe deodată, o ia razna şi numai ce se gândeşte la ele, că îl şi apucă schizofrenia.
A venit la coliba mea un tânăr care avea probleme psihice. Mi-a spus că este chinuit, pentru că este supărat de problema moştenirii etc. ,,Despre ce moştenire îmi vorbeşti?– i-am spus. Mai întâi ai nevoie de odihnă. Apoi trebuie să îţi iei diploma de absolvire, după care vei merge în armată şi apoi să îţi cauţi un loc de muncă”. M-a ascultat, sărmanul, şi şi-a aflat calea. Aşa se află pe sine oamenii.
— Părinte, şi eu obosesc repede când lucrez. Nu înţeleg care-i pricina.
— Ceea ce îţi lipseşte ţie este răbdarea. Şi pricina pentru care nu poţi să ai răbdare este că te apuci de multe. Te împrăştii în multe părţi, şi oboseşti. Asta îţi pricinuieşte şi o nervozitate, fiindcă ai mărime de suflet şi îţi dai osteneală.
Când eram în mănăstire, aveam un slujitor la tâmplărie – pe bătrânul Isidor. Sărmanul de el, nu avea deloc răbdare. Începea să facă o fereastră, se descuraja; se apuca să facă uşi, se supăra şi le lăsa. După aceea, se apuca să facă acoperişuri. Pe toate le lăsa neterminate. Nimic nu scotea la capăt. O parte din lemn o pierdea, altă parte se tăia greşit. Aşa se omoară câte unul fără să reuşească nimic.
Sunt unii care, deşi au puteri limitate, putând face numai un lucru-două, se apucă şi se încurcă în multe – însă nu fac nimic cum se cuvine şi îi trag după ei şi pe alţii. Pe cât se poate, să facă omul numai un lucru-două, să le termine cum se cuvine având mintea curată şi odihnită, şi după aceea să înceapă altceva: căci dacă mintea se împrăştie, ce lucruri duhovniceşti va face omul după aceea? Cum îşi va aduce aminte de Hristos?
Cuviosul Paisie Aghioritul



Priviţi cu atenţie în interiorul vostru. Sub agitaţia de mişcări ale minţii şi ale voinţei, veţi distinge înlăuntrul vostru o neîncetată grijă de chivernisire a traiului, care ne roade sufletul necontenit, ca un vierme, şi care îl poartă pe nevoitor de la o lucrare la alta, împingându-l mereu înainte, din pricina nemulţumirii cu tot ce are; tot ea, atunci când nevoitorul produce un lucru, îi închipuie mereu sute de alte lucruri, în aparenţă foarte importante. Din primul moment după trezire, sufletul este asaltat de griji, care nu ne lasă nici să şedem locului, nici să stăm de vorba cu cineva cum se cuvine, nici măcar să mâncăm în linişte, până când nu ne doboară osteniţi la odihnă, în noaptea adâncă – odihnă, la rândul ei, tulburată de vise pline de griji. Această boala se numeşte grija de multe, ea mănâncă sufletul, ca rugina fierul.
Sf. Teofan Zăvorâtul

Dumnezeu i-a dat omului umilința, smerenia, i-a dat greutățile ca să se călească, să învețe ascunzișurile vieții. Îngerul îl ajută să treacă peste toate, între om și înger trebuie să se stabilească o relație care să dureze până la mântuirea sufletului. Dacă relația dintre om și înger se rupe, omul rătăcește, îngerul rătăcește, diavolul vine și câștigă fără luptă.

Părintele Iustin Pârvu

[cristiboss56]

Când sunteţi trişti, gândiţi-vă la lucrul ăsta: Stai, că este ceva drac aici! Şi nu acceptaţi.


„Cum să luptăm împotriva duhului tristeţii?
– Să fiţi veseli. Dragă, eu ştii ce vă spun, cu toată siguranţa: ori şi ori şi oricare ar fi motivul unei întristări sau al unei mâhniri, este numai de la draci! N-avem motive. Dacă îţi creează starea aceasta de agitaţie, de tristeţe, îşi face cuib satana şi-şi cloceşte ouăle; nu mai poţi iubi, nu mai poţi vedea cu perspicacitate niţel în viitor, cu raţiunea care ţi-a dat-o Dumnezeu, nu mai poţi, pentru că tu eşti trist. Adică nu eşti în stare de nimic – o stare drăcească foarte greu de suportat. Când sunteţi trişti, gândiţi-vă la lucrul ăsta: Stai, că este ceva drac aici! Şi nu acceptaţi.”
(Ne vorbește Părintele Arsenie, Părintele Arsenie Papacioc, Editura Mânăstirii Sihăstria, p. 112)

[cristiboss56]

Întîlnirea între Dumnezeu şi om în împărăţia inimii este marcată de o varietate inepuizabilă de modele
„"Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul."
O relaţie autentică între persoane nu poate avea loc fără dimensiunea unei libertăţi şi a unei spontaneităţi reciproce; acest principiu se aplică în special rugăciunii lăuntrice. Pentru cel ce se roagă nu există reguli fixe şi invariabile ce se impun în mod necesar; nu există de asemenea nici tehnice mecanice, fie ele corporale sau mintale, care să poată forţa pe Dumnezeu să-şi manifeste prezenţa. Harul prezenţei Sale este totdeauna un dar gratuit şi nu poate fi cîştigat prin vreo metodă sau tehnică în mod automat. Întîlnirea între Dumnezeu şi om în împărăţia inimii este marcată de o varietate inepuizabilă de modele. Dintre acestea, Rugăciunea lui Iisus chiar dacă nu se bucură de un monopol exclusiv în domeniul rugăciunii lăuntrice, a devenit totuşi de-a lungul veacurilor pentru foarte mulţi creştini ortodocşi drumul tip, calea împărătească a rugăciunii. Şi nu numai pentru creştinii ortodocşi; în întîlnirea ce a avut loc în ultimii ani între Ortodoxie şi Occident, nici un element al învăţăturii ortodoxe n-a provocat un interes atît de intens ca rugăciunea lui Iisus şi nici o carte n-a avut o căutare mai mare ca Povestirile unui pelerin rus. Această carte enigmatică, aproape necunoscută în Rusia pre-comunistă, a avut un mare răsunet în lumea occidentală, catolică şi protestantă, fiind tradusă într-o mare diversitate de limbi. În ce constă, ne întrebăm, atracţia specială şi eficacitatea Rugăciunii lui Iisus? În general, patru sînt punctele ce o caracterizează înainte de toate: a) simplitatea şi supleţea; b) calitatea de rezumat al învăţăturii creştine; c) taina puterii Numelui; d) disciplina duhovnicească a repetării perseverente.”
(Kallistos Ware, Rugăciunea lui Iisus, Editura Orthodoxos Kypseli p.18-19)

[cristiboss56]

Felurile ispitelor!
Având ca punct de plecare cuvintele inspirate de Duhul Sfânt ale Sfintei Scripturi, spiritualitatea ortodoxă vorbește despre mai multe feluri de ispite: interioare, exterioare și de la lume, iar dușmanii cei mai înverșunați ai creștinului sunt trupul, lumea și diavolul. Trupul poate ispiti prin ,,tot complexul de înclinări păcătoase, pervertite, existente în firea umană și în trup și în suflet, datorită păcătului strămoșesc. Datorită acestui păcat, forțele psiho-fizice nu sunt înclinate să funcționeze după firea lor inițială, ci sunt înclinate în mod dezordonat, nenatural, pervertindu-se”. (Nicolae Mladin, Prelegeri de mistică ortodoxă, p.181)
Sfântul Apostol Ioan ne spune că ispita interioară este cauzată de pofta trupului, de, pofta ochilor și de trufia vieții (1Ioan 2, 16). Poftele trupești se manifestă sub forma dorințelor exagerate după mâncare, băutură sau satisfacerea exacerbată a instinctului sexual. Pofta ochilor se manifestă ca o dorință de dobândire a bogăției și a lucrurilor epatane văzue adeseori la alții, iar pofta inimi echivalează cu slava deșartă și mândria, cu egoismul și vanitatea, cu filaftia, această rădăcină a tuturor relelor.
Prin ispita internă, diavolul țintește distrugerea inimii și a minții. Isihie Sinaitul spune că toate păcatele bat mai întâi la ușa minții prin gânduri.
Mintea, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, este la mijloc între două fiinte, care îsi lucrează cele proprii, una virtutea, cealaltă răutatea; adică între înger și diavol. Dar, adaugă el, ,,ea are permanent puterea și libertatea să urmeze sau să se împotrivească cui vrea”.
Iar Isihie Sinaitul spune ,,Minte cu minte se încaieră în luptă, în chip nevăzut, mintea drăcească cu mintea noastră. Este o învățătură tradițională a spiritualității ortodoxe, cu adânci rădăcini în Sfânta Scriptură, potrivit căreia îngerii răi nu cunosc inimile noastre. Singurul cunoscător al inimilor noastre este Dumnezeu. Însă diavolii, iscodind toate mișcările și cuvintele noastre, cunosc, pe baza acestora, multe din mișcările inimii.(Evagrie monahul, op.cit.,p-98-99).

GÂNDURILE BUNE ÎN VIAȚA CREȘTINULUI ORTODOX
VIAȚA CA O PRĂZNUIRE DUHOVNICEASCĂ – Editura Panaghia 2005

[cristiboss56]

Să ne pregătim pentru patria noastră, pentru Cer, pentru Rai. Totul este că omul să prindă acest sens adânc al vieţii, care este mântuirea sufletului. Când omul crede în Dumnezeu şi în viaţa viitoare, atunci înţelege că cea de aici este deşartă şi îşi pregăteşte paşaportul pentru cealaltă. Uităm că toţi vom pleca. Nu vom prinde rădăcini aici. Viaţa aceasta nu este pentru ca să petrecem bine. Este ca să dăm examene, pentru a trece în cealaltă viaţă. De aceea scopul nostru trebuie să fie pregătirea noastră în aşa fel încât să plecăm cu conştiinţa împăcată şi să zburăm lângă Dumnezeu, atunci când El ne va chema. Când Hristos a binecuvântat cele cinci pâini şi a săturat atâtea mii de oameni, lumea a spus un singur lucru : « Este exact ce trebuie pentru a fi împărat ! ». Au mâncat cele cinci pâini şi cei doi peşti şi s-au entuziasmat. Dar Hristos le-a spus să nu se îngrijească de această hrană, pentru că nu vom rămâne aici 2.
În viaţa aceasta fiecare este încercat spre a se vedea dacă va corespunde la cele pe care le cere Dumnezeu.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească, Editura Evanghelismos)

[cristiboss56]

Individualismul nu a făcut decât să izoleze unul dintre scopurile principale ale creării omului. Omul nu este creat numai pentru el singur, el este creat pentru întreaga umanitate. Pentru că tragedia întregii umanităţi trebuie trăită ca pe propria noastră nenorocire. Noi purtăm o răspundere şi pentru cel care este lângă noi.

Apostolul Petru, la Schimbarea-la-Faţă a Domnului, I-a spus: „Doamne, bine ne este nouă să fim aici. Să facem trei colibe…” Parcă se îngemăna Cerul cu pământul. Însă Mântuitorul i-a răspuns: „Bine, Petre! Dar ce facem cu jertfa de pe Golgota?”

O asemănare cu ideea de jertfă este lumânarea: un fitil, ca să lumineze, trebuie să ardă. Condiţia ca să luminezi este să te jertfeşti. Asta este explicaţia lumânării sau a candelei. Şi, dacă nu ştim să jertfim, stăm pe loc.

(Părintele Arsenie Papacioc)

[cristiboss56]

Nu te lăsa înşelat spunându-ţi: am mai căzut şi altă dată, mai cad şi acum, ce înseamnă un păcat mai mult?

De aceea şi tu, frate, dacă ai căzut din pricina necazurilor sau a slăbiciunii, nu te lăsa înşelat spunându-ţi: am mai căzut şi altă dată, mai cad şi acum, ce înseamnă un păcat mai mult? Am mai căzut o dată în mocirlă, dar nu-i nimic, mă duc să mă spovedesc, mă pocăiesc pentru toate şi apoi mă depărtez de păcat. Pentru numele Domnului, frate, nu asculta! E limpede ca lumina zilei că vine de la diavolul care caută să te piardă. Dacă ai păcătuit odată, n-o mai face şi a doua oară, nu zăbovi şi nu mai răbda să te vezi în mocirlă, ci fă cum zice Scriptura: „Nu întârzia să te întorci la Domnul şi nu amâna de pe o zi pe alta” (Înţelepciunea lui Iisus Sirah 5, 7).
Scoală şi du-te la duhovnic să te spovedeşti, căci, cu cât rana este mai proaspătă, cu atât mai uşor se vindecă şi cu cât se învecheşte, cu atât mai greu se tămăduieşte, cum spune Sfântul Ioan Scărarul: „Rana ta este uşor de tămăduit cât este încă proaspătă şi caldă. Dar cele învechite, neîngrijite şi învârtoşate, sunt greu de vindecat...”
Dacă nu găseşti timp acum pentru spovedanie, arată-I lui Dumnezeu că te căieşti fără a mai aştepta vremea spovedaniei şi străduieşte-te să te împaci cu El dovedind străpungere şi zdrobirea inimii şi arătându-I că te căieşti cât poţi. Nu dormi nici o noapte mulţumit dacă n-ai căzut în faţa Lui şi nu I-ai cerut iertare spunându-I cât de tare te căieşti, aceasta până ce vei merge la duhovnic. Este o îndrăzneală de neiertat să n-o faci ştiind că oricând eşti osândit la moarte, să stai chiar şi o clipă într-un păcat de moarte şi să atârni de o aţă, care este viaţa ta, deasupra adâncului tuturor relelor, adică deasupra iadului.
(Sfântul Nicodim Aghioritul, Despre metanie – pocăintă, Editura Panaghia, p. 49-50)

[cristiboss56]

Pocăinţa este cotitura vieţii, răsturnarea gândurilor, schimbarea inimii ce ne întoarce cu faţa către Dumnezeu într-o nădejde plină de bucurie şi freamăt, în încrederea că, chiar dacă nu merităm mila lui Dumnezeu, Hristos a venit pe pământ nu ca să judece, ci ca să mântuiască, a venit nu la cei drepţi, ci la cei păcătoşi. Însă întoarcerea spre Dumnezeu cu nădejde, chemarea Lui în ajutor nu este încă totul, căci multe în viaţa noastră depind de noi înşine. Cât de des spunem: Doamne, ajută-mă! Doamne, dă-mi răbdare, dă-mi neprihănire, dă-mi inimă curată, dă-mi cuvântul cel drept!...? Iar când apare posibilitatea să acţionăm potrivit cu propria rugăciune, după porunca inimii noastre, nu ne ajunge curajul să purcedem prin faptă la ceea ce cerem de la Dumnezeu. Şi atunci pocăinţa noastră, avântul sufletesc rămân sterile. Pocăinţa trebuie să înceapă anume de la această nădejde în dragostea lui Dumnezeu, dimpreună cu nevoinţa, o nevoinţă dusă cu bărbăţie, în care ne obligăm să trăim aşa cum trebuie şi nu cum am trăit până acum. Fără asta Dumnezeu nu ne va mântui; după cum spune Hristos: nu oricine spune Doamne, Doamne va intra în împărăţia lui Dumnezeu, ci doar cei ce vor aduce roadele ei. Iar pe acestea le cunoaştem cu toţii: pacea, bucuria, dragostea, răbdarea, înfrânarea, smerenia- toate aceste roade minunate pot încă de pe acum transforma pământul în rai. dacă am putea să le rodim asemenea unui copac roditor...

(Antonie Mitropolitul Surojului, Bucuria pocăintei, Editura Marineasa, p. 39-40)