Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Nu apăraţi desfrânarea că nu are nicio apărare. Ea nu întreţine, ci mai curând sau mai târziu macină dragostea dintre soţi şi duce la ură şi răzbunare, ca orice păcat. Iată cu ce rânduială să fie soţii de un înţeles. De ce aşa? Iată lămuriri: O căsătorie creştină nu este cu putinţă decât între creştini convinşi. Tot ce este sănătos în părinţi înclină spre Dumnezeu, iar tot ce este păcătos sau bolnav înclină spre începătorul răutăţii iar în copil se bat cap în cap aceste înclinări potrivnice.
Necredincioşii în Dumnezeu nu pot avea parte de Taina lui Dumnezeu, în care nu cred. Până când cineva este înafara credinţei creştine dreptmăritoare, tot ce face e păcat şi păcatul îi este lege. Cu necredincioşii nu e cu putinţă viaţă curată. Prin răbdarea chinuirii de la ei, pot fi biruiţi de Dumnezeu şi înviaţi din moartea în care trăiesc. Ajutaţi-le, răbdând toate de la ei, dar împotrivindu-vă păcatului, chiar dacă ar fi aceasta o mucenicie continuă, neîntreruptă.
Deci: „Femeia să se teamă de bărbat” când Hristos este capul bărbatului (Efeseni 5, 22-24; 1 Corinteni 11, 3), dar când capul lui este păcatul şi “dumnezeul lui e stomacul”, nu are ce sfat de mântuire lua de la dânsul. Fără Hristos e mort, iar sfatul morţilor duce sigur la moarte; acolo să nu mergeţi. De morţi să nu aveţi frică. De cei ce nu se tem de Dumnezeu, nici vouă să nu vă fie teamă. Toată teama să vă fie de păcat, căci pe aceasta au avut-o şi Sfinţii.

Pr. Arsenie Boca

[cristiboss56]

- Cum se putem birui mai usor razboiul desfranarii si al gandurilor trupesti?
- Pentru biruirea acestui razboi al curviei, in orice stadiu s-ar afla, trebuie mai intai cerut harul bunului Dumnezeu. Nu este o batalie de scurta durata, pentru ca trebuie neaparat ajuns la o biruinta totala. La inceput fiecare se vede neputincios sa se impotriveasca, dar la Dumnezeu totul este cu putinta.
Inceputul acestei lupte este:
a) Sa vrea neaparat sa scape de acest razboi.
b) Sa se roage cu toata inima, la Dumnezeu si la Maica Domnului, sa-l ajute.
c) Sa ocoleasca, atat cat se poate, imprejurarile care ar putea trezi patimile.
d) Sa nu primeasca in minte momelile care vin si care pot parea a fi nevinovate si incep sa se concretizeze cu imagini; toate aceste ganduri sa le alunge, schimbandu-si mintea in rugaciune, dar o rugaciune a lui, nu recomandata de cineva, oricine ar fi acela; o rugaciune cu suspinele proprii, chiar daca n-au cuvinte.
Daca atacul este iute, indulcitor, coplesitor, sa suspine la Maica Domnului si sa nu cedeze atacului. In faze avansate, sa se marturiseasca rupt si curat, fara menajamente si fara invinuirea momentului, imprejurarii, sau a persoanelor. Marturisindu-se mai des, il va ajuta foarte mult.
Duhovnicul il va intelege, il va iubi, il va asigura ca nu e singur, dar nici nu-l va lasa in motivarile lui,“ca ar fi necesar si prea firesc”. Duhovnicul sa aiba ravna si bunatate, sa-l poata dezlipi de patima aceasta ascunsa si cu multe capete. Se recomanda lectura, carti si orice cu subiecte pregatitoare la moarte. Va fi iertat, oricare ar fi greseala, prin pocainta, si aceasta ar fi o mare cucerire, dar sa nu se amageasca cineva sa creada ca fara de pocainta s-ar cunoaste vreo iertare. Pacatul acesta face sa nu puteti vedea nici ce e Raiul, nici ce e iadul cu adevarat, si la aceasta ar trebui gandit si meditat mai mult.
Pentru cei ce au pozitie duhovniceasca si totusi sunt raniti mai mult sau mai putin, si trec prin baia pocaintei, li se considera drept accidente si vor avea motive serioase sa intre cu adevarat intr-o smerita smerenie, si aceasta aduce o mare bucurie lui Dumnezeu fata de cel care are parerea de sine ca nu e cazut.
Nu e un paradox, este si o dreptate si o mare milostenie divina. El, Stapanul si Pastorul cel bun, a lasat stana de oi si a mers sa caute oaia ratacita si a purtat-o pe umeri fericit, ducand-o la staulul imparatiei slavei. Citeam ceea ce va spun acum: “Sunt, frate crestine, crede-ma, doua feluri de bucurii care nu se pot uni: tu nu vei putea a te bucura aici pe pamant cu placeri trecatoare si vinovate, si in cer a imparati cu Iisus Hristos”. Atunci faradelegea isi va astupa gura sa (Ps. 106, 42) “Nebunule, acel timp de care abuzezi iti sapa groapa, si ziua de maine va fi vesnicia!” Spunand acestea, gandesc ca ar putea incuraja pe cei ce lupta cu atacurile din afara si cu firea dinauntru.
- Cum putem birui si alunga de la noi slava desarta si cugetul mandriei?
- Urata si necurata patima! Toate relele pescuiesc in balta aceasta. Sa nu auda Dumnezeu de omul mandru! Ii ia darul intreg ca sa se poticneasca, doar s-ar smeri, cum spune Scriptura.
Il paraseste, devine o mare uraciune; ii ia gustul frumosului; il lasa ratacit si haotic prin toate gunoaiele marginilor lumii. Nu mai are chip, nu mai are asemanare si nici discernamantul constiintei. E adevarat cum spun un Sfintii Parinti: “Unde caderea a apucat, acolo mai inainte mandria a lucrat“. Nici o patima nu te apropie mai mult intr-o asemanare cu diavolul ca mandria.
Toate patimile se mai pot, sa zicem, apara cu firea si cu grozavele imprejurari ale vietii, dar mandria nu se poate apara cu nimic. Ea are nesuferita cutezanta sa stea langa orice virtute, si chiar – la cine poate – se ascunde in smerenie, pe care o are ca un paravan. Lucru foarte des intalnit si intarind cuvantul, este ce ea ce spune un parinte: “E smerit mandruletul!”
Fiind atat de primejdioasa si atat de prezenta la toate varstele si rangurile, este bine ca nimeni sa nu desconsidere pe nimeni, oricat ar fi de neinsemnat (caci si in el se ascunde Hristos), si chiar sa-l intrebe, pentru a-i cere o parere, macar si conventional, si acesta ar fi un prim pas, adica un semn pe drumul Evangheliei.
E bine sa intrebi, sa ceri pareri sau sfaturi de la oricine, oricine ai fi tu, ca – cine stie? – harul lui Dumnezeu se salasluieste mai mult in cei simpli si nebagati in seama. Pleaca-te (macar pentru smerenie trupeasca, cum se zice) ca tot este un sunet placut, si vei vedea cata nevoie ai de semenii cu care a randuit Dumnezeu sa traiesti si sa te vezi, si te vei convinge, in drumul vietii, ca intelepciunea sta sigur mai mult unde este smerenie pentru ca acolo este Dumnezeu.
Iata, Lucifer a cazut iremediabil, cadere mareata numai prin doua cuvinte: “Eu sunt…”, si cazand, a ajuns impotrivitor pe veci, uraciunea pustiirii. Sa nu se amageasca cineva ca fara o adevarata purificare in singura apa smereniei, va putea intra in imparatia, de unde au cazut ingerii. Iata la repezeala gandurile si indemnurile mele ca sa poata cineva delibera ca Dumnezeu ne-a facut frumosi singur numai pentru El.
- Ce sa facem sa ne putem stapani limba si sa dobandim darul tacerii?
- Cu adevarat mare este nestapanirea limbii – cum spun sfintii: “Mare este caderea de la limba”. Vorba multa este mai mult desertaciune decat folos, iar vorbirea de rau este o mare primejdie pe lumea aceasta si adica, si pe lumea cealalta. Se zice ca cei mai multi din osanditii iadului sunt cei care ucid cu vorbirea de rau.
Trebuie sa-l iubesti, frate, pe fratele tau. Nu aceasta este porunca cea mai mare a Mantuitorului? El a dat aceasta porunca ca o incununare a tuturor invataturilor sale, ca singura cale spre mantuire -IUBIREA- si a urmat neuitata si sfasietoarea Golgota.
Trebuie facuta educatie de amanunt a raspunderii ce avem pentru viata noastra, singurul timp ce il avem sa ne punem paza limbii si sa ne curatim inima de rautate. Sfantul Grigorie Teologul spune:“De orice cuvant in plus vom da raspuns, cu atat mai mult de orice cuvant rusinos” si, cu atat mai grozav de orice cuvant ucigator. Patericul va fi de mare folos la capitolul “Folosul tacerii” (pag. 242). Sfantul Isidor Pelusiotul spune (pag. 108): “Vorbirea cu folos este o binecuvantare, iar daca este intarita cu lucrare, este incununata”. “Ca viata fara cuvant mai mult foloseste, iar cuvantul si strigand supara. Iar daca si cuvantul si viata se vor intalni, face o icoana a toata filosofia”.
Inchide pe Domnul in inima si ai luare aminte acolo (in inima), si sa stai acolo inaintea Domnului fara sa iesi: atunci iti vei da seama de orice fir de praf. Asa incepe invatatura tainica; ea inseamna o oglinda pentru minte si o faclie pentru constiinta. Ea usuca desfraul, inabusa furia, alunga mania si ridica mahnirea, inlatura cutezanta, nimiceste deznadejdea, lumineaza mintea, alunga lenea, te smereste cu adevarat, si ai cugetare fara lingusire; raneste pe demoni, curata trupul si nu este partasa, ci straina de orice lucru spurcat.
Cugeta mereu: “La cine ma voi duce? Sunt vierme…” Aceasta si altele care tin de gandul mortii si al vesnicelor asezari, apartin de invatatura tainica.

[cristiboss56]

Smerenia este arta care te trimite la tine, să stai cu tine, smerit în tine. Ce se înţelege prin smerenie şi care sunt dezastrele mândriei? Procesul care a rânduit întreaga stare de lucruri, soarta întregii creaţii a lui Dumnezeu şi care a fost făcut printr-un act de mare smerenie, înfricoşându-se îngerii şi toate puterile cereşti, este Întruparea Mântuitorului. Sigur, Dumnezeu fiind, vă închipuiţi ce pogorământ, dincolo de orice putere de înţelegere, a făcut, pentru a lua chip de om. Actul ăsta era necesar să se facă, pentru că, printr-un act de mândrie nesăbuit, Lucifer a pretins că este Dumnezeu, că ar fi vrut să fie Dumnezeu. Şi numai prin două cuvinte: Eu sunt…” – atât a zis satana. Ar fi vrut să zică: Eu sunt Cel Ce sunt, adică Dumnezeu. Dar a căzut. Şi vă închipuiţi, s-a pedepsit în forma cea mai grozavă şi mai cumplită.
Că spune într-un loc: Dacă ai vedea un drac în adevărata lui urâciune, n-ai putea rezista să nu mori”. Se mai spune despre o sfântă, Ecaterina, că a văzut un drac, dar nu în adevărata lui urâciune. Şi a preferat să meargă toată viaţa pe jar, numai să nu mai vadă. Vă închipuiţi, atât e de grozav şi de urât. Lumea îşi închipuie că acolo, în suferinţe, în iad, va fi tot o conjunctură posibilă, dialogală, nu-ştiu-ce. Nu! Una dintre marile suferinţe de acolo este şi vederea dracilor!
Deci a fost necesar ca Mântuitorul să se smerească. Pentru că smerenia este singura forţă care poate elibera orice suflet şi orice popor, în toată creaţia lui Dumnezeu. Bunăoară, noi, ca să putem fi alături de Hristos, trebuie să purtăm aceiaşi identitate. Dacă El s-a smerit, El, Care a făcut cerul şi pământul şi Care a făcut tot ce există, sigur că, creaţia Lui va trebui să stea la dispoziţia Lui, smerită.
Un creştin cu viaţă bună, a bătut la uşa Mântuitorului să-i deschidă. Şi a întrebat: Cine este acolo?” Un creştin iubitor al Tău”. Nu se poate. Nu eşti pregătit. Nu-ţi deschid!”. Îngrijorat, foarte îngrijorat, şi-a dat seama de ce. Pentru că el trăise o viaţă creştină cum a ştiut el.
Trebuie să fac o paranteză: smerenia s-a cam raţionalizat. A trecut într-un fel de obicei speculat, după cum se spune:E smerit, mândruleţul!” S-a frământat el: Care ar putea să fie motivul pentru care nu mi-a deschis?” Şi, frământându-se, a intrat într-o smerenie autentică, căci nu e uşor să te frămânţi când nu te primeşte Hristos, mai ales pentru un om care crede şi trăieşte în Hristos, cu nădejdea veşniciei alături de Hristos. Şi s-a dus smerit şi a bătut la uşă. “Cine este acolo?”, “Tu eşti”, a zis credinciosul. Mântuitorul i-a răspuns: Dacă tu eşti Eu, intră!”

Pr. Arsenie Papacioc

[cristiboss56]

“Căsătoria nu este o aprindere de trupuri, ci este chip al unirii sufletului cu Dumnezeu – ridicati casatoria din desfranare” „Dumnezeu vesteşte acum pe oameni, ca toţi, de pretutindeni, să se pocăiască” (Fapte 17, 30). Adică să vină la viaţă curată, după învăţătura drept măritoare a Bisericii lui Hristos, iar când vremea le-o va cere, să le mărturisească cu preţul vieţii, netemându-se de moarte. În alt fel nu se poate ridica o stavilă pustiirii ce se întinde peste bieţii oameni. Iar ridicarea stavilei este ridicarea căsătoriei din desfrânare, la înălţimea de Taină, între cele 7 Sfinte Taine, tocmai ca oamenii să nu îngăduie într-însa mulţimea şerpăriilor fărădelegilor.
Iubirea desfrânării însă îi face pe oameni groşi la minte şi obraz şi nu înţeleg cinstea. De aceea, mugurii căsătoriei lor, copiii, îi dau pe părinţi cu capul de toţi pereţii şi prin purtările lor rele le azvârle cu copite în obraz; iar la rândul lor îndoit vor lua şi ei de la copiii lor. Lămurit că lucrurile nu merg bine! Nu fără înţeles „a fost chemat la nuntă şi Iisus, cu ucenicii Săi” (Ioan 2, 2), ci ca să pricepem că la nuntă se face prima minune dumnezeiască, spre bine. Numai după întocmirea căsătoriei după Hristos, care este mintea desăvârşită stăpână pe patimi, se pot scoate afară înclinările rele din fire şi să nu mai fie date moştenire în osteneli sporite din neam în neam şi să chinuiască pe oameni.
Căsătoria nu este o aprindere de trupuri, ci este chip al unirii sufletului cu Dumnezeu. Cine, în vremea noastră mai crede aşa? Căsătoria nu este numai o aprindere de trupuri, iar unde este numai atâta vine ura şi face vrajbă! Nunta este mai mult decât aceasta, este chip al unirii sufletului cu Dumnezeu. De aceea numai când cei doi soţi sunt uniţi cu sufletul în Dumnezeu, dăinuieşte şi unirea cea trupească şi aduce roade după Dumnezeu: copii curaţi, trăgători spre El.
O mare dizarmonie a CASATORIEI constă în faptul că instinctul bărbatului e în conflict cu instinctul femeii. Instinctul bărbatului vrea mereu femeia, ca prilej al descărcărilor sale genezice. Instinctul femeii însă e maternitatea. Copilului, până se desprinde de mamă, îi trebuie doi ani, deci, după rânduiala firii, trebuie să fie lăsată în pace. Deci, ce va face bărbatul? Sau îşi va perverti soţia, făcând-o să umble şi ea după plăcerea pătimaşă, căutând să scape de rostul firii sale, sau o va face criminală, punând-o să-şi ucidă în pântece fiinţa fără apărare, sau va practica scârba onaniei cu femeia sa (Facere 38, 9), păzind-o de rostul zămislirii, dar necinstind-o, cum nu se mai poate spune. Alţii recurg la sterilizare, alţii la aventuri, sau la lupanare. Un atare bărbat nu-şi va mântui soţia prin naşterea de fii (1 Timotei 2, 15), ci o va osândii cu ucigaşii şi curvarii, printre care şi el de asemenea va fi (Apocalipsă 21, 8). Prea puţini sunt bărbaţii care-şi stăpânesc instinctul iraţional, prin puterile raţionale ale sufletului, reglementându-l potrivit cu rostul său originar. Şi iarăşi, şi mai puţini sunt cei ce convertesc energia prin înfrânare, săltând sensul firii la rosturi mai presus de fire.

[cristiboss56]

Cei ce trăiesc necununaţi, mai întîi calcă porunca a 7-a „Să nu trăieşti în desfrânare”. Deci, toată bălăciunea curvărească este asupra lor şi pe haina botezului. În al doilea rând, se socotesc ca cei ce sunt potrivnici Sfintelor Taine şi harului lucrător prin Sf. Taine. De aceea cei ce trăiesc necununaţi nu se pot împărtăşi până ce nu se cunună la preot dărâmând zidul vrajbei dintre ei şi Dumnezeu, chiar dacă se spovedesc şi fac canon. Nu le folosește canonul dat de preot dacă trăiesc în continuare în păcatul curviei şi se împotrivesc tainei Sf. Cununii. Nu pot merge alături păcatul nepărăsit şi canonul de căinţă pentru păcat, pentru că păcatul batjocoreşte căinţa. Trebuie părăsit sau desfiinţat păcatul pentru ca roadele căinţei să se vadă. Tot din acest motiv nu le sunt primite darurile la Sf. Altar: pomelnicele, lumânările, făina, uleiul şi alte daruri. Tot din această cauză, la rândul lor nu pot cununa ca naşi pe alţii. Mai întâi trebuie să se cunune ei şi apoi să cunune pe alţii. Nu pot fi martori la săvârşirea unei Sf. Taine atâta timp cât ei s-au dovedit a fi vrăjmaşii Sfintelor Taine. Înainte ca aceştia să se cunune trebuie să facă o spovedanie generală, iar preotul le poate da canon: să postească o săptămână, să se păstreze curaţi până la cununie, să păstreze discreţie la cununie, fără alai şi petrecere, îmbrăcaţi obişnuit, şi canon de pocăinţă după canonicitatea Sf. Biserici.
Cunosc foarte multe cazuri, perechi de tineri şi chiar oameni în vârstă, care au trăit o vreme îndelungată necununaţi din diferite motive (5-10 ani), iar după ce s-au cununat n-a durat un an sau doi şi s-au despărţit. Au trăit mai mult împreună necununaţi decât după ce s-au cununat, de ce se întâmplă lucrul acesta ? Aşa se întâmplă. În loc să asculte de sfatul părinţilor şi de porunca lui Dumnezeu să nu păcătuiască înainte de cununie, unii încep viaţa şi petrec o bucată din ea împreună în păcatul curviei. Aceştia pentru că nu s-au păzit, i-a aprins diavolul desfrânării cu focul si dulceaţa păcatului, după care le-a dat mereu amânare si apoi ruşinea. Au amânat primirea Sf. Taine a Cununiei sub diferite motive: că nu ar fi părinţii de acord pentru unii, că este prea devreme să se cunune pentru alţii, că este mai bine să trăiască de probă pentru a se convinge dacă se potrivesc ca nu cumva mai târziu să constate că nu se potrivesc şi să se despartă şi alte motive, toate nejustificate din punct de vedere moral-religios. După ce a trecut timpul, au apărut copiii, lumea îi ştie şi le dă ruşinea ca să moară în starea aceasta, pentru osândă la judecată: „în ce te voi găsi în aceea te voi judeca.”

Pr. Ilarion Argatu

[cristiboss56]

In general, viata ne ofera multe surprize. Legea compensatiei exista aici pe pamant si dincolo. Multe lucruri pe care le facem la tinerete isi gasesc corespondenta si au repercusiuni la batranete.
Am intalnit un caz cu un crestin care avusese in viata sa o functie importanta, sotia sa de asemenea, si s-au ferit toata viata de a naste mai mult de un copil. Totul a fost bine la tinerete: comoditati, grija numai a unui copil. De la 50 de ani au inceput problemele: barbatul operatie de prostata, peste un an tumoare la creier, dupa aceia preinfarct, accident vascular, operatie de hernie, fractura de picior, etc. Sotia, de asemenea, a inceput cu boli genitale, cancer mamar, boli psihice, operatie de inima.
Copilul a ajuns la 33 de ani si nu se putea casatori, era bolnav mereu, serviciu foarte greu gasea, desi avea doua facultati, nu se putea imprieteni nici cu fetele nici cu baietii. Nu avea niciun prieten de suflet la care sa se confenseze si cu care sa se sfatuiasca. Parintii au ajuns la 65 de ani si erau epuizati si bolnavi mereu nu aveau nicio reusita, nicio satisfactie, credinta foarte putina, consolare la fel. Pe langa toate acestea le-au mai facut niste vecini rai farmece la casa, adica au gasit niste obiecte suspecte in casa si au dedus ca este ceva in neregula.In cele din urma au ajuns la manastire debusolati, deceptionati, descurajati de viata, fara pic de credinta, ca si cum ar fi fost foarte drepti in viata si toate aceste necazuri le-ar fi venit pe nedrept. Atunci am stat impreuna de vorba, i-am spovedit, am incercat impreuna sa derulam tot filmul vietii de la inceputul casniciei lor pana la acea data. De unde am dedus ca viata lor nu fusese deloc in conformitate cu morala crestina. Pacatele multe si continue din tinerete s-au strans si s-au repercutat la batranete peste ei si peste unicul lor copil. Le-am spus ca nu poate fi altfel. Copiii, peste 10, pe care i-au avortat, i-au omorat, striga “razbunare” inaintea lui Dumnezeu. De ce au dat viata numai la unu, iar celor zece nu le-au facut bucuria sa vada lumina zilei, ci se chinuiesc in intuneric pana la sfarsitul lumii.
Deci, au comis un dezechilibru cosmic, din start, prin nenasterea acelor prunci din comoditate, din indiferenta, din neconstientizare. Actul a fost facut. Acei 10 copii au fost conceputi ca fiinte umane, dar nu s-au nascut. Ei sunt fiinte si au suflet din momentul conceperii. Comoditatea si minima suferinta de a naste si creste copii aduce la batranete acea suferinta mult mai amplificata peste acei oameni. daca fugim de suferinta la tinerete, ea vine peste noi la batranete. Si atunci vine pentru compensare. Aceste necazuri i-au facut pe cei doi crestini sa ajunga in final la manastire, sa ajunga la biserica si mai ales bucuria cea mare a fost ca ei au constientizat si si-au recunoscut toata greseala vietii lor. Era tarziu. Insa nu prea traziu de a o repara. “Trebuie sa facem pocainta pana la ultima suflare a vietii” le-am spus. Dumnezeu este bun si ne va ierta daca ii vom cere din toata inima iertare.
Problema avorturilor este cea mai delicata. Majoritatea Sfintilor Parinti recomanda canon cu oprire de la impartasanie un numar de ani pentru orice pacat, insa pentru avort nu recomanda niciun numar de ani. Deci, este nevoie de pocainta pentru toata viata.
Deoarece un pacat cand il facem fata de un om ne putem cere iertare, sau se poate uita intr-un final. Dar un avort, o ucidere de om, nu se poate ierta aici pe pamant. Trebuie sa te intalnesti cu el sa-ti ceri iertare. Or, cu un copil nenascut pe acest pamant este mult mai grav si nu te mai poti intalni. Acei copii avortati stau intr-un intuneric pana la sfarsitul lumii, ei se chinuiesc, plang mereu inaintea lui Dumnezeu, si cer razbunarea sangelui de la mama.
Atat mama cat si tatal, toata viata trebuie sa se roage la Dumnezeu sa-i ierte, sa dea de pomana pentru acei copii avortati, sa aprinda lumanari pentru ei, sa boteze copii cel putin cat numarul celor pe care i-a avortat, sa imbrace copiii oamenilor saraci si mai ales sa sfatuiasca pe cei pe care ii cunosc sa nu faca avort.
Daca o femeie vrea sa faca avort si tu ii dai sfat sa nu faca avort, dimpotriva insisti sa nasca copilul si, daca datorita insistentei tale reusesti si nu face avort si naste acel copil, acel prunc nascut iti va fi ca stergerea unui avort, a unui pacat al tau. Dupa cum nasterea unui copil pe acest pamant este o taina mare, este o bucurie mare, atat pe pamant cat si in ceruri, la fel si nenasterea unui copil sau uciderea lui este durere foarte mare mai ales in ceruri, daca pe pamant oamenii nu costientizeaza ce act mare refuza sa faca.
Prin aceasta infidelitate si egoism omul refuza sa inmulteasca neamul omenesc pe pamant si, de ce nu, sfintii in ceruri, deoarece un copil avortat poate ajunge un sfant inaintea lui Dumnezeu daca se nastea pe pamant. Cand ai avortat un copil, trebuie sa constientizezi ca poate ai avortat un mare om de stiinta, un profesor, un preot, un ministru, un medic… un sfant.
Cand vin necazurile peste noi sa le primim ca de la Dumnezeu. El este cel ce le ingaduie pentru ispasirea unor pacate ale noastre. Niciodata sa nu invinovatim pe nimeni ci totdeauna noi sa ne socotim vinovati de ceea ce ni se intampla. Si sa nu ne miram.
De ce? Acel “de ce?” sa ni-l impropriem si sa gasim raspunsul in propria noastra fiinta. Daca privim in jurul nostru la familiile care au numai un singur copil voit, iar pe celilalti pe care i-au zamislit nu i-au dorit si i-au avortat, observam o nefericire si o multime de necazuri, boli, certuri, etc. In unele cazuri chiar acel singur copil pe care l-au nascut a ajuns sa-i bata, sa-i batjocoreasca pe proprii lui parinti creandu-le multa suferinta si lacrimi.
Arhimandrit IOACHIM PARVULESCU

[cristiboss56]

Există poruncă mare repetată de Iisus Hristos, încât insistă: „Să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34). Vedeţi, cu orice chip trebuie să fim controlaţi, dacă avem acest sentiment de iubire pentru toţi. Practic e greu. Nu poţi chiar să iubeşti pe toţi. Bine, asta se înţelege. Dar cu niciun chip să nu urâţi! Dacă nu urăşti, nu mai eşti în apă, eşti pe scară, pe prima treaptă. Dar eşti pe uscat! Şi sigur că treptele merg până la ultima treaptă de sus, a dragostei. Eşti liber şi ai posibilitatea de a urca, dacă nu urăşti. Deci este un început doar. Ce se numeşte scară: „Două lemne hodo-lemne şi un braţ de ălea mărunţele!” Adică, dacă eşti pe prima treaptă eşti salvat. Dar ceva sfânt din noi, creându-ne Dumnezeu singur numai pentru El şi poruncindu-ne să iubim, ne-a dat şi putinţa să iubim. Şi atunci ceva sfânt din noi ne spune: „De ce să stau chiar aşa pe ultima treaptă? Ia să păşesc mai sus!” Se întâmplă de capeţi o bucurie pe care nu o cunoşteai, dar care te odihneşte şi te sileşte la a treia treaptă. Şi tot aşa, şi tot aşa, până când ajungem la dragoste, care este legătura desăvârşirii (Col 3,14).
Mântuitorul nu spune că sunt treizeci de trepte, cum arată Sfântul Ioan Scărarul. Spune: „Să vă iubiţi” (Ioan 13,34) – vorbeşte la superlativ şi termină. Dar acum noi, care ne întâlnim cu neputinţele noastre şi cu frecuşul, lipsa de educaţie la un adversar, dintre două rele, alegem răul cel mai mic. Decât să-l urăsc, mai bine mă aşez pe prima treaptă şi nu-l urăsc. Şi mă ţin cu mâinile de treapta de sus. Dacă te ţii cu mâinile de treapta de sus, înseamnă că e posibil să ajungi la ea, că e deja în mâna ta. Este poruncă. Nu mai avem voie să comentăm, decât cu orice chip, să stabilim relaţie măcar la „Bună ziua” sau să nu urăşti pe nimeni. Degeaba ne zbatem, în zadar împlinim alte porunci creştine, dacă n-avem relaţie cu cineva. Frăţiile voastre trebuie să ştiţi că inima noastră trebuie să fie mereu liberă pentru Hristos. Că un duşmănel, care stă cocoţat pe acolo pe undeva în zona asta grozavă a inimii, îl îndepărtează pe Hristos din inima ta. Adică nu vrea Hristos să stea cu duşmănelul ăla. Că nu există relaţie între rău şi bine. Mântuitorul zice: „Să-mi dai toată viaţa, toată fiinţa ta!” Dracul zice: „Mie să-mi dai numai un deget!” Că prin asta el te stăpâneşte cu totul. Deja e lângă tine. Nu mai este Hristos lângă tine, dacă tu i-ai dat dracului o unghie de la un deget. Nu trebuie recunoscut. De aceea, nici nu se stă de vorbă cu dracul.
E o greşeală mare când mai spun unii: „L-am certat pe dracul!”, pentru că dracului îi convine foarte mult dialogul cu omul. Să te rogi! El fuge de rugăciunea pe care o faci tu. Dacă îl simţi că într-un fel te munceşte fizic, sau te deranjează te miri cum, roagă-te lui Hristos: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” Că vă este la îndemână o rugăciune ca asta. Dar nu cu agitaţie, ci cu calm şi cu stăpânire de sine. Pentru că, vă repet acum, sunt sigur că v-am mai spus, oricare ar fi motivul unei întristări descurajatoare, sau al unei mâhniri ce duce la deznădejde, este numai şi numai de la draci. Harul lui Dumnezeu nu vine unde-i o mâhnire, unde-i o întristare, deoarece cu astfel de bogăţie nu ştii ce să faci şi o risipeşti. Şi, din prudenţă, nici nu te stăpâneşte acest har, dar vine unde-i liniştire sufletească, unde fiinţa noastră transformă ca un mare aparat de reacţie acest har al lui Dumnezeu cu hotărârile tale de a mişca, de a te împlini, şi uite aşa ajungi la măsura omului desăvârşit, ca să nu spun că devii un dumnezeu după har, bineînţeles. Dar pe fondul unei stări de veselie, viaţa duhovnicească nu se vede, dar se simte. Simţi că ai mândrie. însă smerenia nu se prea simte!
Niciodată un om nu spune: „Eu sunt smerit!” Dar se simte totuşi o bucurie sufletească pentru că ai un fior de relaţie caldă cu lumea. Dacă raţionalizezi relaţia ta cu lumea pe motiv că sunt liber să nu primesc vizita fratelui – e un câştig. Dar e un câştig minor, fără rezultate mai avansate. Trebuie să-l iubeşti cu adevărat cu inima. Strategic vă dau un sfat: nu poţi să-i iubeşti pe vrăjmaşi de prima oară, dar aşează-te pe poziţia să nu-i urăşti. Şi dacă te găseşte moartea pe poziţia de a nu-i duşmăni, tu mori ca un iubitor de vrăjmaşi, cu harul lui Dumnezeu. Să ştiţi că e o foarte drăcească lucrare, ura asta a aproapelui. Prima dată asta vine: „Ah ce i-aş face!” Dragă, cele zece porunci nu trebuie învăţate ca la şcoală: „Dacii şi romanii,” şi începi să spui istoria dacilor şi a romanilor ca pe apă. Nu! Trebuie cu orice chip să împlinim aceste porunci. Poţi să te prezinţi la duhovnic că n-ai împlinit o poruncă, că o împrejurare, sau o stare de lucruri te-a oprit. Se analizează de ce nu ai putut, capeţi circumstanţe atenuante, dar cu nici un chip să nu crezi că eşti scutit total, că o împrejurare s-a creat şi tu nu ai împlinit porunca. Ai lucrat Duminica. Porunca Bisericii este să nu se lucreze. Dar o împrejurare oarecare te-a silit să lucrezi. E nevoie să te spovedeşti că ai muncit. Nu-i nici o mustrare, fără canonisire. Nu s-a gătit mâncare pentru Duminică. Şi există o altă poruncă care spune: „Cine posteşte Duminica este certat de Biserică” (Canonul 64 Apostolic; Canonul 18, Sinodul local din Gangra). Şi atunci ce faci ca să nu posteşti Duminica? N-ai mâncare făcută – faci mâncare. Deci ai muncit Duminica. Dar, dintre două rele, alegi răul cel mai mic. Dar ai salvat porunca care spunea să nu posteşti Duminica.

Extras din Ne vorbeşte părintele Arsenie, vol. 3 Editura Man. Sihastria Neamt, 2010

[cristiboss56]

Ne ghidăm deseori după un proverb care este înţelept: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face.”Dar nu e de ajuns. Principiul enunţat de Mântuitorul este altul: „Tot ceea ce doriţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi lor.” Nu ceea ce nu-mi place joacă rolul principal, ci ceea ce-mi place. Sunt bolnav şi aş dori să vină cineva să mă ajute – caut un bolnav şi merg să-l ajut. Sunt singur şi aş dori să fie cineva să-mi dea măcar un telefon, să mă întrebe de sănătate – să fac şi eu acest lucru cu altul. Aştept de la cineva o bucurie – să ofer cuiva o bucurie. Aştept de la cineva un dar – să ofer cuiva un dar. Aştept de la cineva iubire – să dau cuiva iubire. Totul este pozitiv şi dinamic. Dacă ne luăm după proverbul: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face” rămâi sec şi pasiv, îţi este indiferent. Pe când porunca Mântuitorului este vie şi lucrătoare.
Nu e suficient să te opreşti din a face răul, căci te afli pe linia zero, linia stearpă. Trebuie să faci şi binele, abia atunci urci spre plus infinit.
Viaţa noastră religioasă nu poate rămâne fără activitate. Înaintăm sau dăm înapoi ! A da înapoi înseamnă moarte.Omul căzut în lenevire îşi opreşte puterile ca să nu fie puse la lucru şi îşi acoperă ochii în faţa luminii ca să nu vadă. Atunci sufletul se stinge ca şi cum s-ar asfixia, e o adevărată sinucidere şi o intoxicare bruscă a cursului vieţii.
Dumnezeu a creat trei feluri de fiinţe desăvârşite care au diferite vieţi, potrivit diferitelor însuşiri ale naturii lor; adică: îngerul, omul şi animalul. Îngerul este o fiinţă cu totul duhovnicească. Animalul este o fiinţă cu totul materială, nu are suflet, viaţa lui e cu totul trupească. Omul este o fiinţă compusă dintr-o substanţă duhovnicească şi alta trupească, din trup şi suflet. Când omul trăieşte după trup, degenerează din nobleţea sa şi cade în condiţia animalului. Când trăieşte după duh, după suflet, el îşi menţine demnitatea şi se înalţă la starea unui înger.
De mai multă înţelepciune are nevoie viaţa în starea de fericire decât în starea de nenorocire, căci suferinţa sileşte pe om spre îndreptare, pe când desfătarea îl ademeneşte spre amorţire sufletească.
Viaţa te aruncă şi în sus, te aruncă şi în jos. Te aruncă şi în fundul prăpastiei, te poate urca şi în vârful muntelui. E bine ca ajuns în fundul prăpastiei să nu disperi, iar ajuns în vârful muntelui să nu ameţeşti. Primejdia din vârful muntelui este incomparabil mai mare decât aceea din fundul prăpastiei. În fundul prăpastiei, în disperare, vei găsi resursele unei noi speranţe că te vei salva, dar dacă în vârful muntelui ai ameţit, nu urmează decât prăbuşirea. Iar prăbuşirea poate să fie uneori definitivă, să nu te mai poţi ridica…

I.P.S. Bartolomeu Anania

[cristiboss56]

O mărturisire a unui credincios ,Claudiu Bălan, care merită citită
de forumiștii interesati :

Nu sunt eu în măsură să vorbesc de iubirea dușmanilor, pentru că nu-mi iubesc nici măcar soția și copiii cum trebuie, dar totuși pentru că am înțeles anumite lucruri, vreau să le împărtășesc cu voi. A fost o perioadă când mă certasem cu o anumită persoană și atunci iertarea și conceptul de iubire a vrăjmașului începuse să capete interes minții mele, pentru că mă priveau în mod direct. Într-o duminică dimineață, eram la biserică și având mustrări de conștiință, încărcat de remușcări și simțindu-mi sufletul tulburat am cumpărat lumânări, un pomelnic și două prescuri și m-am îndreptat spre masa unde urma să scriu pe pomelnic pe cei dragi ai mei.
Cu pixul în mână, și dornic să scap de acea tulburare, mai ales că ajunsesem în casa Domnului, am hotărât ca primul nume pe care-l trec pe pomelnic să fie persoana cu care m-am certat.... apoi apropiații ei. Simțind că mă liniștesc scriindu-i am început să mă gândesc față de ce persoane am eu resentimente și le-am trecut numele. Scriam, scriam și lista devenea din ce în ce mai lungă. Tot scriind am realizat că trebuie să-i trec și pe cei față de care sunt indiferent, sau pe care i-am bârfit și judecat, pe cei pe care nu i-am mai căutat de mult, deși sunt parte din viața mea, adică pe toți față de care inima mea s-a răcit. Am rămas uimit câți sunt.
Îi scoteam din sufletul meu ca niște epave ruginite care mi-au infectat sufletul atâta vreme... și mă linișteam. Îi puneam înaintea lui Dumnezeu pe fiecare, parcă zicându-i: „Doamne, aceștia toți sunt oamenii pe care eu nu-i iubesc!”
Această întâmplare m-a făcut să înțeleg ce semnificație avea cuvântul IPS Serafim Joantă de la una din conferințe, în care spunea că „toți oamenii trăiesc în sufletul nostru. Toată creația este în noi. Tot Universul se află înlăuntrul nostru, omul fiind și el un alt cosmos... un micro-cosmos”. Dar când zicem micro-cosmos să nu vă gândiți că Universul sufletelor noastre e mai puțin complex decât Universul creat în care se află toate galaxiile, ci este doar mai mic ca spațiu fizic. Universul ființei umane este un infinit extraordinar de complex... Iată de ce Mântuitorul spune că Împărăția Cerurilor este înlăuntrul nostru.
Într-adevăr, toți oamenii pe care i-am întâlnit locuiau în mine, pentru că față de fiecare eu m-am raportat într-un fel când i-am întâlnit: față de unii cu iubire, față de alții cu milă, față de o altă parte cu indiferență, răceală, și față de unii chiar cu ură și multă răutate. Rememorând îmi dădeam seama câtă răutate stă încă în mine... câte relații încă nerezolvate... câtă lipsă de iubire față de cei din viața mea.
Și acum se pune problema: Cum să simt eu apropiere față de Dumnezeu dacă aflu în mine atâta răutate față de semenii mei?
Mă spovedesc, mă împărtășesc, particip activ la viața Bisericii, mă rog lui Dumnezeu, citesc din Sfânta Scriptură, citesc cărți duhovnicești, fac și unele fapte bune, dar tot departe de Dumnezeu sunt. E ca și cum aș vâsli în amonte, contra curentului... stând pe loc, ba dimpotrivă dau și înapoi?
De ce oare? Pentru că în esență relația noastră cu Dumnezeu se îndreaptă în totalitate către aproapele meu. Adică tot ce-mi oferă Biserica prin Sfintele Taine prin Sfinții Părinți, prin sfaturi, predici, scrieri, etc... toate au ca rol împăcarea mea cu aproapele. Degeaba sunt toate dacă nu reușesc să fac ceea ce este de fapt esențialul problemei noastre: relația cu omul de lângă mine. Toate sunt instrumente care mă ajută să iubesc. E ca și cum ai avea toată tehnologia și echipamentele agricole să lucrezi un pământ și la vremea recoltei să nu ai roade deloc, dar tu să te bați cu pumnii în piept că ai folosit cea mai înaltă tehnologie.
Nu există urcuș duhovnicesc fără iubirea vrăjmașilor. De fapt ei nu sunt dușmanii noștri, ci îi numim astfel pentru că ii percepem ca niște adversari ai principiilor noastre egosite. Dacă i-am ierta în sufletul nostru, i-am trece automat mental în tabăra prietenilor.
„Vrăjmaşii m-au învăţat să ştiu ceea ce puţini ştiu în lume: că omul nu are pe pământ vrăjmaşi afară de sine însuşi” (Sfântul Nicolae Velimirovici).
„Dacă gândeşti rău despre oameni, aceasta înseamnă că un duh rău viază în tine şi îţi insuflă gânduri rele îm*potriva oamenilor. Şi dacă cineva nu se pocăieşte şi moare fără să fi iertat fratelui său, sufletul lui se va pogorî acolo unde sălăşluieşte duhul rău care-i stăpâneşte sufletul” SF. Siluan
Eu am învățat de la un Parinte un lucru pe care vi-l spun și vouă: „Nu ne putem mântui dacă nu ne iubim vrăjmașii”. Înfricoșător nu? Nu e ideea lui, ci este Duhul întregii Tradiții Ortodoxe de 2000 de ani. Este însăși porunca Mântuitorului și Dumnezeului nostru:
„Iar Eu zic voua: iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvintati pe cei ce va blesteama, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc” (Matei 5, 44).
Să nu credeți că putem să ne mântuim doar dacă împlinim anumite porunci, pe cele care le putem noi, iar pe cele grele le putem ocoli. Toate poruncile se unesc într-una singură:
"Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, asemenea acesteia: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Matei 22, 37-38).
Dacă nu ne iubim dușmanii înseamnă că încă avem răutate în suflet și porunca iubirii de aproapele n-o împlinim. Prin urmare nu vom intra în Împărăția Cerurilor, acolo unde doar cei curați cu inima vor păși.
Toată viața duhovnicească a omului se rezumă la două relații simple: relația mea cu aproapele meu, oricare ar fi el, și relația mea cu Dumnezeu. Restul sunt detalii. Doar omul contează! De aceea spune Sfântul Apostol Pavel că de-am avea toată știința lumii, de-am da toate averile noastre milostenie, de ne-am răstigni trupul prin înfrânare... iar iubire nu avem, nimic nu suntem.
Din asta realizăm că problema esențială a vieții noastre este să ne împăcăm cu toți pe care-i purtăm în suflet și nu i-am iubit. Atât și nimic mai mult.
Un bun început pentru acest lucru este să ne rugăm pentru ei, să-i trecem pe un pomelnic și să-l dăm preoților pentru a-i pomeni în rugăciune la Sfânta Liturghie.
Rugați-vă seară de seară pentru vrăjmașii voștri, pentru cei indiferenți sufletului vostru și atunci veți simți că prindeți aripi spre Dumnezeu, abia atunci începe decoloarea spre cer. Atunci simți că nu mai dai în gol ci se mișcă lucrurile. Închei prin cuvintele Sfântului Ioan Evanghelistul:
Daca zice cineva ca iubeste pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este! Pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau, pe care l-a vazut, pe Dumnezeu pe Care nu L-a vazut, cum poate sa-L iubeasca? (I Ioan 4, 20).
Doamne ajută!

[cristiboss56]

A-ți iubi dușmanul este practic imposibil. Atunci ne putem întreba de ce Iisus pretinde de la om ceva cu neputință de realizat cu forțe omenești. În primul rând, creștinul îl are ca model în toate pe Iisus, care-i dă putere să facă orice își dorește. Iar în al doilea rând, ceea ce la om este cu neputință, la Dumnezeu este posibil. Iubirea față de vrăjmași nu se poate realiza dintr-o dată. În primă instanță, angajarea pe calea binelui poate fi un demers rațional. Dar autentificarea trăirii se face treptat prin modelarea sufletului, prin sârguință și răbdare, silind și învățând cugetul să se plece poruncii lui Dumnezeu și printr-o pocăință autentică. În poruncă se nuanțează modalitatea prin care se poate realiza iubirea față de vrăjmași, se explică și se expun mijloacele prin care aceasta se poate trăi: „Vezi că Domnul ne urcă încetul cu încetul până la bolțile cerului?”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur având în vedere conținutul poruncii lui Iisus: binecuvântarea celui care te dușmănește, facerea de bine și rugăciunea pentru el. Consecința este schimbarea inimii, unde își face loc dragostea. Făcând bine dușmanului găsești prilej să ți se deschidă ușile îndrăznirii către Dumnezeu și să ți se șteargă păcatele. Această iubire paradoxală pentru dușmani, tocmai prin faptul că e imposibilă în cadrele rațiunii umane, pare a fi singura în măsură să activeze potențialități de neimaginat ale sufletului, care stau în formă latentă și care devin active numai pe un teren netezit de harul lui Dumnezeu. Fără a intra în comuniune cu Dumnezeu și fără intervenție divină, iubirea pentru dușmani este, cu adevărat, imposibilă. Dacă nu ar fi imposibilă, nu ar fi minunată.
Nicăieri nu sunt mai evidente caracteristicile iubirii agapice ca în exercitarea ei asupra vrăjmașilor. Culmea acestei iubiri este rezultatul eforturilor permanente de a înainta spre Dumnezeu, rodul stării de îndumnezeire dobândită din comuniunea cu Dumnezeu prin lupta aspră împotriva pornirilor spre ură, mânie și răzbunare. „Nu vă spun să muriți pentru
dușmanii voștri, deși ar trebui s-o faceți; dar, pentru că suntem mai slabi, spun deocamdată numai atât: cel puțin să nu dușmănim pe prietenii noștri, să nu invidiem pe cei ce ne fac bine. Nu spun deocamdată să facem bine celor ce ne fac rău; doresc și asta; dar pentru că sunteți legați mult de cele pământești, vă spun atât: căutați să nu vă răzbunați!”

(Rodica Pop, Sensul Căsătoriei la Platon și la Sfinții Părinți, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 130-131)