Locul copilariei

[costel]

Din copilaria mea

Mult timp am invatat dimineata, doar in clasa a VII a, a X a si a XI a trebuia sa merg dupa amiaza la scoala. Cand invatam dimineata ma trezeam foarte greu, cand invatam dupa amiaza ma trezeam odihnit pe deplin, dar mai avem doar o ora de a-mi face temele. Dimineata plecam pe la ora 6.40, ca la 7.00 trebuia sa fiu prezent in clasa - se canta "Trei culori cunosc pe lume..." Cand aveam orele dupa amiaza, plecam pe la 11.40, uneori, in fuga, pe la 11.50 (cand la radio se vorbea de "cotele apelor"), insa, de cele mai multe ori intarziam. Gaseam cate ceva pe drum care sa-mi atraga atentia.

Dimineata eram lipsit de viata, probabil ca doream sa dorm mai mult. Pe drum la acea ora era multa forfota. Mergeau oamenii la serviciu. Se lucra in schimburi. Doamne ce isi mai povesteau unii altora pe drum. Stau si ma gandesc ce s-ar fi intamplat cu mine daca faceam naveta? Cu siguranta nu as fi coborat unde trebuie.

Dupa amiaza, plecam odihnit si mancat cum se cuvine. Acum nu mai mancam in fuga. Dar nu mergeam pe drum linistit. Imi era teama sa nu ma asculte la materiile la care nu ma pregatisem. Ca intr-o ora, ce puteam sa fac? Ma uitam pe orar si imi "citeam" soarta: astazi ma va asculta la materia X, la asta trebuie sa invat. Nu va spun de cate ori am dat gres in "citire".

Voi reveni, poate copilul din mine nu va muri niciodata.

Dar, cum toate lucrurile bune şi frumoase au un sfârşit iată că şi vacanţele noastre în acest colţ de rai aveau să se sfârşească brusc şi fără putinţă de întoarcere.
A plouat mult în anul acela,au fost inundaţii în toată Moldova,iar în oraşul meu oamenii şi-au pierdut toată agonoseala de-o viaţă căci apele au dus cu ele şi case şi aminale şi amintiri.
Eram în clasa întâia sau a doua şi când vedeam că nu se mai opresc ploile o întrebam mereu pe mama:
-Mămici,oare în vara asta mai mergem la ţară? Mama stia ceva căci ne privea tristă şi ne răspundea:
-Lasă că vedem noi poate se vor opri ploile şi vom merge.
Veşti nu aveam căci pe atunci nu erau telfoane mobile iar scrisorile ajungeau greu.
Mai erau câteva zile până la terminarea şcolii şi număram ceasurile arzând de nerăbdare să vină vacanţa.Ploile s-au oprit,iar soarele a început s-şi facă treaba reparând stricăciunile făcute de ploi.Eram aproape sigure că vom pertrece vacanţa la ţară.
Dar,speranţele s-au risipit când am primit o carte poştală în care mătuşa ne spunea că în urma ploilor au fost alunecări de teren,casa a luat-o la vale şi s-a dărâmat,copacii din livadă au fost şi ei mutaţi din loc...
Eu am plâns mult căci tare îmi era dor de locul acela şi nu puteam să mă obişnuiesc cu gândul că nu voi mai vedea niciodată casa bunicii cu mărul uriaş din faţa casei,cu grădina de flori,cu prispa frumos lipită în prag de sărbători şi cu batătura din faţa casei unde creştea troscot mătăsos pe care alergam desculţe!
Peste câteva zile tata,ne-a urcat în motocicletă şi am mers să vada cu ce le poate ajuta pe cele două femei.
Aveam inima grea dar tot speram că lucrurile nu stau chiar atât de prost.
Am ajuns pe la vremea prânzului căci plecasem de dimineaţă pentru a avea timp să ne întoarcem până seara.
Toată grădina era ca o mare cu valuri vrezi,o privelişte dezolantă ca şi cum cineva,o mână uriaşă ar fi stricat un joc de copii.
Un nod căt pumnul mi s-a pus în gât şi am înţeles pentru prima oară în viaţă că nimic nu este vesnic.
În mai puţin de un an şi-au încropit o gospodărie mai modernă decât cea dinainte şi-ai pus şi curent electric dar,nimic nu mai semăna cu locul acela
mirific de până atunci iar dorinţa fierbinte de a mă întoarce mereu şi mereu acolo a dispărut ca şi cum ploile au luat cu ele anii cei mai frumoşi ai copilăriei I
Inima mea însă tot mai păstrează un strop de lumină din Raiul în care am fost!

[icamilin]

Draga Dorina, am urmarit in continuare episoadele din copilaria ta la tara. acest episod m-a marcat vazand cata tristete si cate jale au produs acele inundatii prin toate locurile unde au trecut apele involburate, luand cu ele tot ce intalneau in cale. Ai reusit sa-mi transmiti o unda de tristete care nu te-a parasit nici acum dupa atatia ani. Totusi in sufletul tau, vor ramane vii aceste amintiri care nu ti le poate lua nimeni. Multa sanatate intregii famili, cu mult drag,icamilin

[alisima]

Copilarie , tu nu poti sa mori / Mai starui in parfumuri si culori! Aceste doua versuri ale lui Vadim Tudor imi vin acum in minte, in legatura cu subiectul deschis.

[Sanduu]

În prealabil postat de dorinastoica14

Asemenea lui Ion Creanga si eu "imi aduc aminte de locul copilariei mele...."
De locul unde am copilarit se leaga aproape totul;inceputul vietii noastre,cunoasterea oamenilor,a diferitelor gusturi si culori si chiar inceputul credintei noastre.
La majoritatea dintre noi alaturi sunt mereu parintii care,la fel ca toate celelalte repere ale copilarii sunt supradimensionate atat cantitativ cat si calitativ de aceea poate, perioada copilariei ramane in mintea noastra pentru todeauna ca o pata de lumina si culoare si ne dorim mereu sa ne intoarcem in ea.
Oare de ce majoritatea oamenilor cand sunt foarte batrani sau cand sunt departe de tara isi doaresc sa revada locul copilariei?

Cred ca acolo au fost cele mai fericite momente din viata si acolo ne trage :)

[Daniel_7]

Cei care au gustat din fericirea viitoare,din Raiul ceresc,nu mai au nostalgia copilariei,ci dorul si nostalgia dupa Imparatia Cerurilor,unde doresc sa ajunga cat mai repede,si sa simta inca de aici ,cat de putin din bucuriile viitoare.

Amintirile din copilarie starnesc imaginatia si simturile,si nu ne fac asa de bine duhovniceste.A fost o stare paradisiaca in copilarie,insa atunci nu aveam discernamant.

În prealabil postat de Daniel_7

Cei care au gustat din fericirea viitoare,din Raiul ceresc,nu mai au nostalgia copilariei,ci dorul si nostalgia dupa Imparatia Cerurilor,unde doresc sa ajunga cat mai repede,si sa simta inca de aici ,cat de putin din bucuriile viitoare.

Amintirile din copilarie starnesc imaginatia si simturile,si nu ne fac asa de bine duhovniceste.A fost o stare paradisiaca in copilarie,insa atunci nu aveam discernamant.

Pentru a putea ascede la aşa înalte trăiri trebuie mai întâi "să fim precum copii" aşa cum spun Sfinţii Părinţi.
Bine ai revenit Daniel. Îmi era dor de postările tale

[Daniel_7]

În prealabil postat de dorinastoica14

Pentru a putea ascede la aşa înalte trăiri trebuie mai întâi "să fim precum copii" aşa cum spun Sfinţii Părinţi.
Bine ai revenit Daniel. Îmi era dor de postările tale

Am mai avut o discutie pe acesta tema,asa ca sunt "antrenat".
Este greu sa ajungi precum copiii ,adult fiind.Oricum nu ajungi ca ei ,retraind copilaria,ci exersand smerenia,curatia,discernamantul ,milostenia,rabdarea in suferinte etc.
Abia dupa o viata ascetica ,prin care se slefuieste sufletul,adultul poate retrai starile copilaresti,adica curatia inimii,dublata de discernamantul duhovnicesc,de constiinta trairii harului.
Copilul traieste firesc,este fericit continuu,la noi fericirea vine numai dupa suferinta,sau chiar in suferinta.
Cum si-a intitulat cineva cartea sugestiv "Bucuriile suferintei".
Conditia ajungerii la fericire este asumarea si purtarea Crucii.

[Marius22]

Locul copilariei...lumea aceasta cat se poate de reala, cu necazuri si bucurii, cu esecuri si succese, cu ura si iubire... desi pare a fi un alt univers, o lume aparte.

Copiii traiesc insa numai aparent intr-o lume a lor. Lumea copiilor este lumea noastra cu diferenta ca este guvernata numai de legile jocului si ale bucuriei. Reusesc astfel, spre deosebire de noi, sa fie in permanenta cu zambetul pe buze. Ne fac sa radem fara ca ei sa fie profesionisti ai rasului. Au parca un dar nativ de a aduce zambetul si pe chipurile noastre posomorate de necopilarie.

În prealabil postat de dorinastoica14

Asemenea lui Ion Creanga si eu "imi aduc aminte de locul copilariei mele...."
De locul unde am copilarit se leaga aproape totul;inceputul vietii noastre,cunoasterea oamenilor,a diferitelor gusturi si culori si chiar inceputul credintei noastre.
La majoritatea dintre noi alaturi sunt mereu parintii care,la fel ca toate celelalte repere ale copilarii sunt supradimensionate atat cantitativ cat si calitativ de aceea poate, perioada copilariei ramane in mintea noastra pentru todeauna ca o pata de lumina si culoare si ne dorim mereu sa ne intoarcem in ea.
Oare de ce majoritatea oamenilor cand sunt foarte batrani sau cand sunt departe de tara isi doaresc sa revada locul copilariei?

Nicaieri nu ma simt ca in curtea casei parintesti! Desi casa nu mai exista, desi merg atat de rar, desi..... Eu "vad" si acum curtea ca altadata.
In prima zi a vacantei de vara, cand ajungeam acasa, luam galetusa si mergeam "la gropi" dupa "pomnite" (fragute). Si acum le simt parfumul!
Sau cand am descoperit sub ladoiul de faina din tarnat o familie de arici, cu noi membri, proaspat veniti pe lume, albi, mici si delicati; zile intregi am stat pe burta sa privesc sub ladoi ghemotoacele acelea de tepisori, care, pe zi ce trecea, se inchideau la culoare dinspre varf (ca la pisicile siameze). Nu aveam voie sa-i ating, nu aveam voie sa-i deranjez. Nici pe ei si nici randunelele din poiata, care toata ziua carau mancare la cinci guri infometate ce se iteau la grinda, din cuib!
Ori cand venea Sugar, bivolita, acasa, de la ciurda, eu o tuleam sus pe scara, mi-era frica de ea; si de puiul ei, care mi-a dat un branci in curte cand mergeam sa-i aduc tatalui o cana de apa rece de la piatra (galeata era pusa pe un pietroi urias, sub prun, ca sa stea apa rece), avea chef de joaca, de m-am imprastiat pe jos....
Ce bun era laptele lui Sugar, albastriu de cat de alb era!
Sau serile tarzii de vara cand mama imi scotea bunda in curte pe troscotel si priveam stelele, iar ea mi le deslusea care ce e, cu denumirile mostenite de la ai nostri stramosi.
Acolo prind puteri, incat nepotu-meu mi-a zis odata: tusa, dar mai fa o pauza un pic sa ne hodinim, te-a facut buna cu baterii?