Despre durerile oamenilor- Parintele Arsenie Boca

[geo.nektarios]

Între Dumnezeu şi om
sau între raţiune şi credinţă

Toată lumea e atârnătoare de Autorul ei. Lumea lucrurilor atârnă de Dumnezeu fără să ştie. Noi, creştinii, ştim.

Chiar dacă nu vrem, tot atârnăm, fiindcă spre deosebire de toată lumea lucrurilor, noi, oamenii, aici în trup, încă nu avem înfăţişarea noastră definitivă. Noi suntem în lucru. Şi de aici vine că simţim neajunsurile noastre, necunos*cutele şi tensiunile noastre spre desăvârşire.

Poziţia omului în creaţie e unică, suntem făpturile lui Dumnezeu, omul e un rezultat al creaţiei divine, dar suntem şi realizarea noastră.

Din cauza acestei stări de lucruri se aude adesea constatarea tragică că: „n-am făcut ni*mic” în viaţă. Aceasta e constatarea că n-ai dat vieţii tale sensul său destinul ei. Noi nu suntem numai lucruri ca să mergem în virtutea legilor necesităţii; noi mai suntem şi fiinţe spirituale, înzestrate cu conştiinţă şi ca atare mergem în virtutea legilor libertăţii. Ca atare căutăm adevărul şi ca atare Îl căutăm pe Dumnezeu.

La porţile sufletului omenesc Dumnezeu Îşi încetează stăpânirea: îi vrea iubirea. Aici El vrea să fie primit din iniţiativa noastră. Prin urmare, la împlinirea sensului sau destinului nostru în creaţie suntem aşteptaţi de Dumne*zeu ca făpturi ale Sale, conştiente de rudenia noastră cu El.

Pentru orientarea noastră în lumea văzută ni s-a dat credinţa şi un om ca model: Iisus. Noi trebuie să realizăm în noi această icoană divină: stilul de a fi al lui Iisus. Fără acest fel de a fi, care atârnă de toate deciziile noastre de fiecare zi, şi de fiecare clipă, te constaţi un om fără sens, un om fără hrană în faţa haosu*lui care caută să te soarbă în tragedia nefiinţei - una din definiţiile răului.

Propriul tău destin aşteaptă de la tine decizia acestei transpuneri a ta, în chipul lui Dumnezeu, transpunerea în felul de a fi a1 lui Iisus în lume.

Iată în ce vreau să vă antrenez: în declanşa*rea mecanismului religios al sufletului.

Sufletul Îl recunoaşte pe Tatăl său şi I se alipeşte. Dar fiind închis într-un trup, care aparţine lumii acesteia, sufletul se alipeşte şi de lumea dinafară; crezând că într-aceasta îşi poate găsi liniştea sa. Dar nu şi-o găseşte; de aceea, toată nevoinţa vieţii călugăreşti are această raţiune de a fi: să nu lase sufletul să se alipească mai tare lumii văzute decât lui Dumnezeu. Că nu suntem din lumea aceasta şi nu trebuie ţintuită „aici” dragostea noastră.

Fiindcă Dumnezeu e Duh, iubire şi adevăr, şi nu-L putem „vedea”, pentru că nu oferă ima-ginaţiei,cinematografiei noastre nimic, de aceea avem impresia că credinţa în Dumnezeu e un risc sau un pariu al raţiunii.

Fapt este că credinţa e o continuă asceză a raţiunii, fiindcă Dumnezeu este altă natură decât existenţa creată şi cunoaşterea lui Dum*nezeu ne cere şi pe noi, în întregime, într-un alt mod de a fi. Cunoaşterea lui Dumnezeu, cine vrea s-o aibă - şi nu eşti liniştit până n-o ai - antrenează în ea fiinţa noastră întreagă, cu toate rădăcinile ei în existenţă. Suntem irezis*tibil mânaţi spre această cunoaştere metafizică a lui Dumnezeu şi ca atare feriţi de neajunsu*rile noastre de oameni.

Iată tragicul şi smerenia cunoaşterii noastre.

Din cele de până aici rămâne de reţinut că întreaga noastră fiinţă trebuie sfinţită, pentru a ne putea apropia de Dumnezeu. O cunoaş*tere teoretică a lui Dumnezeu au şi dracii, (ba şi mulţi teologi) dar aceasta nu-i sfinţeşte. Dumnezeu face parte din destinul omului şi e neliniştit sufletul nostru până nu se odihneşte întru Dumnezeu.

De aceea, când lipseşte preocuparea de mântuire fiinţa noastră e în pierzanie, care şi ea, pierzania, amăgeşte cu o „odihnă”.

Ne-a adus Dumnezeu din nefiinţă la fiinţă, dar să ne mântuiască nu poate fără noi. Drept aceea, în tot felul ne cheamă ca să-L cunoaş*tem ca Tată şi pe noi întreolaltă ca fraţi şi fii ai aceluiaşi Părinte.

Căci toate le poate Dumnezeu fără tine dar ca să te mântuiască din lumea aceasta nu poate fără tine. Nici tu nu te mântuieşti fără mâna lui Dumnezeu şi nici Dumnezeu nu te ridică dacă nu-I întinzi şi tu mâna ta. Destul îţi este că te cercetează mereu şi atât de mult te roagă!

Cine nu vrea să se mântuiască? Sunt cei ce ascultă de o vrajă vrăjmaşă, care îi scoate din cale şi, cu pofte pieritoare, îi încâlceşte în lume. Vraja aceea, a păcatului, cu vremea le slăbeşte mintea şi în aşa fel le-o întoarce, încât ajung să zică binelui rău şi răului bine şi din fiii lui Dumnezeu se fac vrăjmaşii lui Dumnezeu. Vremea li se gată, lumina minţii li se stinge… şi aşa îi prinde noaptea - moartea - rămaşi rătăciţi de Dumnezeu şi neîntorşi Acasă.

Dar s-a pogorât din Ceruri Samarineanul milostiv, Iisus Hristos. El e Cel ce ne-a făcut datori să ştim: ce suntem, cine ni-s Părinţii, de unde venim, ce-i cu noi pe-aicea şi într-o lume cu viclene primejdii, cum să ne purtăm, cine ne cheamă Acasă şi cine ne întinde momele? Că de la cârma minţii atârnă încotro pornim şi unde să ajungem.

,,N-ar trebui decât să-L recunoaştem toţi pe Dumnezeu ca Tată şi că noi toţi îi suntem fii şi, potrivit cu această cunoştinţă, să ne orân*duim viaţa. Până nu recunoaştem că avem îndoită fire şi,îndoită viaţă: una pământească şi alta cerească, fără de sfârşit şi începând de aici, până atunci tot pe afară ne ţinem de rostul la care vrea Dumnezeu să ne ridice.

Trebuie să ştim, toţi supuşii Împărăţiei, că suntem făpturi cereşti, trimise vremelnic în corturi pământeşti spre o mare probă şi anu*me: să vedem şi să se vadă încotro înclinăm cu inima şi mintea, şi înspre ce înclinăm aceea să avem pentru totdeauna. Dacă năzuim spre Dumnezeu, pe El Îl moştenim şi viata veşnică şi astfel ne întoarcem Acasă iar dacă înclinăm spre firea pieritoare, vom pieri de la faţa lui Dumnezeu şi cu cel rău vom petrece fără de sfârşit. Căci noi suntem pieritori cu firea pă- mân*tească, dar nemuritori cu firea cerească; veşnicia noastră însă de noi atârnă unde s-o petrecem.

Împărăţia cerurilor nu este pentru păsări, ci pentru oamenii care trăiesc „ca păsările” , mai desprinse de pământ şi firea pămân*tească, trăind mai după firea lor cerească, tră*ind mai „în grija lui Dumnezeu” de cât în grija vieţii. Păsările acestea sunt „vulturii” care se vor aduna ca să judece lumea (I Corinteni 6,2), când pământul va fi stârv.

Nimic nu poate înlocui lipsa iubirii, dar iu*birea înlocuieşte toate neajunsurile. Căci firul iubirii ridică fiii spre cerescul Tată, şi pogoară pe Tatăl, Fiul şi Duhul în fii. Iar pe fii, Dum*nezeul iubirii îi leagă întreolaltă ca să fie una, ceea ce când se împlineşte, minunează lumea, şi o sileşte să cunoască pe Dumnezeu din fii, căci fiii uniţi în iubire trăiesc în El şi arată în lume capătul pământesc al Împărăţiei cereşti. Aceasta e pe scurt voia Tatălui şi rugăciunea Fiului, să prindă şi societatea omenească în aceeaşi iubire Treimică.

[geo.nektarios]

Calea mântuirii


Patru sunt căile ce se deschid înaintea oa*menilor:

1. căile lumii. 2. căile trupului. 3. căile diavolului şi 4. calea lui Dumnezeu.
1. Calea pe care merge lumea e lată, fiindcă mulţi sunt care merg într-însa (Matei 7,13); merge toată lumea.
2. Sunt apoi căile pe care merg trupurile celor adormiţi sau chiar morţi cu sufletul, deşi le merge numele că trăiesc (Apoc. 3,1) dar sunt numai trupuri (Facerea 6,3). Şi calea tru*purilor tot acolo duce.
3. Sunt pe urmă căile pe care merge diavolul, de când a fost aruncat pe pământ, adică între oameni, unde înşală toată lumea (Apoc. 12,9).

Acestea trei, duc pe cei ce merg pe ele la acelaşi loc, toţi sunt călători la iad (Iov 21,13), adică în calea pierzării. Aşa au călătorit nepo*ţii lui Adam în calea pierzării, deşi le-a trimis Dumnezeu Legea şi Proorocii, dar în 5.530 de ani numai doi s-au izbăvit: Enoh şi Ilie.

*

Dumnezeu prea milostivul, însă, întru ma*rea Sa iubire de oameni, a făcut totul ca să-i scoată pe oameni din calea pierzării, într-o cale nouă, calea mântuirii; Dumnezeu însuşi S-a făcut om desăvârşit - afară de păcat - şi ne-a învăţat calea. Prin urmare, calea mântuirii este calea pe care a mers Dumnezeu însuşi, ca om adevărat. Şi merge cu noi, cu fiecare în parte, în toate zilele până la sfârşitul veacurilor (Matei 28,20), precum Însuşi a zis.
4. CALEA pe care merge Dumnezeu, faţă de calea pierzării pe care merge diavolul şi toată lumea pe care o înşeală el, este aseme*nea corăbiei lui Noe plutind peste puhoaiele potopului. Iar corabia e Biserica. Deosebirea e numai atâta: că aceea (corabia lui Noe) a fost închisă pe dinafară de Dumnezeu şi nimeni n-a mai putut intra (Facere 7,16), pe când Biserica are intrarea deschisă şi mai pot intra oameni zdrobiţi de apele potopului şi învălmăşiţi de puhoaie. Acolo era Noe, iar aici Iisus, şi în va*luri diavolul înecându-i pe oameni.
Se întâmplă însă ceva de neînţeles - şi ar fi bine să se înţeleagă - că cei ce se chinuiesc în valuri, deşi toţi ţin la viaţă totuşi nu toţi vor să scape în corabie. Ba mai mult, scuipă mâi*nile ce li se întind de la intrarea corăbiei. Iar mâinile sunt braţele părinteşti, braţele celor 7 Sfinte Taine ale lui Dumnezeu, care izbăvesc pe oameni: îi nasc din trup în Duh (Coloseni 2,12), din potop în Ceruri, din moarte la Viaţă, din amărâta viaţă la viaţa cerească. Aceştia, care nu vor să scape în corabia cârmuită de Iisus Hristos - Cel cu cruce - sunt fiii pierzării (Ioan 17,12), fiindcă n-au primit iubirea Adevă*rului ca să se mântuiască. De aceea, Dumne*zeu îngăduie să vină asupra lor amăgiri puter*nice, ca să dea crezământ minciunii şi să cadă sub osândă toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au îndrăgit nedreptatea (Tesaloniceni 2,10-12).

*

În zilele noastre câte unii cârtesc pe de margini (şi ecumeniştii), întrebând cumplit: Cum, numai în Biserica Ortodoxă este mân*tuire? Ceilalţi toţi se prăpădesc?
Răspundem că, precum în vremea potopu*lui: „a murit tot trupul ce se mişca pe pâmânt şi s-a stins toată fiinţa care se afla pe faţa a tot pămân*tul… şi a rămas numai Noe şi ce era cu el în cora*bie” (Fac. 7, 14-23), tot aşa până la capătul vea*cului.
Atunci, în ceasul ispitei ce va să vie peste toată lumea ca să-i încerce pe cei ce locuiesc pe pământ, în strâmtorarea cea mare (Apoc. 7,14), care va veni peste toţi cei ce locuiesc pe faţa a tot pământul, e limpede că numai în Corabia lui Dumnezeu mai este scăpare, în Bi*serica cea adevărată, unde este un Domn, o credinţă, un Botez, un Dumnezeu şi Tatăl tuturora (Efeseni 4, 5-6).
Sau va întreba: oare, S-a împărţit Hristos? (Corinteni 1,13)

*

Diavolul, şarpele cel vechi (Apoc. 20,2) care aruncă puhoiul, cu vremea s-a mai iscusit în rele şi a scornit şi el „corăbii” cu care dă târcoale pe marea potopului, să-i culeagă el pe cei ce întind mâna din puhoaie dar scuipă Biserica. Mai mult, a izbutit să tragă din uşa Corăbiei lui Dumnezeu şi pe unii slujitori ai luminii, agăţându-i cu undiţa mândriei şi pu*nându-i în uşile „corăbiilor” sale, ca amăgirea izbăvirii să fie deplină. Minciuna e uşor de prins: -„corăbiile” satanei n-au Crucea pe catarg, iar înlăuntru nu sunt cele 7 Sfinte Taine [aten*ţie la neatenţie ecumenişti].
Prin urmare ştim sigur, desăvârşit sigur, că mântuirea este în Biserica Ortodoxă, cea înteme*iată de Iisus Hristos-Dumnezeu şi cârmuită de El de la început, nu de la o vreme oarecare încoace. În afară de Biserica lui Hristos, Cel cu Cruce, „Una, Sfântă, Sobornicească şi Aposto*lească Biserică” altă cale de mântuire nu ştim.
Ce face Dumnezeu cu ceilalţi, ce nu se află în Biserica adevărată? - Nu ispitim pe Dumne*zeu. Sfinţii au zis: „Cine nu are Biserica de mamă, nu are pe Dumnezeu de Tată. În afară de Bise*rică nu este mântuire” - Sfântul Ciprian.
Dacă cineva e mai presus de sfinţii cu moaşte… poate că şi lui Dumnezeu îi va da în*văţături, - şi nu-i de mirare să rătăcească cineva, chiar cu Scriptura în mână! Nu după Scripturi L-au răstignit oamenii (iudeii) pe Dumnezeu? (Ioan 19,7).
Acum am putea pricepe, că mântuirea este fapta milostivirii lui Dumnezeu, prin care ne scoate din păcat, dacă vrem şi ne ostenim şi noi. Fără să vrem, cu sila, nu ne mântuieşte nimeni. Aşa voieşte Dumnezeu, ca darul mântuirii Sale să fie şi roada voinţei şi ostenelii noastre. E însă aşa de milostiv, că tot El ne ajută şi să vrem şi să lucrăm.
Deci, Calea mântuirii începe din Biserica văzută de pe pământ şi sfârşeşte în Biserica nevăzută din Ceruri.
Toţi oamenii, fără deosebire, suntem în aceeaşi vreme şi fiii oamenilor şi fiii lui Dum*nezeu (Ioan 1, 12-13). Adică, după trup suntem făpturi pământeşti, iar după duh, făpturi ce*reşti, care însă petrecem vremelnic în corturi (II Corinteni 5,1) pământeşti. Precum noi oame*nii suntem făpturi îndoite, văzuţi şi nevăzuţi, aşa şi Biserica e cu fire îndoită, văzută şi nevăzută:
- Biserica văzută este Biserica de pe pământ şi se numeşte Biserica luptătoare, pentru că aici oamenii se luptă cu lumea, cu trupul, cu ei înşişi, şi cu diavolul, ca să câştige cununa sfinţeniei, sau mântuirea. În Biserică nu este păcat, ea râmâne mereu sfântă şi îi sfinţeşte pe cei ce intră.
- Biserica din Ceruri se numeşte biruitoare, fiindcă e alcătuită din obştea bunilor biruitori Mucenici, a Sfinţilor Cuvioşi şi a tuturor Sfinţi*lor purtători şi propovăduitori de Dumnezeu - unde sunt aşteptaţi toţi ucenicii Domnului care vor mai fi până la sfârşitul veacurilor.
Unii s-au învrednicit încă de aici să pe*treacă nevăzut cu sfinţii, să fie cercetaţi de Maica Domnului, şi de puteri cereşti, şi chiar pe Domnul să Îl vază. E cunoscută întoarcerea lui Pavel pe drumul Damascului şi răpirea lui în Rai (Fapte 26,12-18; II Corinteni 12,4).
Calea mântuirii e de pe pământ la Cer: ca a unora care ştim că de la Dumnezeu am ieşit (1 Ioan 5,19), petrecem pe pământ o vreme şi iară*şi la Dumnezeu ne întoarcem şi lăsăm lumea. Aceasta este CALEA mântuirii.
Fericit cine se întoarce şi ajunge iar Acasă, rotunjind ocolul!
Fericit, cine se întoarce…!

[Bautar]

Domnul Isus nu mantuieste omul fara conditii,si daca El nu judeaca pana la Marea Judecata, este pentru ca ii lasa omului libertatea sa se judece pe sine,sa isi judece mai intai faptele,sa se pocaiasca,sa isi schimbe modul de viata si de gandire indreptandu-le spre cer.
Salvarea, mantuirea n-ar fi fost necesare daca primii oameni n-ar fi gresit si n-ar fi fost aruncati afara din Rai.Ingerii nu trebuie mantuiti caci ei sant cu Dumnezeu.Si omul are in el chipul lui Dumnezeu,dar dupa ce a mancat din Pomul Cunostintei Binelui si Raului si-a pierdut asemanarea,iar chipul divin s-a intunecat.Pentru al pune din nou in lumina trebuie sa inlaturam ceata si intunericul care le acopera datorita faptelor noastre.
Si prima conditie este sa te lepezei de sine sa iti iei Crucea si sa ii urmezi lu Dumnezeu.

În prealabil postat de geo.nektarios

Calea mântuirii


Patru sunt căile ce se deschid înaintea oa*menilor:

1. căile lumii. 2. căile trupului. 3. căile diavolului şi 4. calea lui Dumnezeu.
1. Calea pe care merge lumea e lată, fiindcă mulţi sunt care merg într-însa (Matei 7,13); merge toată lumea.
2. Sunt apoi căile pe care merg trupurile celor adormiţi sau chiar morţi cu sufletul, deşi le merge numele că trăiesc (Apoc. 3,1) dar sunt numai trupuri (Facerea 6,3). Şi calea tru*purilor tot acolo duce.
3. Sunt pe urmă căile pe care merge diavolul, de când a fost aruncat pe pământ, adică între oameni, unde înşală toată lumea (Apoc. 12,9).

Acestea trei, duc pe cei ce merg pe ele la acelaşi loc, toţi sunt călători la iad (Iov 21,13), adică în calea pierzării. Aşa au călătorit nepo*ţii lui Adam în calea pierzării, deşi le-a trimis Dumnezeu Legea şi Proorocii, dar în 5.530 de ani numai doi s-au izbăvit: Enoh şi Ilie.

*

Dumnezeu prea milostivul, însă, întru ma*rea Sa iubire de oameni, a făcut totul ca să-i scoată pe oameni din calea pierzării, într-o cale nouă, calea mântuirii; Dumnezeu însuşi S-a făcut om desăvârşit - afară de păcat - şi ne-a învăţat calea. Prin urmare, calea mântuirii este calea pe care a mers Dumnezeu însuşi, ca om adevărat. Şi merge cu noi, cu fiecare în parte, în toate zilele până la sfârşitul veacurilor (Matei 28,20), precum Însuşi a zis.
4. CALEA pe care merge Dumnezeu, faţă de calea pierzării pe care merge diavolul şi toată lumea pe care o înşeală el, este aseme*nea corăbiei lui Noe plutind peste puhoaiele potopului. Iar corabia e Biserica. Deosebirea e numai atâta: că aceea (corabia lui Noe) a fost închisă pe dinafară de Dumnezeu şi nimeni n-a mai putut intra (Facere 7,16), pe când Biserica are intrarea deschisă şi mai pot intra oameni zdrobiţi de apele potopului şi învălmăşiţi de puhoaie. Acolo era Noe, iar aici Iisus, şi în va*luri diavolul înecându-i pe oameni.
Se întâmplă însă ceva de neînţeles - şi ar fi bine să se înţeleagă - că cei ce se chinuiesc în valuri, deşi toţi ţin la viaţă totuşi nu toţi vor să scape în corabie. Ba mai mult, scuipă mâi*nile ce li se întind de la intrarea corăbiei. Iar mâinile sunt braţele părinteşti, braţele celor 7 Sfinte Taine ale lui Dumnezeu, care izbăvesc pe oameni: îi nasc din trup în Duh (Coloseni 2,12), din potop în Ceruri, din moarte la Viaţă, din amărâta viaţă la viaţa cerească. Aceştia, care nu vor să scape în corabia cârmuită de Iisus Hristos - Cel cu cruce - sunt fiii pierzării (Ioan 17,12), fiindcă n-au primit iubirea Adevă*rului ca să se mântuiască. De aceea, Dumne*zeu îngăduie să vină asupra lor amăgiri puter*nice, ca să dea crezământ minciunii şi să cadă sub osândă toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au îndrăgit nedreptatea (Tesaloniceni 2,10-12).

*

În zilele noastre câte unii cârtesc pe de margini (şi ecumeniştii), întrebând cumplit: Cum, numai în Biserica Ortodoxă este mân*tuire? Ceilalţi toţi se prăpădesc?
Răspundem că, precum în vremea potopu*lui: „a murit tot trupul ce se mişca pe pâmânt şi s-a stins toată fiinţa care se afla pe faţa a tot pămân*tul… şi a rămas numai Noe şi ce era cu el în cora*bie” (Fac. 7, 14-23), tot aşa până la capătul vea*cului.
Atunci, în ceasul ispitei ce va să vie peste toată lumea ca să-i încerce pe cei ce locuiesc pe pământ, în strâmtorarea cea mare (Apoc. 7,14), care va veni peste toţi cei ce locuiesc pe faţa a tot pământul, e limpede că numai în Corabia lui Dumnezeu mai este scăpare, în Bi*serica cea adevărată, unde este un Domn, o credinţă, un Botez, un Dumnezeu şi Tatăl tuturora (Efeseni 4, 5-6).
Sau va întreba: oare, S-a împărţit Hristos? (Corinteni 1,13)

*

Diavolul, şarpele cel vechi (Apoc. 20,2) care aruncă puhoiul, cu vremea s-a mai iscusit în rele şi a scornit şi el „corăbii” cu care dă târcoale pe marea potopului, să-i culeagă el pe cei ce întind mâna din puhoaie dar scuipă Biserica. Mai mult, a izbutit să tragă din uşa Corăbiei lui Dumnezeu şi pe unii slujitori ai luminii, agăţându-i cu undiţa mândriei şi pu*nându-i în uşile „corăbiilor” sale, ca amăgirea izbăvirii să fie deplină. Minciuna e uşor de prins: -„corăbiile” satanei n-au Crucea pe catarg, iar înlăuntru nu sunt cele 7 Sfinte Taine [aten*ţie la neatenţie ecumenişti].
Prin urmare ştim sigur, desăvârşit sigur, că mântuirea este în Biserica Ortodoxă, cea înteme*iată de Iisus Hristos-Dumnezeu şi cârmuită de El de la început, nu de la o vreme oarecare încoace. În afară de Biserica lui Hristos, Cel cu Cruce, „Una, Sfântă, Sobornicească şi Aposto*lească Biserică” altă cale de mântuire nu ştim.
Ce face Dumnezeu cu ceilalţi, ce nu se află în Biserica adevărată? - Nu ispitim pe Dumne*zeu. Sfinţii au zis: „Cine nu are Biserica de mamă, nu are pe Dumnezeu de Tată. În afară de Bise*rică nu este mântuire” - Sfântul Ciprian.
Dacă cineva e mai presus de sfinţii cu moaşte… poate că şi lui Dumnezeu îi va da în*văţături, - şi nu-i de mirare să rătăcească cineva, chiar cu Scriptura în mână! Nu după Scripturi L-au răstignit oamenii (iudeii) pe Dumnezeu? (Ioan 19,7).
Acum am putea pricepe, că mântuirea este fapta milostivirii lui Dumnezeu, prin care ne scoate din păcat, dacă vrem şi ne ostenim şi noi. Fără să vrem, cu sila, nu ne mântuieşte nimeni. Aşa voieşte Dumnezeu, ca darul mântuirii Sale să fie şi roada voinţei şi ostenelii noastre. E însă aşa de milostiv, că tot El ne ajută şi să vrem şi să lucrăm.
Deci, Calea mântuirii începe din Biserica văzută de pe pământ şi sfârşeşte în Biserica nevăzută din Ceruri.
Toţi oamenii, fără deosebire, suntem în aceeaşi vreme şi fiii oamenilor şi fiii lui Dum*nezeu (Ioan 1, 12-13). Adică, după trup suntem făpturi pământeşti, iar după duh, făpturi ce*reşti, care însă petrecem vremelnic în corturi (II Corinteni 5,1) pământeşti. Precum noi oame*nii suntem făpturi îndoite, văzuţi şi nevăzuţi, aşa şi Biserica e cu fire îndoită, văzută şi nevăzută:
- Biserica văzută este Biserica de pe pământ şi se numeşte Biserica luptătoare, pentru că aici oamenii se luptă cu lumea, cu trupul, cu ei înşişi, şi cu diavolul, ca să câştige cununa sfinţeniei, sau mântuirea. În Biserică nu este păcat, ea râmâne mereu sfântă şi îi sfinţeşte pe cei ce intră.
- Biserica din Ceruri se numeşte biruitoare, fiindcă e alcătuită din obştea bunilor biruitori Mucenici, a Sfinţilor Cuvioşi şi a tuturor Sfinţi*lor purtători şi propovăduitori de Dumnezeu - unde sunt aşteptaţi toţi ucenicii Domnului care vor mai fi până la sfârşitul veacurilor.
Unii s-au învrednicit încă de aici să pe*treacă nevăzut cu sfinţii, să fie cercetaţi de Maica Domnului, şi de puteri cereşti, şi chiar pe Domnul să Îl vază. E cunoscută întoarcerea lui Pavel pe drumul Damascului şi răpirea lui în Rai (Fapte 26,12-18; II Corinteni 12,4).
Calea mântuirii e de pe pământ la Cer: ca a unora care ştim că de la Dumnezeu am ieşit (1 Ioan 5,19), petrecem pe pământ o vreme şi iară*şi la Dumnezeu ne întoarcem şi lăsăm lumea. Aceasta este CALEA mântuirii.
Fericit cine se întoarce şi ajunge iar Acasă, rotunjind ocolul!
Fericit, cine se întoarce…!

Doame ajuta!

era nevoie de postarea acesta...

Trag concluzia ca...mai mult ne preocupa ce fac altii,

ba mai mult ii "spovedim"noi...

ii analizam...

ii judecam...
dar uitam chint esenta noastra...MANTUIREA

uitam adesea ca pentru mantuirea noastra sunt necesare:

SMERENIA, IUBIREA APROAPELUI,

MILOSTENIA,IERTAREA,POST ,RUGACIUNE,SPOVEDANIE,IMPARTASIREA CU SFINTELE DARURI

un proverb chinezesc spunea:"D-zeu ne-a lasat doi ochi,doua urechi, pentru a vedea multe,a auzi multe si a vorbii mai putin"...

clipa zboara repede...noi ce facem pentru mantuirea noastra?


iertare daca supar,dar este parerea mea personala si-o mentin,

respect fiecare parere de pe acest forum,
dar ma plec in fata celor ce lupta pentru stabilirea adevarului,lasat de canoanele bisericii...

Dragilor va mai spun si eu ceva...
Anatema este prin traducere blestemul bisericesc.
Anatema este ,...cand ne asezam la masa ,fara sa ne facem rugaciunea de binecuvantare s-apoi de multumire...

Dragilor luati aminte despre mantuirea personala...
s-apoi cugetul luminat de D-zeu., ne va indruma pasii unde trebuie...
Nimeni nu s-a nascut invatat.

gandul bun sa-l avem la-ndemana si rugaciunea mintii.


Doamne ajuta!

Amin

[geo.nektarios]

La două feluri de oameni le-a zis Dumnezeu „nebuni”: la cei ce ,,zic că nu este Dumnezeu” (Psalmu152,1), şi bogaţilor, cărora stomacul e tot Dumnezeul lor (Filipeni 3,19).
În aceia e una şi aceeaşi cugetare greşită: tăgăduirea oricărui rost sau destin al omului şi al lumii, mai presus de lumea aceasta şi stomacul ei. A tăgădui o conducere supremă a Cerului şi a pământului e totuna cu a propovădui domnia întâmplării, a haosului sau a anarhiei universale.
Dar lumea este în ordine. Aceasta dovedeşte că este o conducere mai presus de ea. Dar fără ordine e mintea care o vede fără stăpân. Mintea care cugetă că nu este Dumnezeu, cade în propria sa sentinţă: va trebui să se tăgăduiască şi pe sine. Căci: a te lupta din toate puterile împotriva a ceva ce nu există, dovedeşte nebunia acestei lupte; dovedeşte nonsensul, absurdul ei şi prin urmare şi al minţii care o conduce.
Al doilea „nebun” este bogatul, care îngustează zarea rosturilor sale pe pământ la dimensiunile stomacului -chiar dacă acest stomac ar înghiţi pământul. Mai mult: un atare bogat va căuta să convingă pe toată lumea că numai acesta e singurul scop al vieţii omului pe pământ. Atare concepţie despre om şi destinele sale ultime e cu adevărat miezul nopţii minţii. Noaptea aceasta va culmina sfârşind prin a se crede omul acela pe sine, el “dumnezeul veacului acestuia” (II Corinteni 4,4). Deci într-o atare noapte a minţii, când va crede bogatul că ţarina sa, lumea, îl va face în sfârşit fericit, îşi va pierde sufletul cu sunet, căci va fi răpit cu moarte din vârful bogăţiei sale. Dumnezeu nu îngăduie la nesfârşit îngustarea vederii omului numai la stomacul său, de vreme ce omul e destinat spre alte zări, ale Împărăţiei lui Dumnezeu, ale veşniciei sale, şi îndumnezeirea veacului viitor. Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nu are Dumnezeu lucru mai cinstit şi mai de preţ decât pe un sărac; şi pe acesta 1-a dat ţie, bogatule, ca să ai grijă de el” (Tâlcuire la Epistola către Romani, Cuv. 14). „Bogatul şi săracul se întâlnesc unul cu altul; dar cine i-a făcut este Domnul!” (Pildele lui Solomon 22,2). „Fii celor săraci ca un tată! Şi vei fi ca Fiul Celui Preaînalt” (Cartea înteţepciunii lui Isus, fiul lui Sirah 4,10-11). „Bogatul nu-i stăpân pe sine, ci, cu toate că-i însufleţit, ţine de lucrurile neînsufleţite. N-are vreme să cugete, din cauza alergărilor. Banii sunt un nemilos stăpân… Întreaga putere de a iubi e cotropită de acest lot de pământ, care dă porunci, care i-a înlocuit sufletul, care i-a smuls orice rămăşită de libertate. Cumplita soartă a bogatului stă în această îndoită absurditate: spre a avea putere de a porunci oamenilor, a ajuns robul lucrurilor neînsufleţite; spre a dobândi o parte, mică de tot, a pierdut totul” (Giovanni Papini: „Viaţa lui Iisus”, p. 263). -Poate că şi de aceea mai clatină Dumnezeu bogăţia bogaţilor, ca totuşi să se mai mântu-iască unii din ei.
,,Sunt ateu, precum sunt breton; cum este cineva blond sau brun, fără să o fi voit”… „Căci oricât scotocesc în amintirile mele, eu nu găsesc în ele ideea de Dumnezeu. Aceasta e o infirmitate, o monstruozitate. Dar sunt astfel de infirmităţi, cu care sunt prevăzuţi din naştere unii oameni, erori fundamentale, care aparţin fiinţei lor, aşa cum le aparţine gura, nasul sau urechile. Astfel de fiinţe lucrează instinctiv, după natura lor şi se supun conştiinţei lor, iară a mai întreba dacă aceasta se mai acordă sau nu cu logica”… (Felix Le Dantec, „L’Atheisme” - profesor de biologie la Sorbona). Deci „de vei pisa în piuliţă cu pisălogul pe cel nebun -cu dovezile- ca pe boabe, şi tot nu-1 vei desface pe ateu de nebunia lui” (Pildele lui Solomon 27,22) Mai mult:
La sfârşitul istoriei, aceşti doi nebuni, bogatul şi ateul, se vor lua la bătaie, vrând fiecare să fie singur stăpânitor al ţarinei: unul, cu rostul ca să exploateze pe toţi oamenii pentru creşterea viţelului său de aur, celălalt să exproprieze şi pe Dumnezeu din dreptul de autor al lumii. Planul luciferic al acestuia, e mai tare decât al celui dintâi şi „va birui”. Rămâne a treia categorie de oameni, a celor „ce s-au îmbogăţit în Dumnezeu”, către care Satana din nebun va rânji cu ultima furie, vrând să stingă cu ei pomenirea lui Dumnezeu de pe pământ. Acesta e ultimul război cu sfinţii, pe care însă Dumnezeu îl va stinge cu foc, şi lumea va arde. Noi însă, să ne îmbogăţim în Dumnezeu: cugetându-L, iubindu-L, împărtăşindu-ne cu El, silindu-ne a gândi şi a iubi ca El, între toate împrejurările vieţii.
Iată adevărata bogăţie, care nu se va lua de la noi.

În prealabil postat de geo.nektarios

La două feluri de oameni le-a zis Dumnezeu „nebuni”: la cei ce ,,zic că nu este Dumnezeu” (Psalmu152,1), şi bogaţilor, cărora stomacul e tot Dumnezeul lor (Filipeni 3,19).
În aceia e una şi aceeaşi cugetare greşită: tăgăduirea oricărui rost sau destin al omului şi al lumii, mai presus de lumea aceasta şi stomacul ei. A tăgădui o conducere supremă a Cerului şi a pământului e totuna cu a propovădui domnia întâmplării, a haosului sau a anarhiei universale.
Dar lumea este în ordine. Aceasta dovedeşte că este o conducere mai presus de ea. Dar fără ordine e mintea care o vede fără stăpân. Mintea care cugetă că nu este Dumnezeu, cade în propria sa sentinţă: va trebui să se tăgăduiască şi pe sine. Căci: a te lupta din toate puterile împotriva a ceva ce nu există, dovedeşte nebunia acestei lupte; dovedeşte nonsensul, absurdul ei şi prin urmare şi al minţii care o conduce.
Al doilea „nebun” este bogatul, care îngustează zarea rosturilor sale pe pământ la dimensiunile stomacului -chiar dacă acest stomac ar înghiţi pământul. Mai mult: un atare bogat va căuta să convingă pe toată lumea că numai acesta e singurul scop al vieţii omului pe pământ. Atare concepţie despre om şi destinele sale ultime e cu adevărat miezul nopţii minţii. Noaptea aceasta va culmina sfârşind prin a se crede omul acela pe sine, el “dumnezeul veacului acestuia” (II Corinteni 4,4). Deci într-o atare noapte a minţii, când va crede bogatul că ţarina sa, lumea, îl va face în sfârşit fericit, îşi va pierde sufletul cu sunet, căci va fi răpit cu moarte din vârful bogăţiei sale. Dumnezeu nu îngăduie la nesfârşit îngustarea vederii omului numai la stomacul său, de vreme ce omul e destinat spre alte zări, ale Împărăţiei lui Dumnezeu, ale veşniciei sale, şi îndumnezeirea veacului viitor. Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nu are Dumnezeu lucru mai cinstit şi mai de preţ decât pe un sărac; şi pe acesta 1-a dat ţie, bogatule, ca să ai grijă de el” (Tâlcuire la Epistola către Romani, Cuv. 14). „Bogatul şi săracul se întâlnesc unul cu altul; dar cine i-a făcut este Domnul!” (Pildele lui Solomon 22,2). „Fii celor săraci ca un tată! Şi vei fi ca Fiul Celui Preaînalt” (Cartea înteţepciunii lui Isus, fiul lui Sirah 4,10-11). „Bogatul nu-i stăpân pe sine, ci, cu toate că-i însufleţit, ţine de lucrurile neînsufleţite. N-are vreme să cugete, din cauza alergărilor. Banii sunt un nemilos stăpân… Întreaga putere de a iubi e cotropită de acest lot de pământ, care dă porunci, care i-a înlocuit sufletul, care i-a smuls orice rămăşită de libertate. Cumplita soartă a bogatului stă în această îndoită absurditate: spre a avea putere de a porunci oamenilor, a ajuns robul lucrurilor neînsufleţite; spre a dobândi o parte, mică de tot, a pierdut totul” (Giovanni Papini: „Viaţa lui Iisus”, p. 263). -Poate că şi de aceea mai clatină Dumnezeu bogăţia bogaţilor, ca totuşi să se mai mântu-iască unii din ei.
,,Sunt ateu, precum sunt breton; cum este cineva blond sau brun, fără să o fi voit”… „Căci oricât scotocesc în amintirile mele, eu nu găsesc în ele ideea de Dumnezeu. Aceasta e o infirmitate, o monstruozitate. Dar sunt astfel de infirmităţi, cu care sunt prevăzuţi din naştere unii oameni, erori fundamentale, care aparţin fiinţei lor, aşa cum le aparţine gura, nasul sau urechile. Astfel de fiinţe lucrează instinctiv, după natura lor şi se supun conştiinţei lor, iară a mai întreba dacă aceasta se mai acordă sau nu cu logica”… (Felix Le Dantec, „L’Atheisme” - profesor de biologie la Sorbona). Deci „de vei pisa în piuliţă cu pisălogul pe cel nebun -cu dovezile- ca pe boabe, şi tot nu-1 vei desface pe ateu de nebunia lui” (Pildele lui Solomon 27,22) Mai mult:
La sfârşitul istoriei, aceşti doi nebuni, bogatul şi ateul, se vor lua la bătaie, vrând fiecare să fie singur stăpânitor al ţarinei: unul, cu rostul ca să exploateze pe toţi oamenii pentru creşterea viţelului său de aur, celălalt să exproprieze şi pe Dumnezeu din dreptul de autor al lumii. Planul luciferic al acestuia, e mai tare decât al celui dintâi şi „va birui”. Rămâne a treia categorie de oameni, a celor „ce s-au îmbogăţit în Dumnezeu”, către care Satana din nebun va rânji cu ultima furie, vrând să stingă cu ei pomenirea lui Dumnezeu de pe pământ. Acesta e ultimul război cu sfinţii, pe care însă Dumnezeu îl va stinge cu foc, şi lumea va arde. Noi însă, să ne îmbogăţim în Dumnezeu: cugetându-L, iubindu-L, împărtăşindu-ne cu El, silindu-ne a gândi şi a iubi ca El, între toate împrejurările vieţii.
Iată adevărata bogăţie, care nu se va lua de la noi.

De luat aminte!

Fara niciun comentariu.

Daca tot ne hranim cu aceste cuvinte mari,adaug cu emotie ca ,la Prislop,in ultima sambata din noiembrie, se va savarsii slujba de pomenire a parintelui Arsenie(20 de ani)

parinte drag,
iarta-ne si roagate pentru noi pacatosii!

Amin

[andreicozia]

În prealabil postat de geo.nektarios

1 În aceia e una şi aceeaşi cugetare greşită: tăgăduirea oricărui rost sau destin al omului şi al lumii, mai presus de lumea aceasta şi stomacul ei.

2 A tăgădui o conducere supremă a Cerului şi a pământului e totuna cu a propovădui domnia întâmplării, a haosului sau a anarhiei universale.

3 Dar lumea este în ordine. Aceasta dovedeşte că este o conducere mai presus de ea. Dar fără ordine e mintea care o vede fără stăpân.

4 Mintea care cugetă că nu este Dumnezeu, cade în propria sa sentinţă: va trebui să se tăgăduiască şi pe sine.

5 Căci: a te lupta din toate puterile împotriva a ceva ce nu există, dovedeşte nebunia acestei lupte; dovedeşte nonsensul, absurdul ei şi prin urmare şi al minţii care o conduce.
.

1. Nu inteleg de ce se complica predica de astazi aducind intelesuri straine celor transmise CLAR de catre Mintuitor(sau poate ca stim dar ne abtinem)

Mintuitorul a facut referire clara si succinta celor care aduna in continuu si nu se simt sa dea o parte din cistigul lor si saracilor ATIT!!!........dar oameni buni,... ATIT!!! SI NIMIC MAI MULT! sa nu incepem cu divagatii si sa aducem obsesiile personale si traditia MIORITICA A EXPLOATATORULUI Balcanic in discutie

Unde spune Mintuitorul ca motivul existentei acestor STRINGATORI DE AVERI este exclusiv BURTA, si tot ce trece prin stomac?
Prostii!
NU ESTE CINSTIT SA-ti bati joc de auditoriul analfabet poate sau ignorant(oameni de la tara, muncitori saraci cu duhul, handicapati mintali, etc). SI PENTRU ACEASTA MINCIUNA si exagerare SUBLIMA SE VA RASPUNDE LA JUDECATA!

Voi cei care va dati dreptate unul altuia, ati auzit de cultura si civilizatia Europei CRESTINE! stiti oare cine a ridicat-o, cunoasteti cine ridica biserici si catedrale cine a sponsorizat pictura si sculptura, cine a stabilit legi si drepturi pentru ca toti sa aibe acces la educatie si implicit la bogatii?

in caz ca nu stiti:

OAMENII BOGATI!!! (Daca ei nu existau, acum Europa ar fi fost demult a vandalilor, sau a Islamului)
Ideea ca bogatia este un blestem este tipica spatiului Carpato-Balcanic, o sechela a trecutului.