MariS_ vrea sa plece. Convingeti-l sa nu!

În prealabil postat de AlinB

dl. N.Priceputu

rog a se citi „nepriceputu” (şi fără dl.)

În prealabil postat de AlinB

N.Priceputu se potriveste cu MariS in idei doar ca nu simte ca ar sminti pe cineva, asta e un risc care fiecare si-l asuma sau nu...

Asemănarea în idei vine de la asemănarea sau identitatea învăţătorilor noştri, cred. Dacă ei nu s-au temut că smintesc, nici noi nu ne temem. Dacă venim cu idei originale, străine dreptei credinţe, atunci ar trebui, într-adevăr, să ne temem.

Este evident că există diferenţe, uneori mari, între opiniile Părinţilor duhovniceşti pe care i-a avut fiecare dintre noi. Unii pun accent mai mult pe corectitudine, alţii mai mult pe blândeţe, bunătate, îngăduinţă. Personal, cred că Mântuitorul nu a pus accent pe corectitudine, ci pe blândeţe, spunând despre Sine că este blând şi smerit cu inima, şi criticând de nenumărate ori hipercorectitudinea fariseilor, care prin stricteţea lor puneau poveri grele pe umerii oamenilor iar de iubire uitau. El S-a îndurat de toţi şi pe nimeni nu a întrebat dacă a dus o viaţă corectă. Iar criteriile Judecăţii celei înfricoşătoare ştiţi foarte bine care sunt (sau care este, căci în definitiv se rezumă la unul singur: mila).
La părinţii ortodocşi găsim adesea exprimări de genul: „mai mare este ceva decât altceva”, adică este o ierarhie a virtuţilor: mai mare este ascultarea decât postul, mai mare este pacea decât dreptatea ... ş.a.m.d. Astfel de exprimări nu spun că ceea ce e pe locul doi nu contează, ci doar că nu e pe primul loc.
În sensul ăsta îşi exprima şi Părintele Rafail Noica îngrijorarea că ortodoxia românească ar putea să cadă în greşeala iudeilor din vremea Mântuitorului, şi anume suficienţa provenită din conştiinţa de „popor ales”.

[AlinB]

În prealabil postat de N.Priceputu

Asemănarea în idei vine de la asemănarea sau identitatea învăţătorilor noştri, cred. Dacă ei nu s-au temut că smintesc, nici noi nu ne temem. Dacă venim cu idei originale, străine dreptei credinţe, atunci ar trebui, într-adevăr, să ne temem.

Este evident că există diferenţe, uneori mari, între opiniile Părinţilor duhovniceşti pe care i-a avut fiecare dintre noi. Unii pun accent mai mult pe corectitudine, alţii mai mult pe blândeţe, bunătate, îngăduinţă. Personal, cred că Mântuitorul nu a pus accent pe corectitudine, ci pe blândeţe, spunând despre Sine că este blând şi smerit cu inima, şi criticând de nenumărate ori hipercorectitudinea fariseilor, care prin stricteţea lor puneau poveri grele pe umerii oamenilor iar de iubire uitau. El S-a îndurat de toţi şi pe nimeni nu a întrebat dacă a dus o viaţă corectă. Iar criteriile Judecăţii celei înfricoşătoare ştiţi foarte bine care sunt (sau care este, căci în definitiv se rezumă la unul singur: mila).
La părinţii ortodocşi găsim adesea exprimări de genul: „mai mare este ceva decât altceva”, adică este o ierarhie a virtuţilor: mai mare este ascultarea decât postul, mai mare este pacea decât dreptatea ... ş.a.m.d. Astfel de exprimări nu spun că ceea ce e pe locul doi nu contează, ci doar că nu e pe primul loc.

Se poate pune accent pe blandete la infinit.
Atat timp cat nu dauneaza adevarului de credinta.
Aia e linia rosie peste care nu se trece.

Unii cred ca pana acolo este doar asprime si incrancenare si de abia de acolo incepe blandetea si bunatatea. Gresit.

Prietenul nostru MariS a sarit linia respectiva de cateva ori, nu foarte mult, dar suficient, a primit niste critici si s-a suparat nitel..

Nu cred ca e cazul sa se supere, poti merge si cu blandetea intr-o mana si cu adevarul in cealalta, a intoarce privire de la una din ele invocand ca scuza pe cealalta, este adevarata cauza extremismului.

În sensul ăsta îşi exprima şi Părintele Rafail Noica îngrijorarea că ortodoxia românească ar putea să cadă în greşeala iudeilor din vremea Mântuitorului, şi anume suficienţa provenită din conştiinţa de „popor ales”.

Sigur ca da, daca ne credem mai mult decat suntem, dar asta nu are legatura cu apologetica (nu "apologeticum") adevarului de credinta facuta la modul decent, fara exagerari si extremisme.

[catalin2]

În prealabil postat de N.Priceputu

Asemănarea în idei vine de la asemănarea sau identitatea învăţătorilor noştri, cred. Dacă ei nu s-au temut că smintesc, nici noi nu ne temem. Dacă venim cu idei originale, străine dreptei credinţe, atunci ar trebui, într-adevăr, să ne temem.

Este evident că există diferenţe, uneori mari, între opiniile Părinţilor duhovniceşti pe care i-a avut fiecare dintre noi. Unii pun accent mai mult pe corectitudine, alţii mai mult pe blândeţe, bunătate, îngăduinţă. Personal, cred că Mântuitorul nu a pus accent pe corectitudine, ci pe blândeţe, spunând despre Sine că este blând şi smerit cu inima, şi criticând de nenumărate ori hipercorectitudinea fariseilor, care prin stricteţea lor puneau poveri grele pe umerii oamenilor iar de iubire uitau. El S-a îndurat de toţi şi pe nimeni nu a întrebat dacă a dus o viaţă corectă. Iar criteriile Judecăţii celei înfricoşătoare ştiţi foarte bine care sunt (sau care este, căci în definitiv se rezumă la unul singur: mila).
La părinţii ortodocşi găsim adesea exprimări de genul: „mai mare este ceva decât altceva”, adică este o ierarhie a virtuţilor: mai mare este ascultarea decât postul, mai mare este pacea decât dreptatea ... ş.a.m.d. Astfel de exprimări nu spun că ceea ce e pe locul doi nu contează, ci doar că nu e pe primul loc.
În sensul ăsta îşi exprima şi Părintele Rafail Noica îngrijorarea că ortodoxia românească ar putea să cadă în greşeala iudeilor din vremea Mântuitorului, şi anume suficienţa provenită din conştiinţa de „popor ales”.

Asa am auzit si din predica unui preot, ca unii sfinti erau mai blanzi, altii mai aprigi, dar asta nu tine de corectitudine, ci de fire. Toti erau la fel de corecti in privinta adevarului, n-o sa intalnim niciun sfant altfel. De exemplu sf. Nicolae e considerat cel mai bland, cu toate aceseta el e cel ce i-a tras o palma lui Arie.
La fel, parintele Rafail Noica are vorba blanda, dar cred ca e cel care spune lucrurile cel mai transant dintre duhovnici. Chiar eu am dat acum ceva timp citate din parintele:
"Ortodoxia nu este o altă Biserică sau una mai desăvărşită… sau cea mai desăvârşită; este firea omului! Adevărat înţeleasă, Ortodoxia este revenirea acasă."
"„Biserică creştin-ortodoxă“ este, nu ştiu cum să zic, triplu pleonasm sau dublu pleonasm. Adică cele trei sunt sinonime: dacă e Biserică, nu poate fi decât creştină; dacă e creştinism, numai ortodox. Tot restul este o deformare."
"Filioque concretizând în sine, potenţial, toate ereziile care au fost, ba şi toate rătăcirile păgânismului, de la căderea lui Adam, pe linia lui Cain şi până astăzi. Aşa că Filioque nu este un lucru mic şi nu este o joacă, este culmea tuturor rătăcirilor – într-un singur cuvânt."
Alti duhovici au spus-o mia subtil, parintele a spus-o pe fata.

Nu stiu la ce se refera corectitudine, dar daca e vorba de dogme si invatatura crestina, parintele Rafail e probabil unul din cei mai corecti.
La fel, fariseii nu erau corecti, erau de fapt incorecti. Am scris aici: http://www.crestinortodox.ro/forum/s...3&postcount=46
Iisus nu-i certa ca erau corecti, ci ca erau incorecti.
Pusesera poveri grele nu din lege, ci din ceea ce adaugasera la lege, schimband invatatura.

În prealabil postat de catalin2

Iisus nu-i certa ca erau corecti, ci ca erau incorecti.
Pusesera poveri grele nu din lege, ci din ceea ce adaugasera la lege, schimband invatatura.

Tocmai de aceea am vorbit de hipercorectitudine, nu de corectitudine. Hipercorectitudinea este duşmanul corectitudinii, deci incorectitudine. În privinţa respectării dogmelor, adică a învăţăturii Bisericii, nu încape discuţie. Acela este adevărul, şi el trebuie făcut cunoscut celor care vor să-l cunoască.

Dar porţile Bisericii trebuie să rămână larg deschise pentru toţi, iar oamenii să se simtă bine înăuntru, ca în prezenţa lui Hristos. Atunci nimeni nu va dori să plece. Dacă, însă, cei care vor să intre (şi sunt destui cei care vor să vadă „cam cum stă treaba” cu Biserica) vor găsi un duh rece, neprimitor, adesea iritat, e clar că nu vor zăbovi mult ci vor pleca, cu un gust amar că n-au primit ceea ce sperau. Şi, din nefericire, în scurtul timp de când scriu şi eu pe forumul ăsta, mulţi s-au mâhnit şi au plecat.

Părerea mea este că marea noastră grijă trebuie să fie „să ne iubim unii pe alţii”, căci „aşa vor cunoaşte că sunteţi ucenicii Mei”. Dragostea e alfa şi omega creştinismului. Toate încep cu ea (căci Dumnezeu este Iubire), toate cu ea sfârşesc.

Ca să fiu mai explicit, o să-l pomenesc, din nou, pe Părintele Galeriu, care avea o deschidere extraordinară către toţi, fiind totodată şi un mare iubitor şi mărturisitor al dreptei credinţe. Iubirea Sa de o viaţă a fost Hristos Însuşi, pe care L-a cunoscut şi ni L-a făcut cunoscut din Evanghelie. Predicile părintelui erau întotdeauna tâlcuiri profunde ale evangheliei, folosindu-se, de fiecare dată, de viziunea Sfinţilor Părinţi. De erezii a vorbit de nenumărate ori şi a arătat în ce constau ele. Dar avea o mare deschidere, inclusiv către oamenii de cultură, pe care îi preţuia sincer, iar asta îi făcea şi pe ei să se simtă bine şi să vină cu interes la biserică.
Poate că ăsta e cuvântul esenţial care-l caracteriza: preţuirea pentru fiecare om, pentru că în fiecare vedea chipul lui Dumnezeu.

M-aş bucura ca forumul acesta să împrumute ceva din spiritul Părintelui Galeriu.

În prealabil postat de catalin2

"Ortodoxia nu este o altă Biserică sau una mai desăvărşită… sau cea mai desăvârşită; este firea omului! Adevărat înţeleasă, Ortodoxia este revenirea acasă."

Definiţia asta dată ortodoxiei este foarte bună, dumnezeiască, aş spune. Ea arată că omul cel adevărat, curat, eliberat de păcate, de tot ce îl depărtează de Dumnezeu, întors Acasă, adică, la Tatăl ceresc e omul care şi-a regăsit adevăratul Chip - Hristos; căci Hristos este Chipul Tatălui, iar pecetea acestui Chip a fost pusă în noi atunci când a fost creat Adam (conform Părintelui Galeriu). Ei bine, aceasta este Ortodoxia: firea cea adevărată a omului; cu alte cuvinte, atunci devenim ortodocşi, când ne-am regăsit adevărata fire.
Acest cuvânt se întâlneşte cu cel al părintelui Arsenie Papacioc: „Hristos este ortodox”. Aceasta înseamnă că El este ortodox (dreptmăritor), nu noi. Noi, numai în măsura în care ne asemănăm Lui. Cuvântul acesta nu vrea să spună că Hristos aparţine Bisericii Ortodoxe (ar fi un absurd ca El să aparţină cuiva), ci că dacă vrem să fim ortodocşi, trebuie să ne asemănăm Lui.
Nu Hristos aparţine Bisericii, ci Biserica este a Lui. El nu este „deţinut” de Biserică sub forma Sfintelor Taine, ci binevoieşte să Se dăruiască pe Sine şi sub această formă, care nu este singura în care Se dă; căci El este şi Cuvântul lui Dumnezeu şi ni se dă şi în cuvintele evangheliei, Se dă şi atunci când Îi împlinim poruncile, căci „Hristos stă ascuns în poruncile Sale” (Sf. Maxim Mărturisitorul).