Fiecare are o pereche pe lumea asta?

[Andra_07]

Din nou o sa va spun punctul meu de vedere, intr-adevar cu o orientare mai mult lumeasca. O sa vorbesc in special din perspectiva femeii, pentru ca topicul a fost deschis de o femeie.
Problema vine de la standarde. Suntem urmariti inca din copilarie de niste acceptiuni general valabile impuse fie de Biserica, fie de parinti, fie de scoala, fie de prieteni sau de cultura noastra. Din cate am observat, cazul este al unei femei frumoase, inteligente, cu serviciu stabil, credincioasa practicanta.
Inca de cand este foarte mica, o fetita primeste de acasa sfaturi de genul: sa-ti gasesti un barbat frumos, destept, de familie buna, credincios, sa se poarte frumos cu tine, sa te respecte, sa aiba o cariera buna, sa faca bani, sa te iubeasca, sa te iubeasca exclusiv pe tine, sa te ia de nevasta repede etc. In doua cuvinte: Barbatul ideal pentru orice femeie. Pe masura ce creste, cand devine adolescenta, tanara domnisoara incepe sa-si creasca si ea standardele. Este constienta ca pentru a ajunge la un barbat ideal, trebuie sa fie de rangul lui. Studiaza, se aranjeaza, se cultiva, merge si la Biserica regulat, devine independenta si de multe ori obsedata de cariera. In timpul liceului cunoaste diversi baieti care o curteaza. Ii refuza. De ce? Pentru ca se pastreaza acelui barbat ideal. Stie ca nu se poate marita de la 17 ani, deoarece parintii ii vorbesc zi de zi despre celalalt mare standard al vietii: Cariera. Nu poate sa se abata de la drum. Invata, invata mult, ajunge la facultate. Acolo din nou cunoaste diversi pretendenti, dar niciunul pe placul ei. Sunt mici, sunt nehotarati, ei nu vor inca o casatorie si nici ea nu a ajuns la cariera mult visata. Nu e momentul potrivit. Termina studiile, se angajeaza, are un serviciu bun, platit bine. Si-a indeplinit primul standard, se simte deja pe jumatate implinita. Isi aduce aminte de barbatul ideal si incepe sa-l caute. Il gaseste de multe ori, dar acesta este fie deja insurat, fie intr-o relatie, fie inca instabil emotional. Se deprima. Anii trec, iar ea se apropie tot mai mult de Biserica. Obsesia implinirii ca femeie o urmareste la tot pasul. Banii nu mai au nicio valoare, vrea o casnicie, vrea copii si isi doreste asta foarte repede. Incepe sa scrie pe astfel de forumuri, cere sfaturi la preoti, la calugari, parintiilor, prietenilor. Toata lumea ii spune acelasi lucru: Ce e al tau e pus de o parte. Dar ea nu mai are rabdare. Ce face atunci? Ingroapa standardele. Isi ingroapa principiile care au adus-o pana la 30 de ani. E dispusa sa renunte la orice pentru a gasi un barbat si in niciun caz ideal. Cum cunoaste pe cineva isi exprima cu disperare dorinta de a se marita. Ii povesteste despre acatistele pe care le-a dat, despre rugaciunile facute cu ardoare, despre cat a muncit si ce este dispusa sa faca pentru un sot. Pare femeia ideala pentru orice fel de barbat. De ce nu este?
Pentru ca barbatii s-au schimbat. Ei nu mai vor femei supuse, femei care sa accepte orice pentru o casatorie foarte usor, femei nesigure pe ele si in niciun caz femei grabite. Isi pun mereu intrebarea: Ceva nu este in regula la ea, pare ideala la prima vedere, dar totusi, nimeni n-o doreste. De ce face astfel de gesturi disperate? De ce se arata atasata de mine de la inceput? De ce a ajuns sa faca rugaciuni zi de zi pentru a-si gasi un sot?
Si renunta. Renunta pentru ca nu au confirmarea societatii si a standardelor lor proprii ca acea femeie este pregatita si dorita pentru o casatorie.
Nu cred in suflete pereche, nu cred in "ce e al tau e pus de o parte", nu cred in conceptia de a cauta cu disperare un sot la Biserica sau dand acatiste. Cred ca standardele distrug viata acestor femei. Se simt puternice, sigure, independente, inteligente, in primii 25 de ani de viata. Vad ca sunt dorite si apreciate si considera ca asa va fi mereu. Dar apoi devin slabe, dominate de incertitudini, instabile emotional, capabile de a se marita cu oricine le iese in cale doar pentru a nu ramane singure.
Probabil vorba "nu lasa pe maine ce poti face azi" este mai potrivita. E bine sa deschizi ochii din adolescenta, fara a mai avea credinta ca "stii tu exact ce vrei de la viata". Chiar daca parintii tai stiu ce vor pentru tine, chiar daca si tu crezi ca stii asta, dupa o varste ajungi sa te multumesti cu ceea ce ti se ofera.
Si ca sfat pentru femeile trecute de 30 de ani si ajunse in acel prag al disperarii, eu zic urmatorul lucru: Lasati de o parte standardele, sfaturile babesti, proverbele si compatimirea de sine. Aduceti-va aminte ce femei puternice erati acum 10 ani si reveniti-va. Ascundeti-va slabiciunea si dorinta apriga pentru maritis. Rezultatele nu vor intarzia sa apara.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de Andra_07

Aduceti-va aminte ce femei puternice erati acum 10 ani si reveniti-va. Ascundeti-va slabiciunea si dorinta apriga pentru maritis. Rezultatele nu vor intarzia sa apara.

Ezakt. Rezultatul: mai multe fete batrane, snobinete, feministe, curve, lesbience si amatoare de porcarii secrete.
Si mame care isi cresc singure copiii sau care le ofera un sir de tati de ocazie, in camera vecina aceleia in care micutzii isi fac temele sau incearca sa doarma...
Remarcabil ati punctat, ca de obicei!
Ce mai aveti nou, stimata XENA?

[Andra_07]

Unde in mesajul meu am scris despre desfranare? Unde am indemnat a face copii fara a fi casatorita? Unde am indemnat la snobism si feminism? Va rog sa-mi aratati.
Daca sfatul dat femeilor trecute de 30 de ani pentru a-si aminti cat de puternice si independente erau acum 10 ani este prost, va rog sa argumentati. Din mesajul meu cred ca se intelege foarte clar ca nu sunt o feminista. Daca eram, spuneam ca din contra, cariera e pe primul loc, independenta financiara si apoi casnicie. Dar din contra, am zis ca femeile care privesc numai acest punct de vedere sunt mai predispuse sa ramana singure si apoi isi plang de mila.
Nu vad ce e rau a spune unei femei care a gresit si nu s-a gandit in frageda tinerete la gasirea unui barbat potrivit pentru casatorie, sa aiba totusi sperante si dupa 30 de ani. Consider ca doar fiind puternica, energica si increzatoare poti trece peste depresia asta. Refuz sa cred ca autocompatimirea continua este o solutie. Refuz sa cred ca a te plange catre toti barbatii ca nu te ia nimeni este o varianta castigatoare. Refuz sa cred ca ruga fierbinte zi si noapte catre Dumnezeu pe aceasta tema nu te duce la o depresie puternica. E foarte bine sa te rogi pentru o viitoare casnicie, dar nu cred ca o obsesie pentru astfel de rugi (pe tema asta) iti aduce vreun beneficiu psihic. Viata e mult prea frumoasa ca s-o petrecem vesnic deprimate si gandindu-ne mereu la cat de nenorocite suntem.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de Andra_07

Refuz sa cred ca ruga fierbinte zi si noapte catre Dumnezeu pe aceasta tema nu te duce la o depresie puternica.

Uite aici un raspuns proaspat la intrebarile pe care mi le pui.
Ce-i cu tine, surioara?

Taci o vreme si roaga-te fara teama de depresie. Rugaciunea e alfa si omega vietii noastre. Fara ea nu ai priza la Viata, nici macar la viata, ia aminte (cu inima ranita si recunoscatoare iti soptesc).
Asculta si tu, macar ca auzenie, un om care a experimentat (pentru ca s-a jucat cam mult cu mintea lui) iadul, de voiesti...

[AlinB]

În prealabil postat de Andra_07

Refuz sa cred ca ruga fierbinte zi si noapte catre Dumnezeu pe aceasta tema nu te duce la o depresie puternica. E foarte bine sa te rogi pentru o viitoare casnicie, dar nu cred ca o obsesie pentru astfel de rugi (pe tema asta) iti aduce vreun beneficiu psihic. Viata e mult prea frumoasa ca s-o petrecem vesnic deprimate si gandindu-ne mereu la cat de nenorocite suntem.

Apreciez mesajul tau precedent despre cum fapta si rugaciunea trebuiesc imbinate dar consider ca in pasajul de mai sus nu prea ai fost inspirata.

Caracteristic pentru crestin este echilibru, si chiar daca in viata se simte in afara acesti echilibru, rugaciunea autentica, sincera are tocmai darul de a-i readuce acest echilibru in suflet si in nici un caz de a-l arunca in afara lui.

Chiar daca e pornita de la o tristete, un neajun, rugaciunea care izvoraste din credinta se face cu nadejde si daca omul e sincer si in acelasi timp incearca sa se curete de pacate, ajutorul lui Dumnezeu nu intarzie si omul dobandeste pacea, in nici un caz depresia.

Nu stiu daca ceea ce ai spus este o perspectiva personala sau o observatie concreta sau o speculatie toretica poate prin prisma unei cunoasteri limitate de sine, dar lucrurile nu trebuiesc sa stea asa.

[ffflorina]

În prealabil postat de mela me

Ma intreb pentru ca tot mai multe persoane sunt singure si desi au o varsta matura ( peste 30 de ani) nu au nici macar o prietena sau la fete prieten( excluzand de aici pe cei care au ales monahismul); sunt persoane inteligente, cu aspect fizic placut , credincioase si cu studii sau serviciu stabil; imi vine acum in minte o tanara care e profesor universitar, merge la biserica, are viata duhovniceasca activa, se spovedeste , se impartaseste regulat si cei din anturajul ei zic ca isi doreste un suflet pereche; se apropie de 40 de ani, isi doreste si copii, dar dupa 35 de ani e mai greut, dar nu imposibil la Dumnezeu; exemplele pot continua, atat cu fete cat si cu baieti care au in jur de 30 de ani si sunt singuri, desi sunt apropiati de biserica si comunicativi; exista 2 cai de mantuire din cate stiu: casatoria si calugaria, dar atunci cum ramane cu cei care au o anumita varsta si nu-si intalnesc perechea nici intr-un fel? doar nu ar avea casatorii legate toti? chiar exista la toti cei din lume pereche pentru fiecare? voi cum comentati?

E foarte trist ce se intampla cu aceasta categorie de femei,e foarte greu sa-ti mai gasesti pe cineva dupa varsta de 30 de ani,care sa corespunda criteriilor,sa fie credincios,aspect fizic placut,job,perspective,fiind profesoara are multe asteptari....mai ales se gandeste ca daca a asteptat atata macar sa fi meritat,teama de ridicol,etc

Mai e de discutat un aspect,de obicei barbatii "credinciosi" nu prea au curaj sa abordeze o femeie asa cum ar face orice alt barbat.Asa ca poate fetele-femeile singure crestine ar avea mai multe sanse la o casatorie daca ar fi si barbatii mai hotarati.

"Se întâmplă să ajungă omul la o vârstă înaintată şi încă să mai oscileze între căsătorie şi celibat. Atunci, satana lansează asupra lui cel mai greu atac: îi pune în suflet frica de celibat. Plin de spaimă, omul începe să-şi caute soţie/ soţ, să-i roage şi pe alţii să-i caute, aceştia să râdă de el, iar el să ajungă în pragul bolii sufleteşti. De aceea, vă spun din nou: nu vă frământaţi cu problema alegerii între căsătorie şi celibat. în loc să vă agitaţi cu acest lucru, îndreptaţi-vă întreaga strădanie pentru a-L iubi pe Hristos din tot sufletul şi, la momentul potrivit, El vă va da răspunsul ce se potriveşte sufletului vostru şi pe care îl veţi accepta fără silă şi mâhnire, ci în linişte şi cu mulţumire. Aşa veţi rezolva această problemă şi veţi păşi pe drumul potrivit, lăudând pe Dumnezeu. "

PĂRINTELE PORFIRIE

[sophia]

mela-me - tocmai acel gen de femei de care spui au sanse mai putine la casatorie, sau mai tarziu.

Da, eu m-am casatorit mai tarziu. Tocmai aceste probleme le-am avut.
Femeile care vor sa-si gaseasca mai devreme sot si au si succes sunt cele care stiu sa invarta baietii pe deget, care sunt sigure pe ele, ies in lume, se imbraca vesel, sunt vesele, cochete.

Barbatii, da. Asa cums punea cineva mai sus. Ei aleg din pacate, nu noi.
Nu stiu acum, dar pe vremea mea fetele care nu-si gaseau din facultate baietii, greu reuseau dpa aceea.

Azi mai este internetul, sunt firmele matrimoniale etc. Nu stiu.

O casatorie tarzie nu este rea. Fiecare cand ii este scris. Important este sa fie un baiat bun.

Mai jos scria cineva un citat frumos. Da, cautatul este rau, te simti ca la mezat.
Si totusi trebuie sa cauti. Sa speri. Sa te rogi si sa ai credinta.
Dumnezeu iti da pana la urma.

Nu sunt de acord ca cele/cei care nu gasesc nu sunt orientati spre casatorie, sau tind spre singuratate/celibat/manastire. Pur si simplu nu gasesc pe cel
potrivit lor. Sau Dumnezeu asa vrea cu ei.

La fel ca si cu copiii. Unii au, altii au tarziu, altii deloc. Nu inseamna ca nu i-ai vrut sau ca nu te-ai rugat sau nu ai facut ceva pentru asta. Pur si simplu Dumnezeu vrea altceva.

Mai sunt si alte piedici la casatorie - parintii (care se opun), serviciu (program greu), sanatate, saracie etc.
Si din cate stiu eu, exista mai putini baieti decat fete (statistic vorbind), deci din start un handicap. Acum depinde si de grupa de varsta.

[Marius22]

În prealabil postat de mela me

dar atunci cum ramane cu cei care au o anumita varsta si nu-si intalnesc perechea nici intr-un fel? doar nu ar avea casatorii legate toti? chiar exista la toti cei din lume pereche pentru fiecare? voi cum comentati?

In Parabolele Sale, Mantuitorul ne arata pe fiecare dintre noi (casatorit, celibatar, vaduv, monah etc.) in postura de asteptator al Mirelui. De aici ar cam trebui sa pornim, de la constientizarea acestui fapt, pentru a putea ajunge sa-L recunoastem si sub chipul semenilor nostri. De la cautarea si asteptarea Mirelui, ni se poate deschide fiecaruia calea vietii, prin casatorie sau monahism.

Sa nu ramanem doar la cautarea "perechii" noastre trecatoare, pentru ca, fara o viata in Hristos, casatoria in sine nu este mantuitoare.