Coborarea mintii in inima

Foarte frumos și foarte adânc. Ce invitație de a apuca pe drumul nesfârșit și minunat al cunoașterii de Dumnezeu, Care este totodată adâncul intimității sufletului nostru și înălțime transcendentă, mereu inaccesibil! Dumnezeul paradoxurilor, pe Care-L cauți pentru că L-ai aflat, a cărui slavă se arată în smerenie... Care este întuneric pentru că este mai mult decât lumină.

Ca un detaliu interesant,deloc intimplator,Dionisie Areopagitul s-a convertit la crestinism dupa predica Apostolului Pavel din Areopag (Fapte 17:34) despre cunoasterea Dumnezeului cel Adevarat :)

O expresie folosită azi de un preot mi-a luminat un înțeles probabil uitat; și anume:

„Mintea este preotul liturghisitor, iar inima este biserica în care slujește”.

Așa se face rugăciunea minții în inimă.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de cristiboss56

[i]„...drumul pe care l-a parcurs trupeşte creierul în despărţirea lui de cord.

Să fiu iertat, dar o tâmpenie mai mare nici că se poate spune.
Creierul parcurge trupeşte drumuri prin corp? Unde? În halucinaţiile senzoriale de la balamuc?
Văleu, fraţilor!...

Transmite-i, te rog, Cristiane, celui care a scris enormitatea de mai sus, că noi creştinii nu suntem deloc cordiali, fiind în schimb inimoşi.

"Cordul" e un concept medical, anatomic, trupesc. Pui mâna pe el, îl pipăi şi îl cântăreşti, de vrei. Îl miroşi, îl cântăreşti, joci fotbal cu el, de eşti cinic. Putreziciune, îl mănâncă viermii pe cordul ăsta. (De aici şi multe expresii, vulgare în aparenţă dar sublime în geniul lor metafizic, care aparţin românului credincios şi bun cunoscător al curviei).

Cordul e una (din carne), inima duhovnicească e alta (îi duh).
Măcar atât să avem în vedere, pentru început. Altminteri ne zăpăcim de tot...

[leonte]

În prealabil postat de cezar_ioan

Să fiu iertat, dar o tâmpenie mai mare nici că se poate spune.
Creierul parcurge trupeşte drumuri prin corp? Unde? În halucinaţiile senzoriale de la balamuc?
Văleu, fraţilor!...

Transmite-i, te rog, Cristiane, celui care a scris enormitatea de mai sus, că noi creştinii nu suntem deloc cordiali, fiind în schimb inimoşi.

"Cordul" e un concept medical, anatomic, trupesc. Pui mâna pe el, îl pipăi şi îl cântăreşti, de vrei. Îl miroşi, îl cântăreşti, joci fotbal cu el, de eşti cinic. Putreziciune, îl mănâncă viermii pe cordul ăsta. (De aici şi multe expresii, vulgare în aparenţă dar sublime în geniul lor metafizic, care aparţin românului credincios şi bun cunoscător al curviei).

Cordul e una (din carne), inima duhovnicească e alta (îi duh).
Măcar atât să avem în vedere, pentru început. Altminteri ne zăpăcim de tot...

Te-ai cam schimbat dragul meu...

"Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii." (Ioan 10)
"dragostea nu se trufeste, nu cauta ale sale, nu tine de minte raul, nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar..." (I Corinteni)

p.s. sper sa intelegi ca nu e contestat raspunsul, ci persoa... pardon, abordarea.

[leonte]

Dupa ce am practicat mai mutle metode de rugaciune isishasta, am dat peste un verset minunat din I Epistola a sf. ap. Ioan:
Cap.3
8.Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte. Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului.
9. Oricine este născut din Dumnezeu nu săvârşeşte păcat, pentru că sămânţa lui Dumnezeu rămâne în acesta; şi nu poate să păcătuiască, fiindcă este născut din Dumnezeu.

Aceasta invatatura ma face sa afirm ca, nu vom reusi sa Il aflam pe Hristos, cautand mai intai sa implinim poruncile, (caci nu putem sa implinim poruncile prin puterea noastra); in schimb, daca Il vom afla pe El mai intai, abia de atunci vom reusi sa implinim poruncile cugetand precum apostolul: "poruncile Lui nu sunt grele".

Poruncile lui Hristos par nebunie pentru tot omul cazut intr-o ratiune egoista, pentru care mintea nutreste doar ganduri viclene. Insa pentru omul iubitor de semeni (adica si de prieteni si de vrajmasi) toate poruncile au sens, au rost, au perspective practice.
Caci judecand "ochi pentru ochi" vom ajunge cu totii orbi. Dar iubind sincer, din inima, iubirea aceasta naste iertare.

Nu poate omul sa pacatuiasca fata de Dumnezeu, cat poate Dumnezeu sa ierte. Acesta este Dumnezeul [meu] pe care Il marturisesc si pentru care as fi dispus sa mor. Un lucru mai trebuie inteles: iertarea Lui se dobandeste cersind cu umilinta, nu cartind cu obraznicie sau pretinzand cu aroganta.

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de leonte

nu vom reusi sa Il aflam pe Hristos, cautand mai intai sa implinim poruncile, (caci nu putem sa implinim poruncile prin puterea noastra); in schimb, daca Il vom afla pe El mai intai, abia de atunci vom reusi sa implinim poruncile cugetand precum apostolul: "poruncile Lui nu sunt grele".

Nu stiu daca e un paradox, o inselare sau o falsa ipoteza. Cred ca primul pas pe care il facem catre Dumnezeu vine (sau ar trebui, cel putin) dintr-o porunca. Mai apoi, prin mila lui Dumnezeu, vine si restul. Sunt unii insa, care urmeaza Calea sclavilor, adica urmeaza cu strasnicie poruncile, fara cartire si fara menajamente, dar sunt foarte rigizi. Ei stiu ca trebuie sa posteasca, sa se roage, sa faca milostenie, dar o fac pe de o parte cu supunere fata de Legea lui Dumnezeu, dar pe de alta parte cu rigiditate fata de semeni. Iubirea lor este o simpla teorie, fiindca obisnuiesc sa dea cu barda in tot ce este inafara Dumnezeului creat de ei. (Am multi prieteni stilisti, si - cu tristete o spun -cam aici se invart; enorm de multa osteneala, dar umbrita de ura si mult orgoliu religios, din pacate. Nu toti, dar din ce cunosc, in marea lor majoritate, ii vad intr-o smerenie... incruntata, daca m-as putea exprima astfel).

În prealabil postat de leonte

Nu poate omul sa pacatuiasca fata de Dumnezeu, cat poate Dumnezeu sa ierte. Acesta este Dumnezeul [meu] pe care Il marturisesc si pentru care as fi dispus sa mor. Un lucru mai trebuie inteles: iertarea Lui se dobandeste cersind cu umilinta, nu cartind cu obraznicie sau pretinzand cu aroganta.

Iata o conceptie dureros de trista. Nu spun ca n-ar fi adevarata, ci... la limita imposibilului. Nu trebuie sa fim filozofi pentru a ne intelege propriile cuvinte si logica ce deriva din ele. Ce inseamna a face pacate mari, strigatoare la cer? Ce inseamna hula impotriva Duhului Sfant? Ce inseamna pactul cu diavolul si cate altele? Nu cumva ne rupe definitiv de Dumnezeu? Ce sa ne mai ierte, daca noi ne-am rupt si NU mai constientizam relatia cu Creatorul nostru, decat intr-o falsa ipostaza. Teoretic, el poate sa ierte orice, dar cum, daca NU mai exista un contact? Atunci e nevoie de altcineva care sa se roage pentru noi si sa mijloceasca (fie si un sfant sau chiar Sfanta Fecioara ca in cazul Mariei Egipteanca, mai rar Insusi Mantuitorul, precum I s-a aratat Sfantului apostol Pavel, pe drumul Damascului). Imaginandu-mi aceasta postura, urmez căii lui Origen, astfel incat dupa ce m-am smerit si am plans cu lacrimi pacatele mele, ma pot balacari din nou in mocirla, ca Dumnezeu cunoaste bine felul in care reusesc eu sa ma smeresc... dupa aceea!!! Pai nu merge asa. Dumnezeu iarta infinit de mult, dar daca depasesc limita, altii trebuie sa-si toceasca genunchii pentru mine, pe langa ca eu devin un ciumat!!! Daca imi pasa si-i iubesc pe cei din jurul meu (cu atat mai mult pe slujitorii lui Dumnezeu) voi evita pe cat imi sta in putinta, sa-i impovarez cu greutatea pacatelor mele.
Exista o povestioara despre Sf Gheorghe care a dorit sa mijloceasca pentru un calugar smintit, ce avea totusi evlavie mare la sfant. Dupa ce calugarul a murit, Sfantul Gheorghe l-a preluat si l-a trecut pe raspunderea lui toate vamile vazduhului, inclusiv cerurile de foc. Cand insa a dorit sa se infatiseze la Mantuitor, Mantuitorul a fost de nezdruncinat: "Nimic necurat nu va intra in Imparatia lui Dumnezeu!" Si precum Avraam cand incerca sa salveze cetatea Sodomei unde se afla si Lot, nepotul sau, negociind cu Dumnezeu, asa si Sf Gheorghe cauta sa-L induplece pe Mantuitor in decizia Lui. Singurul lucru pe care l-a reusit a fost sa-i ingaduie calugarului smintit sa se intoarca pe pamant si sa lucreze la indreptare.
Revenind la ipoteza noastra, cum ramane cu infinitatea iertarii lui Dumnezeu?

[florin.oltean75]

În prealabil postat de Marcel_Ionut

Parintele a spus mai de mult, ca atunci cand ne rugam sa ne coboram cu mintea in inima, si a mentionat despre scrierile sfintilor parinti. Va rog sa ma ajutati cu materiale, articole, carti de unde pot lua, ma framanta subiectul :D

‘Inima’ (in zona timusului – pentru localizare precisa, un amanunt esential, trebuie studiati Sfintii Parinti) este locul unde se imbina sufletul cu trupul.

Este salasul Adevarului in noi.

Este Sfanta Sfintelor.
De unde Duhul imprastie viata in trup.

Cine vrea sa cunoasca rugaciunea adevarata, in mod necesar, trebuie sa-si adune mintea, sa-si retraga toate simturile in inima.

Numai asa miscarile pacatoase se usuca si mor.

Aceasta cufundare si gasire a Lui Dumnezeu in noi insine este Everestul spiritualitatii.

Toate rugaciunile si cugetarile sunt ‘inainte mergatorii’ care pregatesc calea intrarii mintii in Casa Domnului – inima.

O minte greoaie, necuratita, nu poate intra in acest locas stramt. Este imposibil.

Doar o minte transparenta, maleabila, subtiata in priveghere se poate aduna cu usurinta in inima.

Intrarea mintii in inima este pe departe cea mai cutremuratoare si delicata dintre toate lucrarile omului.

Doar in focul nematerialnic al inimii mintea se innoieste cu adevarat si devine stralucitoare ca soarele.

http://www.scribd.com/doc/23581/Sbor...unea-lui-Iisus

[cezar_ioan]

În prealabil postat de florin.oltean75

Doar in focul nematerialnic al inimii mintea se innoieste cu adevarat si devine stralucitoare ca soarele.

http://www.scribd.com/doc/23581/Sbor...unea-lui-Iisus

Chiar şi un buddhist a priceput aceasta, fraţi creştini!...:)
Numai că buddhiştii nu iau aminte, fireşte, la majoritatea Părinţilor filocalici, care indică locul precis al aţintirii atenţiei în timpul rugăciunii. Locul acesta îl arată Sfântul Serafim de Sarov, în icoană.

[florin.oltean75]

În prealabil postat de cezar_ioan

Chiar şi un buddhist a priceput aceasta, fraţi creştini!...:)
Numai că buddhiştii nu iau aminte, fireşte, la majoritatea Părinţilor filocalici, care indică locul precis al aţintirii atenţiei în timpul rugăciunii. Locul acesta îl arată Sfântul Serafim de Sarov, în icoană.

Buna Cezar,

Eu nu ma consider nici budist, nici crestin. Sau si budist si crestin.
Ceea ce este important nu este cum ne denumim pe noi insine ci ce intelegem si simtim.

Sunt multe marturii ale Sfintilor Parinti cunoscuti si necunoscuti ca "locul inimii" unde trebuie exercitata atentia este centrul pieptului "partea cea de mijloc a pieptului, unde are adâncitura" - in profunzimea pieptului - (adica mai mult spre coloana).

Aici am gasit o referinta accesibila care valideaza acest punct de vedere:

http://www.ortodoxia.md/phocadownloa...rit-anonim.pdf (sau http://www.sfaturiortodoxe.ro/vedere...prezecelea.htm)

la Cuvântul al unsprezecelea.

”Să stai, frate, într-un loc anume, pe un scaun sau chiar în picioare, să stai însă un pic îndoit si, plecându-ti capul în fată, să-ti faci spatele ca o cocoasă, si atunci să începi a spune rugăciunea din adâncul inimii, trăgând inima, adică partea cea de mijloc a pieptului, unde are adâncitura, cât poti în părtile cele mai adânci ale fiintei tale cu rugăciunea, tinându-ti si respiratia atâta timp cât tragi inima cu rugăciunea, având alipită acolo întreaga ta atentie. Deoarece, dacă procedezi astfel, adâncitura pieptului tău devine ca o ventuză, căci ventuza nevăzută a Numelui lui Hristos îl trage dinlăuntru mai puternic decât ventuza adevărată, pentru a scoate din piept plăcerea ascunsă a poftei trupesti si a pune în loc o altă plăcere, aceea a dorintei duhovnicesti.”

Unii Sfinti Parinti recomanda o corectare usoara a pozitiei ridicand punctul atentiei putin mai sus "pentru a nu stimula placerile dobitocesti". Ei o denumesc pozitie imparateasca. Explicatii similare - zona mediana a pieptului, nu stanga -se gasesc si in filocalii.

Aceasta locatie este precizata si in textele budiste ale celui mai profund vehicul Vajrayana. Suplimentar, sunt oferite si explicatii bazate pe fiziologia mintii de ce adunand mintea in acest loc inceteaza miscarea gandurilor pacatoase si este experimentat progresiv “intunericul supraluminos”.

In budism este un avertisment sever. Concentrarea mintii in aceasta locatie fara motivatia dragostei nu duce nicaieri. O minte neimpodobita cu dragoste care se atinge de acest loc – nu va gasi nimic.