Uluitoarea ignoranta dogmatica

În prealabil postat de DragosP

Biserica e trupul lui Hristos mon șer.
So...

El nu a spus asta de Biserica. Ci de Trupul Lui. Adica de Preasfantul Sacrament. Biserica e doar o organizatie, care insa are acces la (si il ofera) instrumentele cele mai sigure de mantuire. Iar primul dintre acestea este Liturghia. Unde, din nou, ne intilnim cu El. (Faptul ca eu am indoieli privind prezenta reala nu schimba lucrurile, asa cum au fost ele asezate de doua mileniii).
Biserica a gresit, greseste si va gresi, draga prietene. Se vede din istorie. Cum puteti voi vedea ceva, care la scara istorica de timp, se contrazice pe sine, inclusiv dogmatic, ca infailibil, mi-e imposibil sa inteleg. Mai citeste istorie ecleziastica, si nu doar din surse ortodoxe, si istorie in general.

[Grabriella]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Mereu am oscilat in raspunsul la intrebarea daca e bine sau nu e bine ca religia sa fie obiect de predare (cvasi)obligatoriu. Dar, in fata unor dovezi de monumentala ignoranta la oameni care au, totusi, glagorie, inclin spre un raspuns afirmativ. Problema este ca religia ESTE, de mai bine de patru lustri, obiect de predare (cvasi)obligatoriu, fara nici cel mai mic rezultat vizibil. Probabil ca ar trebui facut altceva. Dar nu stiu ce anume. Vreo idee ?

Numai iubirea schimba inimile."Fara iubire este cu neputinta sa fim placuti lui Dumnezeu".

http://video.crestinortodox.ro/3mM1b...ebari_III.html

[Ioan_Cezar]

Iubirea profesorului schimbă inima copiilor. Am verificat acest lucru toată viaţa şi azi pot s-o afirm cu ...mâna pe inimă.
Când profesorul nu iubeşte nici pe copii, nici materia predată, ci numai orgoliul său de cărturar - copiii nici nu învaţă carte, nici nu se dezvoltă ca oameni. Ci se ţin la nesfârşit de şotii, pentru că e singura alternativă rezonabilă la pustiul din lumea lor instituţionalizată.
Dar când profesorul are dragoste, chiar de nu face mare lucru în planul conceptelor, aprinde în copii flacăra pasiunii pentru materia respectivă şi această flacără (care în limbajul psiho-pedagogiei se numeşte "interes" - un construct format din motivaţie intrinsecă, sentimente de dragoste, voinţă şi chiar cunoştinţe din domeniul studiat) îl poartă pe elev în lumea cunoaşterii. Profesorul rămâne doar un ghid, ici şi colo, un camarad sau pur şi simplu un chibiţ al copilului.

Aşa cum flacăra chibritului poate stârni un rug, aşa dragostea dascălului poate aprinde dragostea copilului pentru cunoaştere, pentru studiu, pentru îmbunătăţirea de sine.

Religia este o disciplină folositoare în şcoli, copiii tot rămân cu câte ceva, mai târziu unii dintre ei ştiu de unde şi pe unde să o apuce. Din păcate, la Religie şi la psihologie - aceste discipline care se adresează sufletului omenesc - e nevoie de oameni îmbunătăţiţi, nu de savanţi cu diplome. (Contează în primul rând cum eşti, ce fel de om eşti, nu cât de multe ştii.) Câţi or fi de un fel şi de altul, nu cunosc bine. După rezultate, însă, presupun că predomină savanţii/scientiştii în detrimentul dascălilor veritabili.

Nu disciplina e cheia, ci oamenii care o predau. Dragostea şi priceperea lor de a ajunge la inimile copiilor cu veşti bune şi cu onestitate. Cu umilinţă, chiar.
Disciplina/materia şcolară e o poartă spre cunoaştere. Cheia aparţine profesorului. Măcar până la o vreme...