Ce gasim frumos in Biserica?

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de iustin10

Omul sa vina la Biserica asa cum se duce masina la benzinarie ...

Poate că e mai atractivă varianta "Fred şi Barney"...

[iustin10]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Poate că e mai atractivă varianta "Fred şi Barney"...

Pe cine il tin picioarele poate sa alerge si singur , dar nu e recomandat :)

[CristianR]

Bine spune Mihnea că frumusețea este în ochiul care privește. Pentru că, deși este împărtășită de mulți, ea nu este, totuși, obiectivă, ținând de receptivitatea fiecăruia. De fapt, este un mesaj, mijlocit de formele artistice, de la un suflet la alt suflet, de la o minte la alta, de la o generație la alta, de la o cultură la altă cultură, de la... Dumnezeu la om, chiar, căci în frumos se manifestă dumnezeirea.

Când intri în biserică fără să privești, lăuntric, spre Dumnezeu, ci având atenția tot către cele ale vieții de zi cu zi, viața aceasta, când nu poți urma îndemnul „toată grija cea lumească să o lepădăm”, când inima îți este impermeabilă pentru cuvintele și cântările ei, te simți străin și simți un fel de moarte în atmosfera de acolo, față de care, în mod firesc, vrei să iei distanță, o respingi.

Dacă, însă, intri smerit și cu pace în inimă, uitând măcar atunci de griji, necazuri și supărări, asumându-ți greșelile, păcatele pe care le-ai făcut față de Dumnezeu și față de oameni, dacă intri pregătit să asculți și să primești, golindu-te de tine, uitându-te pentru o vreme, lepădându-ți voia proprie și lăsându-te în voia lui Dumnezeu, harul – poate chiar cel pe care-l resimțeai anterior ca moarte întrucât cerea de la tine moartea față de tot ce este, de fapt, mort – te va locui îndată, dându-ți ochi de văzut, urechi de auzit, inimă de simțit, minte ca să înțelegi cele dumnezeiești, care ți se comunică în biserică, și făcându-te să te simți deodată viu și înconjurat de adevărată Viață, față de care constați că ceea ce ai lăsat în afara bisericii este moarte.

În felul acesta frumosul se descoperă nu doar acolo unde sunt coruri bune de psalți și icoane pictate de oameni cu viață curată și cu multă pricepere artistică sau unde ești înconjurat de credincioși atenți la rugăciune.

Totuși, dacă acea bună stare a inimii, deși o dorești, nu poți, totuși, să o dobândești, aceste aspecte din urmă, deși oarecum exterioare, sunt de mare ajutor, creând o atmosferă prielnică transmiterii harului către inima ta sau, mai curând, atmosfera prielnică deschiderii inimii tale către atotprezența harului, aerul în care omul duhovnicesc din lăuntrul tău poate începe să respire.

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Se spune ca "frumusetea este in ochiul care priveste". Iar noi suntem, adesea, mai orbi decat orbii inlcusiv pe plan estetic. In cazurile cele mai optimiste, orbirea aceasta vine pur si simplu din ignoranta. Frumusetea cere putin exercitiu.

Imi amintesc, cand eram adolescent, m-am dus la nasa mea de botez, o remarcabila pictorita profesionista, cu rugamintea de a ma ajuta sa deosebesc o pictura buna de una indoielnica. Ceea ce eu vizam erau niste vizite acompaniate. Sau, daca nu se poate din comoditate, o impreuna rasfoire a numeroaselor ei albume de arta. Nasa mea a cercetat un pic lucrurile inainte de a-mi da un raspuns. "La Galeriile Nationale ai fost?" "Dar la Colectii?" "Poti sa-mi numesti un artist care a expus in ultimele trei luni la Simeza?". Dupa ce a primit, succesiv, "Nu"-urile mele, mi-a declarat ca, in aceasta faza, nu ma poate ajuta. Nu cu mai mult de cateva sfaturi. Iar acestea au fost sa merg la cat mai multe muzee si expozitii (in aceasta ordine). Sa privesc, cel putin in marile galerii, un tablou si de aproape, si de departe, sa o fac de mai multe ori, si in zile diferite, fiindca una poate fi prima impresie si alta cea de a doua. Dupa toate acestea, rezulta ca nu trebuie sa imi fac prea multe griji: vizitele cu ea nici nu vor mai fi necesare. Pe scurt, mi-a spus, cu alte cuvinte, ceea ce spunea darwinistul Pavlov studentilor: "functia creeaza organul". Si, fara discutie, multi sunt cei din marele public care, pur si simplu, nu au organ pentru estetic. Acestia spun "eu nu vad nimic frumos" cand in realitate, ar trebui sa se limiteze la "eu nu vad".

Am spus ca acestea sunt cazurile cele mai optimiste, fiindca un orb de acest fel isi poate recapata vederea facand un mic efort. Dar, mai exista orbii acriti: cum sa iti placa Troparul Nasterii si cum sa vibrezi la expresia "Rasaritul cel de Sus", daca tie nu-ti place rasaritul in general si niciodata nu te-ai gandit sa te scoli dis de dimineata ca sa contempli, pur si simplu, un rasarit de soare ? Acestui soi de orbi nicio culoare nu le place. Nu pot fi suspectati de parti-pris-uri, fiindca optiunea lor este un "Nu" in bloc. Renascentismul? prea static, clasicismul prea cadrat, barocul prea incarcat, arta populara prea lipsita de perspectiva, iar cea moderna prea minimalista.

Am lasat la urma a treia categorie, poate cea mai numeroasa. Sunt orbii care ar putea vedea foarte bine, dar au ochii acoperiti de solzi si, in afara de un Eph'phata a Spiritului Sfant, nu stiu ce i-ar putea ajuta. Ei cauta, pur si simplu, un pretext de a nu participa la viata de credinta. In realitate, ei nu merg la biserica din cauza necredintei si nu din inalte motive estetice. Fiindca, sa fim seriosi! In toate epocile, geniul artistic al omului s-a depasit pe sine pentru a se ridica spre Domnul si a-i aduce Lui lauda! Cei mai mari compozitori au alcatuit muzica bisericeasca nemuritoare, incat, daca spui, de exemplu, "Mozart", spui "Requiem". Cei mai mari sculptori au daltuit marmura pana la asemanare cu trupul Domnului, incat, daca spui "Michelangelo" spui "Pieta". Cei mai mari pictori au pictat biserici si altare, asa cum au facut si romanii Tattarascu, Grigorescu si altii!

O fraza pe care o spui, frate Ioan Cezar, ma lasa ganditor. Vorbesti despre remarci ale celor dintr-una din cele trei categorii de orbi de mai sus (pesemne, a treia) cum ca e prea mult despre moarte si morti in biserica. Este vorba de oameni care nu au inteles de ce a venit Isus. Ei nu au inteles ca religia noastra e religia vietii, nici ca mortii nostri sunt vii. Ei imi amintesc de ce spun unii crestini (neo)protestanti (mai mult protestanti decat crestini), care, referindu-se la cultul sfintilor, spun, cu oroare, ca noi "pupam oase de morti". Astfel, ei singuri se vaduvesc pe ei de tovarasia Viilor: a Sfintilor care alcatuiesc norul de martori ai lui Dumnezeu.

Eu, unul, vad exact pe dos: eu vad o mare, o teribila cultura a mortii in arta laicarda contemporana. De la tricouri cu efigia unui asasin anticlerical ca Che Guevara la cele, mai moderne, cu Marlyn Mansion, eu vad o cultura a mortii, fara legatura cu Biserica si opusa ei, cum se intinde peste spirite, mai contribuind un pic la deformarea spiritelor si a uratirea icoanei lui Cristos din oameni.

Uite ce zice aici un credincios romano-catolic: http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=20101110
Mie mi-a plăcut articolul, îl găsesc de-a dreptul excelent. Cum îţi pare?
(Căutam ceva despre "Frumosul liturgic" şi aşa am găsit acest text.)

Cugetînd la subiectul topicului, dădui peste câteva planuri care se suprapun în timpul slujbelor bisericeşti: 1) frumuseţea ambientului (pictura, sculptura, muzica - arta bisericească); 2) frumuseţea relaţiilor dintre credincioşi, aşa cum sunt ele "dirijate" de preotul slujitor; 3) frumuseţea cuvântului preoţesc (implicit, desigur, a Cuvântului - citirea Apostolului, citirea din Evanghelie, uneori citirea din alte cărţi ziditoare de suflet); 4) frumuseţea dinlăuntrul fiecăruia, atunci când e aprinsă de taina slujbei...
Frumos peste tot!
Cum de rămânem uneori împietriţi la această sărbătoare a frumuseţii?
Bag seamă că nu deprindem cum se cuvine "meşteşugul" acestui Frumos. Avem nevoie, cred, de educaţie sistematică în acest sens. Dar ea nu se poate înfăptui dacă lipsim de la "lecţii", adică din lăcaşul de cult - mai întâi.

Cele 3 cuvinte ("te iubesc, Doamne") se developează în noi şi ne prefac doar prin participare. Atitudinea pasivă e otrava dezvoltării, a vieţii.

Ce găsim frumos în Biserică?
Mie îmi plac lacrimile care îşi schimbă savoarea: la început sunt amare şi grele, iar după prefacerea germinată în taina slujbei devin dulci-albastre....:)

[cristirg]

-am gasit niste idei duhovnicesti in aceasta carte (cartea e despre erezia numita pietism):http://www.mirem.ro/pdfuri/pietismul.pdf

"€œEvlavia trebuie îmbinată cu teologia, cu adevărurile revelate(dogmele ortodoxe), formând un tot armonios. Cunoscându-L pe Hristos, iubindu-L şi intrând în comuniune cu El prin Taine, credinciosul se va strădui să aibă sfinţenia, dragostea, smerenia, blândeţea, bunătatea şi jertfelnicia Lui.
Între cultul ortodox şi dogmă este o legătură strânsă. Biserica are certitudinea că între credinţă şi trăire nu există despărţire, că ele se intercondiţionează reciproc, că doctrina este conformă cu Euharistia - încununarea cultului ortodox - şi că Euharistia confirmă doctrina. Cultul exprimând adevărurile mântuitoare îl fereşte pe credincios de alunecarea înspre pietismul singular, înspre o religiozitate bolnăvicioasa şi dezechilibrată, şi-i dă posibilitatea să intre în legătură tainică cu Dumnezeu.
Ortodoxia cu spiritul său sobru nu admite să fie suplinită înălţarea sufletească prin emoţii ieftine create prin mijloace estetice, prin instrumente muzicale, prin cântări de nuanţă străină duhului bisericesc şi colportate de „melozi pelerini” şi „cântăreţi ambulanţi”. Cultul ortodox prin frumuseţea şi varietatea lui este unic în creştinătatea întreagă. Dacă catolicismul are darul organizării, protestantismul are tendinţa speculaţiilor teologice raţionaliste, popoarele ortodoxe au darul pătrunderii frumuseţilor spirituale pe care le fac evidente prin evlavie şi cult.

Trăirea duhovnicească ortodoxă, cultul răsăritean, având legătura strânsă cu doctrina[TOTALITATEA IDEILOR,INVATATURII,DOGMELOR ORTODOXE], se caracterizează prin realism. Sfintele slujbe nu fac numai o pomenire în forma artistică a evenimentelor evanghelice, ci le reactualizează, le reînnoiesc pe pământ. În timpul slujbei Crăciunului, nu se face o simplă amintire despre naşterea Mântuitorului, ci Hristos se naşte în chip misterios; în Săptămâna Patimilor suferă; în luminata noapte de Paşti El înviază. Mântuitorul continua să trăiască în Biserică până la sfârşitul veacurilor, iar noi devenim martori la toate lucrările Sale. Sub cupola bisericii ortodoxe te simţi aproape de Dumnezeu, ai convingerea că cerul se coboară pe pământ, că locuieşti în casa Tatălui, că cele cereşti se unesc cu cele pământeşti. Acesta este sentimentul fundamental al Ortodoxiei, care se răsfrânge imediat în cult, în sfintele slujbe. Cultul ortodox în întregime este mărturia şi realizarea acestei concepţii de viaţă, a cunoaşterii intime, a umanizării şi întrupării Fiului lui Dumnezeu, încoronată de înviere. Datorită acestui sentiment, creştinul ortodox posedă cu adevărat cunoştinţa şi bucuria, aşa cum le posedau primii creştini.
Cultul este momentul favorabil al dialogului şi întâlnirii cu Dumnezeu, este locul special al prezenţei Domnului în Biserica Sa. Prin intermediul cultului, Biserica ia cunoştinţă de ea însăşi ca popor a lui Dumnezeu şi corp a lui Hristos, căci în cult, aşa cum am văzut, se manifestă în mod real întruparea Domnului care-şi face sensibilă prezenţa. Prin divinitatea şi umanitatea Sa, intim unite în misterul întrupării, Iisus Hristos este locul propriu şi unic al întâlnirii între Dumnezeu şi oameni.
Biserica crede şi arată că Domnul este prezent în mod efectiv când se aduna să slujească Tainele şi să vestească cuvântul Evangheliei. Ea este în El şi El este în ea, în mod tainic. Or, Hristos este în acelaşi timp Cuvânt şi trup, Dumnezeu şi om. Cultul mărturiseşte divinitatea şi umanitatea Domnului.
Slujba bisericească este expresia credinţei celei mai profunde, mărturisirea colectivă şi publică de credinţă şi de trăire a dogmelor. Preot şi credincios, sânt împreună angajaţi în trăirea şi păstrarea credinţei. Cultul este însăşi credinţa mărturisită, simţită, cântată, transformată în rugăciune şi întărită prin legătura de credinţă, cu fraţii noştri, cu Biserica întreagă. Ortodoxia nu se defineşte ci se experimentează prin trăire.


Sfânta Liturghie, cununa întregului cult ortodox.


Centrul şi cununa cultului ortodox este Sfânta Liturghie. Aici se realizează cea mai înaltă trăire duhovnicească, pentru că Liturghia constituie viaţa Bisericii. În timpul Liturghiei, nu numai că se sfinţesc cinstitele daruri, ci se reînnoieşte întregul mister al întrupării de la peştera din Betleem, până la Muntele Măslinilor, de la Naştere pana la Înălţare.
În spiritul primilor creştini „a se aduna în biserică” (I Cor. XI, 18), însemna a realiza o astfel de

întrunire, a cărei ţintă să fie de a se manifesta, de a se realiza prin ea Biserica. Aceasta adunare este euharistică: săvârşirea Liturghiei, frângerea pâinii constituie încununarea ei. Aşa cum mărturiseşte întreaga Sfântă Tradiţie, împreună cu Sfântul Apostol Pavel, trei elemente erau nedespărţite: Adunarea (synaxa), Euharistia şi Biserica. Unitatea acestor trei elemente, atât de evidentă pentru Biserica primară, a încetat să mai fie evidentă pentru conştiinţa modernă. Numai aşa se explică faptul că adeseori întruniri religioase care n-au ca ţintă „frângerea pâinii”, „jertfa euharistică”, nici nu pot avea această ţintă neavând o preoţie de hirotonie harică, ci au ca scop crearea unei atmosfere de piozitate dulceagă care impresionează pentru moment, captivează pe credincioşii neînrădăcinaţi bine în trăirea duhovnicească a Bisericii.

Sfinţenia Bisericii nu decurge din sfinţenia oamenilor ce o alcătuiesc, ci din sfinţenia lui Hristos; la fel sacerdoţiul preotului nu este al său, ci este a lui Hristos, dăruit Bisericii, pentru că ea este Trupul Său. Hristos nu este în afara Bisericii nici n-a delegat nimănui puterea Sa, ci rămâne în Biserică şi, prin Duhul Sfânt, umple viaţa acesteia. Participarea credinciosului la viaţa Bisericii, comuniunea lui deplină cu Hristos se realizează la Sfânta Liturghie.
Astfel, Sfânta Liturghie poate fi socotită ca un mijloc de transcendere a oamenilor de la viaţa închisă în egoism şi în lume, la viaţa de comunicare cu Dumnezeu, ca împărăţie a Lui. Rugăciunile indică o astfel de transcendere sau ieşire a omului închis în egoism, spre Dumnezeu Cel în Treime, sau al iubirii, chiar când se cer în rugăciuni bunuri necesare vieţii pământeşti, drept condiţii de pregătire pentru împărăţia lui Dumnezeu.
Trăirea duhovnicească pe care o experimentează credinciosul la Sfânta Liturghie nu-i deloc subiectivă, nu-i o emoţie lipsită de suport. În mod concret, la Liturghie, între Dumnezeu şi om se întâmplă ceva, se reactualizează relaţia cu Hristos, se realizează un urcuş, o unire crescândă cu Dumnezeu Cel în Treime preamărit. Credincioşii care participă duminică de duminică la Sfânta Liturghie împreună, vor spori şi între ei în comuniune. Nici un fel de altă asociaţie nu creează între oameni legături aşa de profunde ca Liturghia. De fapt, comuniunea creată la Sfânta slujbă nu se mărgineşte la cei prezenţi, ci se extinde la toţi cei ce sânt îmbrăcaţi în Hristos, fie că trăiesc, fie că au adormit.

Chemarea adresată credincioşilor este o invitaţie de a nu rămâne în starea în care se află, de a înainta spre starea de credincioşi vrednici de a participa la aducerea jertfei euharistice. Învăţătura este necesară pentru că s-au înmulţit membrii Bisericii, care cunosc prea puţin învăţătura creştină.
Prin slujbele ortodoxe se sfinţesc nu numai sufletele oamenilor, ci întreaga lume. Acţiunea sfinţitoare a Sfântului Duh se răspândeşte prin Biserică asupra întregii naturi. Soarta naturii fiind legată de soarta omului, din pricina căruia a suferit stricăciunea, îşi găseşte dezlegarea şi restaurarea tot împreună cu omul. Mântuitorul, prin întrupare, S-a legat de întreaga natură, iar mântuirea este „a doua creaţie a lumii”. Biserica binecuvântează toată făptura: apa, florile, ramurile de copaci, spicele de grâu, strugurii, precum şi obiectele întrebuinţate la sfintele slujbe. Biserica se roagă pentru om când este sănătos, dar şi atunci când este bolnav şi neputincios. Se roagă pentru mântuirea lui, dar şi pentru nevoile lui pământene, pentru izbăvirea lui din nevoi, din neajunsuri. Îl binecuvântează pe el dar şi lucrurile de care se foloseşte în viaţa zilnică."€

[aubergine]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Voi lăsa acum consideraţiile pe tema frumosului în seama câtorva articole şi voi spune doar că am regăsit (am conştientizat din nou) un vechi motiv pentru care oamenii (noi, oamenii, chiar noi, creştinii botezaţi) nu vin la slujbele Bisericii şi, în genere, nu sunt atraşi de Biserică: nu prea e "frumos", zice-se...
O lume de reguli şi tabieturi, o disciplină cam demagogică, idei învechite, filosofii depăşite, oameni jerpeliţi şi posaci, oameni care plâng, oftaturi, morţi, lumânări etc....
Azi am vorbit cu un om care, când am adus vorba despre slujbele din biserici şi despre viaţa creştină în general, mi-a spus sec: "nu găsesc nimic frumos în asta"... Şi mi-am dat seama că nici eu nu găsesc, vai, uneori/deseori... Nenorocită situaţie.
Mă întreb cât suntem noi înşine, creştinii care mergem de obicei în biserici, de receptivi (şi participativi) la frumuseţea şi frumosul din Biserică...
Dacă nu pot verbaliza, fie şi în cuvinte simple (sau îndeosebi aşa) Frumosul Bisericii, oare Acesta îmi este cu adevărat cunoscut? Îl experiez cu adevărat? Şi nu mă ameninţă şi pe mine pericolul de a pierde "gustul" pentru cele liturgice?

Când iubeşti pe cineva, când eşti cu adevărat îndrăgostit de cineva ai simţământul frumosului. În multe sensuri...
În mod obişnuit îl găsim frumos pe cel iubit, vorbim şi gândim frumos despre el, ne bucurăm de el ca de orice lucru frumos, avem simţăminte frumoase. Nu prea ne e drag de ceva urât...
Iubim noi frumuseţea Bisericii? O putem numi, descrie, povesti mai departe?... Participăm la ea? Simţim nevoia să vorbim despre ea?

Trăiesc în bine şi adevăr dacă nu am simţământul şi conştiinţa şi preocuparea Frumosului? Poate fi ceva sau cineva bun şi adevărat dacă nu este şi frumos?

Părintele Sofian Boghiu zice undeva într-un interviu cam aşa: "Da, am trăit multe lucruri frumoase în viaţă... O sărbătoare de Paşti, un praznic, slujbele noastre..."
Oare ce o fi vrut să spună Părintele?

http://ziarullumina.ro/spiritualitat...nta-religioasa

http://ziarullumina.ro/interviu/nimi...e-lui-dumnezeu

http://www.pemptousia.ro/2012/11/poe...ca-ortodoxiei/

Îi mai arde cuiva (inima) astăzi, în lumea spiritului funcţionalist, de Frumosul Bisericii?

Imi plac florile din vaza de la iconita, mirosul de tamaie, corul bisericesc in special cand canta Sfanta Liturghie de Gavril Muzicescu, felul corect, frumos, si inaltator in care canta diaconul din biserica noastra, batranica garbova care vine duminica de duminica la biserica si nu sta pe scaun, ci mereu in genunchi si in picioare, predicile tuturor preotilor si stilul fiecaruia in parte, femeia saraca, imbracata saracacios dar extrem de politicoasa si de de calda, batranelul ce sta in genunchi langa copii si isi face cruce cu niste miscari largi si care se impartaseste in fiecare saptamana, batraneii care vin cu cosuletele pentru bani care sunt mereu zambitori si spun Doamne ajuta, un grup de femei care mereu stau impreuna impart anafura intre ele si cu randurile din spate, fac multe inchinaciuni si sunt imbracate foarte frumos cu baticuri frumoase, toti copiii care vin la impartasanie care sunt foarte frumosi si dragalasi, icoana Maicutei Domnului si Mantuitorului, Scriptura aurita, barbatul intre 2 varste care mereu canta in timpul Liturghiei si spune mereu Doamne iarta-ma, oamenii care dau raspunsurile pe tot parcursul liturghiei.

[Ioan_Cezar]

I.
În majoritatea bisericilor noastre, de nu cumva în toate, şi mai ales în mânăstiri - am sesizat o grijă deosebită pentru exterior, pentru ambient: curăţenia lăcaşului de cult şi a curţii ori grădinii, ordinea (ca albinele dintr-un stup, fiecare monah face în orice moment o ascultare iar aceasta este simultan concordantă cu a obştii), deosebita grijă pentru frumosul natural - florile, grădina în general, aleile, diverse artefacte, pangarul, sala de mese etc. Totul curat şi îngrijit, bine întreţinut. De aici o promptă impresie că locul e plăcut, că domneşte un duh care pune ordine în lucruri, care nu lasă haosul şi distrugerea să îşi facă de cap. Un ceva plăcut, discret sau mai evident dă sufletului un simţământ de tihnă, bazat, poate, pe o anumită securitate conferită de control, de lucrul bine condus.
Aceasta este o trăsătură dominantă şi e vizibilă cu ochiul liber, ba chiar atrage atenţia - măcar că în alte aşezăminte ori comunităţi de-ale noastre domneşte parcă duhul opus, cel al mizeriei şi harababurii, al insecurităţii subiacente.
Poate tocmai din pricina unui astfel de context îngrijit, parcă şi oamenii au o conduită mai îngrijită: vestimentaţia de obicei aleasă cu atenţie, curată şi decentă; cuvinte şi gesturi mai domoale şi cuviincioase; vorbe potolite, adeseori atent selectate şi grijuliu exprimate.
În toate ca şi cum atmosfera lăcaşelor trăieşte o sărbătoare aparte (a liniştii şi bunelor simţăminte), ruptă şi diferită de obişnuitul vieţii celeilalte, ordinare, a străzii şi a jobului, a scârbelor şi neajunsurilor de fiecare zi...

II.
"41. Şi răspunzînd, Domnul i-a zis: Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti;
42. Dar un lucru trebuie: căci Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea." (Luc. 10, 41-42)

În lăcaşurile noastre de cult, pare că Marta şi Maria se întâlnesc.
Ambientul îngrijit şi periplul scenelor exterioare care par desprinse dintr-o lume străină de a noastră, pot fi (şi poate chiar sunt) un deget arătat cu blândeţe către lucrarea interioară, către pocăinţa duhului, către "Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu...".


III. De pildă, obişnuia să-i spună: "Vino aici, bă!"
La început fratele Haralambie gânde întru sine: "Bă? Ce bă? Nu am nume? Eu am lucrat la Prefectură cu mireni şi niciodată nu i-am auzit vorbind astfel. Totdeauna mi se adresau la plural: Ce mai faceţi domnule Galanopule? Sau spuneau: Vă mulţumesc! sau Vă rog!. Aici însă nu am auzit până acum nici un mulţumesc sau un vă rog. Ciudaţi oameni!
Apoi, la mărturisirea gândurilor, Stareţul îi descoperea toată starea lui lăuntrică.
- Aşadar în lume ai fost nevoitor, nu-i aşa? Posteai, privegheai, erai deştept, harnic şi cinstit... Şi din toate astea cu ce te-ai ales? Că ai adus aici o grămadă de slavă deşartă, egoism şi încredere în sine. Acum că ţi s-au tăiat laudele nu e bine, nu-i aşa?

*
Odată, când se nevoiau pe Athon şi erau flămânzi, s-a arătat Cinstitul Înaintemergător şi le-a dat pâine chiar cu mâinile sale.

*
Şi ne tâlcuia ceea ce spune Hristos: "dacă nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât cea a cărturarilor şi fariseilor..." Dreptatea cărturarilor şi a fariseilor sunt forma şi faptele exterioare. Pentru a prisosi dreptatea noastră, trebuia să ne străduim ca, prin Rugăciune şi prin viaţa noastră ascetică, să dobândim Harul dumnezeiesc.

*
O stâncă de o parte, o poartă de lemn de cealaltă, iar înăuntru, vreo doi paşi dacă ai fi făcut, te-ai fi lovit cu capul de stâncă. Un pat vechi de lemn, cu o pătură deasupra. Pământ la stânga şi la dreapta, o pernă din paie şi multe găuri, prin care ar fi putut intra şerpi. "De ce îmi spune Stareţul că e minunat aici? Ce colibă mai e şi asta?"...
Apoi s-a petrecut cu mine o schimbare... Vedeam acea colibă ca un palat şi nu mai voiam să plec. Atât de frumos şi de bine mi se părea. Nu mai voiam să plec de acolo."
Stareţul îmi lămurea: "Dacă Dumnezeu Se sălăşluieşte înlăuntrul tău, atunci toate sunt bune şi frumoase. Dacă Dumnezeu lipseşte, toate sunt strâmbe."
(STAREŢUL MEU IOSIF ISIHASTUL)

[forever...]

Acest subiect frumos, dar şi alte motive, m-au determinat să îndrăznesc o înregistrare (pe forum) şi un răspuns:

Este frumoasă în Biseircă întâlnirea cu cei ce ne cunosc, pe care îi cunoaştem, atât cât putem/ ne e îngăduit, cu cei pe care îi iubim şi ne iubesc, cu cei împreună cu care ne rugăm, Duminică de Duminică, sau mai des.
Îmi plac în mod deosebit anumite cântări, spre exemplu "Pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te binecuvântăm, Ţie Îţi mulţumim, Doamne, şi ne rugăm...".
Relativ recent am reţinut anumite expresii, absolut minunate (şi desigur adevărate) - de la slujba parastasului: "Chipul slavei Tale cele negrăite sunt, măcar de şi port rănile păcatului.", sau "Cela ce cu mâna dintru nefiinţă m-ai zidit şi cu chipul Tău cel dumnezeiesc m-ai cinstit; iar pentru călcarea poruncii iaraşi m-ai întors în pământ, din care am fost luat; la Cel după asemănare mă ridică, cu frumuseţea cea dintâi iarăşi împodobindu-mă”.
Găsesc minunate starea de linişte pe care mi-o dă Biserica, predica părintelui...şi altele...

Mi-e din ce în ce mai dor să ajung iar la biserică, chiar dacă au trecut abia câteva zile de când am fost ultima oară!

[Hartford]

întâlnirea cu cei ce ne cunosc, pe care îi cunoaştem


La noi in biserica unii vin numai pentru a se mai intalni si mai povesti si afla stiri, la o cafea o coliva ceva, o gustare, un paharut de vin... cam asa...

[forever...]

În prealabil postat de Hartford

întâlnirea cu cei ce ne cunosc, pe care îi cunoaştem


La noi in biserica unii vin numai pentru a se mai intalni si mai povesti si afla stiri, la o cafea o coliva ceva, o gustare, un paharut de vin... cam asa...

Se poate şi asta, deşi nu m-am referit neapărat la acest gen de întâlnire. Mă gândeam mai degrabă la o cunoaştere mai profundă, a tainelor sufleteşti, dacă pot spune asta.

Oricum, după slujbă chiar nu îmi place să stau de vorbă. Încerc să păstrez cât mai mult memoria Liturghiei, să-mi fixez în memorie cât pot din predică...