|
|
|
|
|
|
|
#1
27.04.2015, 06:11:25
|
|||
|
|||
Citat:
Nu trebuie sa te cunoasca nimeni, tu trebuie sa-L cunosti pe Iisus Hristos.
__________________
Sublimă fărâmă a Sfintei Chemări, Zvâcnită din Vrerea divină, Mi-e sufletul vultur ce spintecă zări Și sus, printre stele, se-nchină.(pr. Dumitru) 
|
|
#2
27.04.2015, 00:41:35
|
||||
|
||||
|
Citat:
Iti pun mai jos treptele iubirii de vrajmasi, de la cele mai elementare pana la cele mai inalte, ca sa-ti foloseasca pe cale, dar insist, solutia e rugaciunea. 1. Prima treapta, dupa Sfantul Ioan Hrisostom, e de a nu face primii raul. 2. Cea de-a doua treapta, potrivit aceluiasi sfant, e de a nu ne razbuna pe masura a chiar suferintei care ni s-a facut. Aceste doua prime trepte nu par a tine propriu-zis de iubirea de vrajmasi; ele sunt totusi conditiile sale cele mai elementare, si nu este inutil sa le reamintim aici, intr-atat de instinctiva si spontana e inclinatia de a ne ataca dusmanii sau de a ne razbuna pe ei, fara a uita ca insa ea primeste cautiunea legii vechi-testamentare a talionului inteles intr-un sens literal. 3. Cea de-a treia treapta e de a nu ne razbuna deloc, si de a lasa razbunarea in grija lui Dumnezeu. Acest lucru corespunde sfaturilor Apostolului: "Nu rasplatiti nimanui raul cu rau" (Rm 12,17); "nu va razbunati voi singuri, iubitilor, ci lasati loc maniei lui Dumnezeu; caci scris este: A mea este razbunarea, Eu voi rasplati, zice Domnul" (Rm 12, 19). In acest sens, Sfantul Isaac Sirul sfatuieste: "Lasa-te prigonit, dar nu prigoni. Lasa-te rastignit, dar nu rastigni. Lasa-te ocarat, dar nu ocari. Lasa-te defaimat, dar nu defaima". 4. A patra treapta e de a nu ne impotrivi. Aceasta atitudine corespunde sfatului lui Hristos: "Eu insa va spun voua: Nu va impotriviti celui rau!" (Mt 5, 39). 5. A cincea treapta e de a nu ne infuria la randul nostru pentru ceea ce ne fac vrajmasii, ci de a-i suporta, de a da dovada de rabdare, de a indura tot ceea ce ne fac sa suferim, dupa exemplul Apostolului: "Prigoniti, rabdam" (1 Co 4, 12) si dupa idealul pe care il fixeaza altundeva: "caci de va robeste cineva, de va mananca cineva, de va ia ce este al vostru, de va priveste cineva cu mandrie, de va loveste cineva peste obraz - rabdati" (2 Co 11, 20). 6. A sasea treapta e de a nu ne mahni launtric pentru afronturile, injuriile, incercarile si intristarile pe care ne fac sa le suferim vrajmasii nostri, sau cum spune Sfantul Simeon Noul Teolog "de a avea neschimbat aceeasi buna simtire egala pentru cei ce ne batjocoresc in fata, ne calomniaza, ne judeca, ne osandesc, ne injura si ne scuipa in fata, si pentru cei ce iau in afara infatisarea prieteniei, dar pe ascuns fac aceleasi lucruri fara sa se poata insa ascunde de fapt". Sa observam ca aceasta atitudine se poate situa la diferite niveluri, pentru ca ea insasi are trepte. Pe treapta cea mai de jos, ea poate fi legata de dispret, si asadar sa fie opusa iubirii; pe o treapta mai inalta, ea poate fi legata de indiferenta, si asadar nu este conforma inca iubirii; pe treptele mai inalte, ea poate da marturie ca am atins nepatimirea, si mai sus inca, sa fie legata de adevarata iubire. 7. A saptea treapta e de a privi ocarile primite drept o binefacere, de a ne bucura de ele si de a multumi lui Dumnezeu. Cine a atins aceasta treapta simte intelesul acestor cuvinte ale lui Hristos: "Fericiti veti fi cand va vor ocari si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra mintind din pricina Mea" (Mt 5, 11). E lucru obisnuit ca Parintii sa ne sfatuiasca sa-l privim pe cel ce ne ocaraste drept un medic ce vine in chip providential sa vindece sufletul nostru de boli (mai cu seama de slava desarta si de mandrie), si sa sublinieze folosul duhovnicesc pe care-l putem scoate pentru aici si pentru lumea de dincolo din ceea ce ei ne fac sa suferim. O apoftegma relateaza ca Sfantul Zosima sublinia: "Daca cineva il tine minte pe fratele care l-a mahnit, suparat sau ocarat, trebuie sa-si aduca aminte de el ca de un doctor trimis de Hristos, sa-l priveasca drept un binefacator. Caci daca te mahnesti in asemenea imprejurari e pentru ca sufletul tau e bolnav. Caci daca n-ai fi bolnav, n-ai suferi. Trebuie insa sa multumesti acestui frate fiindca datorita lui iti cunosti boala, trebuie sa te rogi pentru el si sa primesti ce vine de la el ca pe niste leacuri trimise tie de Domnul". Sfantul Ioan din Gaza scrie mai general: "Daca suntem drepti, incercarea ce ne vine (de la vrajmasii nostri) e spre inaintarea noastra, iar daca suntem nedrepti, e pentru iertarea pacatelor si indreptarea noastra, e un exercitiu si o lectie de rabdare". 8. A opta treapta e de a ne oferi de bunavoie ocarilor. Aceasta atitudine corespunde sfatului lui Hristos: "De te loveste cineva peste obrazul drept, intoarce-i-l si pe celalalt" (Mt 5, 39). 9. A noua treapta e de a voi sa suferim mai mult decat vor altii sa ne faca sa induram. 10. A zecea treapta e de a nu avea ura pentru cei ce ne maltrateaza. 11. A unsprezecea treapta e de a nu simti ranchiuna, de a nu avea nici manie, nici resentiment fata de vrajmasii nostri. "Iubirea - scrie Sfantul Ioan Scararul - este propriu-zis lepadarea oricarui cuget potrivnic, caci iubirea nu socoteste raul (1 Co 13, 5)". 12. A douasprezecea treapta e de a nu-i invinui pe vrajmasii nostri, de a nu-i critica, de a nu vorbi rau de ei si chiar de a nu descoperi altora raul pe care ni-l fac. 13. A treisprezecea treapta e de a nu avea nici un dispret pentru ei. 14. A paisprezecea treapta e de a nu avea in noi nici o urma de aversiune sau respingere fata de ei. 15. A cincisprezecea treapta e de a nu incerca nici cea mai mica amaraciune fata de ei la gandul a ceea ce ne-au facut, nici cea mai mica intristare. 16. A saisprezecea treapta e de a nu-i judeca defel, ci de a privi la propriile noastre nedreptati. Acest lucru corespunde poruncii lui Hristos: "Nu judecati, ca sa nu fiti judecati. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tau si nu vezi barna din ochiul tau?" (Mt 7, 1-3). 17. A saptesprezecea treapta e de a ierta sincer. Aceasta atitudine ne face vrednici sa-L chemam pe Dumnezeu pentru iertarea greselilor noastre in rugaciunea pe care ne-a invatat-o Domnul: "Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri" (Mt 6, 12), si atesta ca luam in serios cuvintele lui Hristos: "Ca de veti ierta oamenilor greselile lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel ceresc greselile voastre" (Mt 6, 14). In forma ei cea mai inalta, aceasta iertare merge pana la a nu mai tine minte ceea ce am suferit. Pe aceasta treapta, observa Sfantul Simeon Noul Teolog, iubirea de vrajmasi sta in "a uita cu desavarsire cele ce le-am suferit si a nu ne aduce aminte de ceva din cele ce ni s-au intamplat, fie ca lipsesc, fie ca sunt de fata cei ce ne-au suparat, si de a-i primi pe acestia la fel ca pe prieteni, in convorbiri si la masa, fara nici un gand la cele intamplate. Aceste prime saptesprezece trepte insa nu ne fac sa intram in ceea ce este propriu-zis iubirea, desi sunt conditii indispensabile si trepte pregatitoare pe care trebuie sa le strabatem. Iubirea nu este simpla absenta a animozitatii, ci este mai presus de ea. Sfantul Maxim Marturisitorul scrie in aceasta privinta: "Cine nu pizmuieste si nu se manie pe cel ce l-a intristat si nu tine minte raul de la el, inca nu are dragoste fata de acela. Caci poate sa nu rasplateasca raul cu rau, chiar daca nu are multa dragoste, pentru ca asa e porunca"; "cine nu iubeste pe cineva, prin aceasta inca nu si-l uraste; iar cel ce nu-l uraste, inca nu-l si iubeste. Si poate sa stea la mijloc: adica nici sa-l iubeasca, nici sa-l urasca". Treptele urmatoare ne vor introduce propriu-zis in iubire.
|
|
#3
27.04.2015, 00:42:28
|
||||
|
||||
|
18. A optsprezecea treapta e de a ne sili sa ne impacam cu vrajmasii nostri, precum spune Hristos: "Du-te mai intai si te impaca cu fratele tau" (Mt 5, 24), "impaca-te cu parasul tau degraba, pana esti cu el pe cale" (Mt 5, 25). Prin aceasta atitudine se manifesta dorinta de unire care e la temelia iubirii (opusul caruia e tendinta spre diviziune si separatie).
19. A nouasprezecea treapta e de a avea inima si compatimire pentru ei. Aceasta atitudine corespunde sfatului lui Hristos dat in insusi contextul poruncilor Sale privitoare la iubirea de vrajmasi: "Fiti milostivi, precum Tatal vostru milostiv este" (Lc 6, 36). Sfantul Isaac Sirul descrie astfel pe cel ce are o compasiune autentica pentru toate fapturile creatiei si, prin urmare, si fata de vrajmasii sai: "Cand se gandeste la ei si ii vede, ochii sai varsa lacrimi. Si atat de puternica si naprasnica e compatimirea sa, si atat de mare e staruinta sa, incat inima sa se strange si nu poate indura sa auda sau sa vada nici cel mai mic rau si nici cea mai mica intristare in faptura". 20. A douazecea treapta implica nu numai renuntarea la fi razbunat de Dumnezeu, dar si la dorinta ca El sa pedepseasca vreodata pe vrajmasii nostri. Sfatul Apostolului: "Nu va razbunati singuri, iubitilor, ci lasati loc maniei lui Dumnezeu, caci scris este: "A Mea este razbunarea; Eu voi rasplati, zice Domnul"" (Rm 12,19), pare aici sa fi fost dat pentru incepatorii care de-abia erau in stare sa renunte la propria lor razbunare. Aceasta a douazecea treapta consta in mod pozitiv din a voi ca Dumnezeu sa-i ierte pe vrajmasii nostri, sa-i pazeasca si sa-i mantuiasca. 21. A douazeci si una treapta e de a ne ruga lui Dumnezeu pentru ei. Aceasta atitudine corespunde poruncii lui Hristos: "Rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc" (Mt 5, 44; cf. Lc 6, 28). Rugaciunea pentru vrajmasi este evident implicata inca de la primele trepte, dar atunci ea era un mijloc de a evita atitudinile nedorite, cum sunt ura, ranchiuna, resentimentul si mandria legate de ele, si de a ne curati de ele. Pe treptele mai inalte, ea se face nu numai fata de noi insine, ci si fata de ceilalti; ea duce la compatimire si iubire pentru vrajmasi si ingaduie dezvoltarea, intarirea si manifestarea acestor atitudini pozitive. Ea consta atunci in a-I cere lui Dumnezeu sa se milostiveasca de ei, sa le ierte pacatele, sa-i mantuiasca si sa le dea ce este mai bun. Semnul ca rugaciunea e adanca, sincera si motivata de o compatimire autentica e acela ca e insotita de intristarea inimii si de lacrimi. Cel ce are compatimire, scrie Sfantul Isaac Sirul, "se roaga cu lacrimi in tot ceasul pentru dobitoacele necuvantatoare, vrajmasii adevarului, si pentru toti cei ce il vatama, sa fie paziti si iertati". Cine-si iubeste vrajmasii, spune Sfantul Maxim Marturisitorul, merge "pana la a suferi pentru ei, daca i se da prilejul". 22. A douazeci si doua treapta e de a avea afectiune pentru ei. Sfantul Simeon observa ca pe aceasta treapta iubirea consta in "a iubi din adancul sufletului si a-i imbratisa fara patima ca pe niste prieteni adevarati, cu lacrimi de iubire sincera, fara sa se afle in acea clipa nici urma vreunei suparari in noi". 23. A douazeci si treia treapta e de le voi si a le face binele. Aceasta atitudine corespunde poruncii lui Hristos: "Binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc" (Mt 5, 44; cf. Lc 6, 27-28); "iubiti pe vrajmasii vostri, faceti-le binele" (Lc 6, 35); "tot ce voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi lor" (Lc 6,31), porunca reluata de Apostolul: "Binecuvantati pe cei ce va prigonesc, binecuvantati-i si nu-i blestemati" (Rm 12, 14); "cautati ce este bine inaintea tuturor oamenilor" (Rm 12, 17). "daca vrajmasul tau flamanzeste, da-i sa manance; daca inseteaza, da-i sa bea" (Rm 12, 20). Apostolii marturiseau prin comportarea lor o asemenea atitudine: "Ocarati fiind, binecuvantam" (1 Co 4, 12). Unui mirean maltratat de cineva si care il intreaba despre purtarea pe care trebuie sa o aiba fata de el, Sfantul Ioan din Gaza ii da un singur raspuns: "Fa-i binele". Sfantul Isaac sfatuieste: "Arata-ti maretia compatimirii tale facandu-le bine celor ce te-au nedreptatit", si observa ca "e mai mare lucru a face binele pacatosilor decat dreptilor". Sfantul Maxim invata ca iubim cu adevarat numai atunci cand suntem in stare "sa rasplatim raul cu binele", caci "a face bine din indemn launtric celor ce ne urasc pe noi e propriu numai dragostei duhovnicesti adevarate". Iubirea nu consta de altfel numai in a face binele vrajmasilor nostri, dar si in a gandi bine despre ei (aceasta neimplicand apriori in chip necesar aceasta). Cine isi iubeste vrajmasii nu numai nu se bucura de esecurile lor si de raul ce vine asupra lor si nu se intristeaza vazandu-i cinstiti sau multumiti, dar se intristeaza vazandu-i la incercare sau in chinuri si se bucura de succesul lor, vrea in mod sincer fericirea lor si cauta in toate imprejurarile sa-i multumeasca. 24. A douazeci si patra treapta e de a-i privi pe cei ce ne fac raul deopotriva cu cei ce ne fac binele, si a-i iubi in mod egal. Trebuie sa ajungem, invata Sfantul Varsanufie, la "a-l privi pe cel ce ne loveste ca si pe cel ce ne mangaie, pe cel ce ne dispretuieste ca si cel care ne cinsteste, pe cel ce ne ocaraste ca si pe cel ce ne cinsteste, pe cel ce ne mahneste ca si pe cel ce ne usureaza". Mai mult decat toti Parintii, Sfantul Maxim ne sfatuieste sa-i tratam pe toti oamenii in mod egal si sa-i iubim fara nici o diferenta intre ei, prieteni sau vrajmasi, drepti sau pacatosi. "Fericit omul care poate sa iubeasca pe toti oamenii deopotriva". "Cel bun si fara patima in aplicarea voii sale iubeste pe toti oamenii la fel: pe cel virtuos pentru fire si pentru buna aplecare a voii lui, iar pe cel pacatos il miluieste pentru fire si din compatimire, ca pe un lipsit de minte ce umbla in intuneric". "Iubirea desavarsita iubeste pe toti oamenii la fel: pe cei buni si sarguitori ca pe niste prieteni, iar pe cei lenesi ca pe niste dusmani, facandu-le bine, rabdand indelung si suferind cele ce-i vin de la ei". "Daca pe unii ii urasti, pe altii nici nu-i iubesti, nici nu-i urasti, pe altii iarasi ii iubesti dar potrivit, si in sfarsit, pe altii ii iubesti foarte tare, din aceasta neegalitate cunoaste ca esti departe de dragostea desavarsita, care cere sa iubesti pe tot omul deopotriva". Fiindca "prietenii lui Hristos iubesc cu adevarat toate fapturile". Gasim aceeasi invatatura la Sfantul Isaac Sirul: "Socoteste ca toti oamenii, fie ei necredinciosi sau ucigasi, sunt egali in bine si in cinste, si ca fiecare e prin fire fratele tau, chiar daca, fara sa o stie, s-a departat de adevar". Compatimirea - observa acelasi sfant - e o intristare iscata de har, ea se pleaca spre toate fiintele cu aceeasi afectiune". "Cine iubeste toate fapturile deopotriva, cu compatimire si discernamant, a ajuns la desavarsire". 25. A douazeci si cincea treapta e de a-i trata pe vrajmasii nostri ca pe prietenii nostri. Cine-si iubeste cu adevarat vrajmasii, scrie Sfantul Simeon, e in stare "sa-i primeasca ca pe prieteni in adunari si in ospete, fara nici un gand la cele trecute". Sfantul Ioan Hrisostom spune la fel: "Fata de cei ce ne-au nedreptatit trebuie sa ne purtam ca fata de niste adevarati prieteni, si sa-i iubim ca pe noi insine". 26. A douazeci si sasea treapta e de a-i iubi pe vrajmasii nostri un numai ca pe noi insine, dar chiar mai mult decat pe noi insine. Iubirea, spune Sfantul Maxim, "duce in chip armonios la laudabila inegalitate prin care fiecare il prefera pe aproapele lui insusi, tot pe atat pe cat mai inainte se sarguia sa-l indeparteze si sa treaca inaintea lui". O apoftegma relateaza ca monahii din Sketis realizasera acest ideal si "faceau mult mai mult decat cere Scriptura, iubindu-si vrajmasii mai mult decat pe ei insisi". Sursa http://www.crestinortodox.ro/sfaturi...asi-68520.html
|
|
#4
27.04.2015, 02:08:09
|
|||
|
|||
|
Continuare
Clasificarea noastra are mai cu seama un scop pedagogic; ea urmareste sa faca inteles faptul ca iubirea de vrajmasi are multiple componente, dobandirea ei raspunde la numeroase exigente si nu este cu putinta decat in urma unui efort launtric treptat si divers; ea vrea sa sublinieze si ca aceasta poate primi diferite niveluri de calitate si intensitatea despre care cei ce nu s-au luptat indelungat pentru o dobandi n-au decat o constiinta restransa.
Daca examinam invatatura Sfantului Siluan despre iubirea de vrajmasi, ne dam seama ca, desigur, el nu ignora treptele ei elementare, dar ca cel mai adeseori o priveste in treptele ei cele mai inalte. Acest lucru afirma ceea ce am remarcat anterior, si anume ca invataturile staretului sunt expresia unei experiente personale ce se situeaza pe culmile vietii duhovnicesti. Pentru Sfantul Siluan, daca nu suntem in stare sa ne iubim vrajmasii, se cuvine macar sa nu-i uram, sa nu-i blestemam si sa nu ne repezim la ei (aceasta ar fi deja un progres spre iubire), si sa refuzam gandurile de manie impotriva lor. Iubirea de vrajmasi implica nu numai suportarea mahnirilor pe care ni le produc acestia, ci si suportarea lor cu bucurie pentru Dumnezeu. Ea implica de asemenea multumirea adresata lui Dumnezeu pentru toate aceste mahniri: fiindca ele contribuie, am vazut, la progresul nostru duhovnicesc, si in acest sens trebuie primite ca pe un dar al providentei lui Dumnezeu care are in vedere mantuirea noastra. Iubirea de vrajmasi implica de asemenea faptul ca, in fata violentelor pe care le suferim, ne pastram pacea sufletului si a trupului, astfel spus, cum am notat deja mai sus, nu numai sa nu ne infuriem la randul nostru, dar sa ramanem netulburati. Staretul recomanda de asemenea nu numai sa nu ne invinuim vrajmasii, ci si sa nu gandim rau despre ei si chiar sa nu-i judecam deloc. Mai degraba decat de a-i invinui pe ceilalti, trebuie sa ne simtim vinovati noi insine. Iubirea de vrajmasi presupune bineinteles pentru staret iertarea ocarilor lor si rugaciunea pentru ei. Cu toate acestea, iertarea nu este inca iubire si rugaciunea poate precede iubirea fara sa fie inca o manifestare a ei: "Cand eram in lume - marturiseste Siluan - imi placea sa iert din suflet si iertam usor si ma rugam cu pofta pentru cei ce ma ocarau, dar cand am venit in manastire, pe cand eram frate sub ascultare, am dobandit mare har si el m-a invatat sa-i iubesc pe vrajmasi". In compatimire Sfantul Siluan vede una din principalele dimensiuni ale iubirii de vrajmasi. Desigur, aceasta compasiune consta inainte de toate din a avea mila de ei. Aceasta mila decurge in parte din constiinta faptului ca cei ce ne vor raul sau ne fac rau au sufletul bolnav (regasim invatatura patristica traditionala potrivit careia patimile sunt boli duhovnicesti) si actioneaza sub stapanirea demonilor, aceasta dubla situatie facand din ei victime si facandu-i sa sufere adanc. La intrebarea: "Cum isi poate pastra pacea sufletului un subordonat atunci cand seful lui e un om artagos si rau?", staretul raspunde: "Omul artagos indura el insusi un mare chin de la duhul cel rau. El sufera acest chin din pricina mandriei lui. Subordonatul, oricine ar fi, trebuie sa stie aceasta si sa se roage pentru sufletul chinuit al sefului sau". Aceasta mila decurge, pe de alta parte, din constiinta faptului ca cel ce face raul si se impotriveste adevarului sau il ignora, traieste in indepartare de Dumnezeu, se lipseste asadar de bunurile Lui, rataceste departe de caile mantuirii si se preda suferintelor iadului, a caror arvuna o incearca inca de aici. "Sufletul sa aiba mila de vrajmasi si se roage pentru ei, pentru ca au ratacit de la adevar si merge in iad. Aceasta e iubirea fata de vrajmasi". "Omul bun gandeste: "Tot cel ce rataceste de la adevar piere" si, de aceea, ii este mila de el. Cine a invatat de la Duhul Sfant sa iubeasca, acela se intristeaza toata viata pentru oamenii care nu se mantuiesc si varsa multe lacrimi pentru popor, si harul lui Dumnezeu ii da puterea de a iubi pe vrajmasi. Intelegeti! E atat de simplu. Sunt vrednici de mila oamenii care nu cunosc pe Dumnezeu sau care se impotrivesc Lui. Inima mea sufera pentru ei si lacrimi curg din ochii mei. Pentru noi si raiul si chinurile se vad limpede: le cunoastem prin Duhul Sfant. Aceasta a spus-o si Domnul: "Imparatia lui Dumnezeu e inauntrul vostru" (Lc 17, 21)! Asa ca inca de aici incepe viata vesnica; si chinurile vesnice incep si ele tot inca de aici". Vedem aici ca mila insoteste compatimirea, care consta in a suferi ceea ce sufera ceilalti ca si cum am suferi noi insine, in a ne arata cu adevarat solidari cu ei in suferinta, in a ne pune in locul lor in incercarile pe care le sufera, ceea ce atesta o iubire autentica si fara rezerve. Aceasta compasiune, de care ne da un exemplu staretul insusi, e profund traita: asa cum o indica pasajul citat mai sus, ea e insotita de durere si lacrimi, si e permanenta. Ea este la fel de adanca ca si cea pe care o incercam pentru cei de aproape ai nostri atunci cand sunt in suferinta si nenorocire: "Duhul Sfant ne invata sa iubim pe vrajmasi pana intr-atat incat sufletului sa-i fie mila de ei ca de propriii nostri copii". Trebuie, spune staretul, sa ne fie mila fata de vrajmasii nostri si de vrajmasii adevarului, dar si fata de demonii insisi care sufera mai mult decat toti chinurile iadului, fiindca au savarsit pana la capat ceea ce provoaca aceste chinuri: indepartarea de Dumnezeu si tagaduirea lui, lipsirea de bunavoie de bunurile dumnezeiesti, refuzul de a iubi pe Dumnezeu si de a fi iubit de El. Curatati de Duhul Sfant, scrie el, "ne va fi mila chiar si de demoni, pentru ca s-au dezlipit de bine si au pierdut smerenia si iubirea de Dumnezeu". Compasiunea pentru vrajmasi e implicata pentru stareti de compasiunea pe care trebuie sa o avem (si pe care o avea el insusi) pentru toate fapturile fara exceptie. "Trebuie sa-ti fie mila de orice suflet, de orice faptura si de toata zidirea lui Dumnezeu". "Duhul lui Dumnezeu ne invata iubirea pentru toate si atunci sufletul sufera impreuna cu fiece fiinta, iubeste chiar si pe vrajmasi si plange chiar si pentru demoni, pentru ca au cazut din bine". Compasiunea nu face exceptie de la nimeni, ci se adreseaza tuturor, fara nici o deosebire. "Sunt oameni care doresc vrajmasilor lor sau dusmanilor Bisericii pierire si chinurile in focul iadului. Ei gandesc asa pentru ca n-au invatat de la Duhul Sfant iubirea lui Dumnezeu, caci cel ce a invatat aceasta va varsa lacrimi pentru intreaga lume. Tu zici: "Cutare e un criminal si e bine sa arda in focul iadului". Dar te intreb: "Daca Dumnezeu ti-ar da un loc bun in rai si de acolo ai vedea arzand in foc pe cel caruia i-ai dorit chinurile iadului, nu-ti va fi mila de el, oricine ar fi, chiar daca e un dusman al Bisericii?" Sau vei avea si tu o inima de fier?". Staretului ii era cu atat mai mult mila de cei ce trebuie sa indure suferintele iadului, si incerca cu atat mai multa compasiune pentru ei, cu cat facuse el insusi experienta in acelasi timp a fericirii raiului si a nenorocirii vrednice de plans a iadului si masura intreaga distanta dureroasa ce separa pe una de cealalta. Iubirea de vrajmasi indica mai ales, dupa staret, pe langa faptul de a incerca fata de ei mila si compasiune, si faptul de a le voi si de a le face binele, atitudine pe care Parintii nostri o situeaza, cum am vazut, pe o treapta foarte inalta. Cine-i iubeste pe vrajmasi vrea indeosebi ce este mai bun pentru ei: ca ei sa se caiasca, sa cunoasca pe Dumnezeu si sa dobandeasca harul mantuirii. "Trebuie sa avem un singur gand - spune Sfantul Siluan: ca toti sa se mantuiasca".
|
|
#5
24.04.2015, 18:14:25
|
|||
|
|||
|
Citat:
Nu stiu sa iti dau astfel de exemple, dar iti pot povesti din ce am trait eu, poate te ajuta.Ca fiecare dintre noi, m-am lovit si eu, de-a lungul vietii de fel si fel de oameni, unii mai dificili, ca altii.Spunea un duhovnic intelept ca un om de il cauti de bun, e bun, de il cauti de rau e rau.Asa suntem toti.Ca sa pot trece de relele ce mi s-au facut, am separat cumva persoana de fapta sa.Am fost constienta ca un om are parti bune, dar si intunecate si am evitat sa ii vad pe ceilalti doar prin prisma greselilor pe care le-au facut.Am incercat sa le inteleg istoria de viata, si asa am constientizat cata influenta(buna sau rea) poate sa aiba un singur om, asupra copiilor, nepotilor etc.Am evitat sa mai discut cu ei, chiar si in gand.Cand ne vedem sunt cat se poate de amabila si am grija sa pastrez o distanta de siguranta, sa nu alunecam iar in neintelegeri.Cand simt ca ma enervez, ca sa evit greselile, pur si simplu parasesc temporar locul unde ne aflam cu totii sau discutiile telefonice(pentru ca pastram legatura).Trebuie sa lasi timpul sa vindece ranile, sa intelegi, sa ierti-fara sa uiti a te feri, insa-si sa iti repari si partea ta de greseala. Ca sa scurtez, cei care ti-au gresit sunt prizionerii unor comportamente negative, invatate in propriile familii, sunt oameni bolnavi sufleteste, duhovniceste, impatimiti si departati de credinta etc.Mie mi-a fost mult mai usor sa ii iert, dupa ce i-am inteles.Si neiertarea ne face rau inca din viata asta, nu trebuie sa asteptam pedeapsa dupa moarte.Cine nu iarta pe ceilalti, nu se poarte ierta nici pe sine, si invers.Si asa ne adancim si mai mult in raul nostru duhovnicesc,de care ne chinuim atata sa scapam. Last edited by alex190; 24.04.2015 at 19:25:17.
|
|
#6
24.04.2015, 18:55:08
|
|||
|
|||
|
Iata ce a patit preotul Saprichie daca nu a iertat:
http://paginiortodoxe.tripod.com/vsf..._nichifor.html
|
|
#7
26.04.2015, 17:29:04
|
|||
|
|||
|
Citat:
Sunt un pic uimita de anume concluzii ce se trag pe aici. De ce sa ajung in iad un om care nu a iertat? Acelui om i s-a facut un rau, mai intai si mai intai. Cel care face raul trebuie sa inteleaga ca raneste pe altcineva si sa mearga sa indrepte raul. Cu el trebuie lucrat. Eu nu stiu de ce ne ducem noi mereu la cel care sufera, care este ranit. De ce nu ne ocupam totusi de cel care face raul si sa-l invatam si sa-l indreptam. Acum gata il trimitem in iad tot pe cel lovit. Alex spune aici niste lucruri interesante, de aceea l-am citat. Si eu imi pun mereu problema cum sa procedez cu cei care-mi fac rau. Ideea de a separa fapta de faptas este in sine buna, dar atunci iertam mereu faptasul, ii dam sanse si ramane ins uflet fapta. Si cu aia cum facem? Ar trebui sa putem ierta si uita in acelasi timpa. Ierta omul si uita fapta. Dar este foarte greu. Pana la urma noi insine ne straduim sa evitam un pacat si sa iertam. Incercam sa lasam de la noi, sa fim amabili si blanzi. Bun. Incercam sa nu ne enervam, sa nu facem noi rau. Dar ajungem, asa cum spune Alex si cum am inceput sa fac si eu, sa evitam oameni, locuri unde ne merge rau, sa ne izolam. Este oare asta solutia? Pe de o parte da, pentru ca in primul rand scapam de dureri noi insine, incercam sa ne vindecam rana si sa nu mai capatam alta. Eu ma gandesc totusi ca nu izolarea este solutia, ci dimpotriva, discutia, clarificarea situatiei. Dar am observat ca multi nu doresc asta. Incerci sa le explici ca gresesc, sa le arati niste solutii eventual si ei iti intorc spatele. Nu au timp, nu au rabdare. Discutia si clarificarea problemei este importanta, pentru ca de multe ori conflictele, raul, apar(e) de la neintelegere si lipsa de comunicare. Si este important sa afli si motivele care duc pe unul sau altul la o anumita decizie sau fapta rea. Poate are un motiv intemeiat, poate are dreptate. Sau poate nu. Iertarea asta mai are si un aspect negativ: daca tu il ierti pe omul respectiv si nu-i spui ce simti, ca te doare, ca nu e bine, acela va continua poate sa te raneasca. Nu va sti ca te raneste si mai mult, va crede ca tie nu-ti pasa ce face el. Greseli facem cu totii, vina avem cu totii, dar trebuie sa comunicam ca sa ne putam corecta. Si ar trebui ca iertarea sa vina din ambele parti. Ar trebui sa fie si "iarta-ma", nu numai "te-am iertat". Eu am auzit de oameni care au iertat in situatii grele. Neiertarea inseamna ruptura despartire. Si cazuri din astea sunt multe. De exemplu divorturile. Un gest ramas in istorie, de umilinta si corectare a fost atunci cand Willy Brandt a ingenunchiat la Varsovia si a cerut iertare poporului polonez, pentru suferintele razboiului. Daca ei au iertat, nu se spune. Probabil ca da. Atentie, noi vorbim aici de mai multi termeni: iertare, impacare, uitare, cerere de iertare, neiertare Ar trebui lamurite pe rand.
__________________
A fi crestin = smerenie + iubire de aproape Last edited by sophia; 26.04.2015 at 17:37:27.
|
|
#8
26.04.2015, 18:21:24
|
||||
|
||||
|
Citat:
Candva obisnuiam sa spun de cateva zeci de ori pe zi: "Stapane, Doamne, ajuta-ne sa daruim iubire, ca sa putem cunoaste mila Ta!" Cred ca nu a fost in zadar. Incercati si voi!...
__________________
+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++ Iubirea de vrajmasi, nu e un sfat, este o porunca! (Parintele Arsenie Papacioc)
|
|
#9
26.04.2015, 18:53:26
|
|||
|
|||
|
Amcitit cele postateaici si vad canu e inteleasa ortodoxia.Ortodoxia este invatarea iubirii de oameni si de Dumnezeu simultan.Daca il iubesti cu adevarat pe Dumnezeu nu poti sa nu iubesti omul!Iar daca iubesti omul nu poti sa nu ierti>Poate sa te intristeze,poate sa te doara ce iti face tie omul dar nu poti sa nu ierti.Daca nu inveti sa iubesti nu poti sa ierti.Vei spune ca ierti dar va fi o iertare fatarnica.Daca iubesti cu adevarat vei ierta chiar inainte de a gandi ca ai iertat!Dar asta este foarte greu!Pt ca cea mai grea patima este Ego-ul propriu!
__________________
Binecuvinteaza suflete al meu pe Domnul!
|
|
#10
26.04.2015, 21:12:35
|
|||
|
|||
|
Ma gandeam la ceva.Fiecare vede iertarea in felul lui.Si poate nu intotdeauna ne raportam la ea asa cum ar trebui, crestineste, ca suntem subiectivi.Poate ar fi bine sa clarificam ce intelegem prin iertare si prin iubirea de semeni, ca sa fim siguri ca vorbim cu totii acelasi lucru si sa evitam confuziile.Si poate sa ne corectam daca avem o imagine gresita asupra subiectului.
Eu prin iertare inteleg, in primul rand lipsa razbunarii, sub absolut orice forma.Dupa care vine intelegerea felului in care vede lucrurile cel ce ti-a gresit.Nu scot fapta din context.Adica, privind situatia in ansamblul ei, inteleg cat de mult a suferit acel om in copilarie(din diverse motive), incat ca sa supravietuiasca emotional si-a dezvoltat anumite trasaturi de caracter mai agresive etc.Sau stiind ca este bolnav fizic, suparat de catre propria familie, a clacat si a inceput sa faca o multime de greseli/nedreptati fata de cei din jur etc.Sunt doar niste exemple, prin care vreau sa subliniez ca nimeni nu vrea sa fie rau, doar ca sunt oameni care clacheaza in fata suferintei si incep sa dea cu "bata" in ceilalti pentru a se descarca.Asa cum spunea Parintele Arsenie Boca: intr-un fel e suferinta omului marturisit si in alt fel cea a celui nemarturisit.Si vazand lucrurile prin prisma asta, chiar ajung sa simt compasiune fata de ei si sa le inteleg comportamentul, fara a le da dreptate, normal. Dar nu cred ca iertarea implica neaparat continuarea unei relatii cu ei, daca se incapataneaza in rele.Pentru ca te poate sminti, manipula sau abuza inca o data(depinde de la caz la caz).Si nici neaparat ca trebuie sa ii iubesc de nu mai pot.Cum ai putea iubi un om care premediteaza raul celorlalti?Poate ar fi bine sa fie clarificata si notiunea de "iubire" fata de aproapele.Cum ai putea iubi dictatori care masacreaza , mutileaza, si desfiinteaza sub orice forma notiunea de umanitate,ca e lumea si istoria plina de exemple de genul asta?Sunt curioasa, cum sa iubesti o fiara cu chip de om, care violeaza copii, si poate nu o data, ci de multe ori, si ii mutileaza sufleteste pe viata?Mai au copiii aceia vreo sansa sa fie intregi la minte?Scuze pentru exemplele date, dar sunt lucruri foarte reale, la care lumea nu vrea nici sa gandeasca, daramite sa vorbeasca.Sunt curioasa cum se aplica iertarea crestineasca aici.... Last edited by alex190; 26.04.2015 at 21:26:22.
|
|
|
Mod hibrid