Fenomenul Noul Ierusalim de la Pucioasa

[mariamargareta]

Citat din Vsovi:
"...caci razboiul nu este cu sangele shi cu carnea... ci cu duhul lenei shi lacomiei shi al minciunii pentru iubirea de sine a poftelor shi placerilor pacatelor, pofta rea de carne cu sange..."

Păi... nu te contrazici, stimabile????

[mariamargareta]

131. Şi Şfântul Ilie Delapucioasa propovăduieşte renunţarea la mila omului faţă de om

În partea a doua a “Cuvântului “ din 2 august a.c. , într-un dialog inventat, atribuit Şfântului Ilie Delapucioasa şi Dumnezeului Pucioasei, acesta din urmă întăreşte promisiunea că va stinge dragostea dintre om şi om, pentru a putea s-o învieze pe cea dintre El şi om:

“...căci dragostea s-a răcit pe pământ, s-a răcit, tată, şi de aceea Eu vin, doar, doar voi învia dragostea dintre Mine şi om şi s-o sting pe cea dintre om şi om,...” (Citat din “Cuvântul Pucios” din 2 august 2009)

Ilie Delapucioasa cere şi el cuvântul, pentru a întări aceeaşi idee. Prin el aflăm încă o dată (dacă mai era nevoie) că la Pucioasa se recunoaşte deschis că NIP propovăduieşte un “Cuvânt” fabricat, cu pretenţia de a fi “o nouă Evanghelie a lui Iisus Hristos”:

“...dar cel mai greu mă doare să nu fie dragoste şi credincioşie între Tine şi cei ce au crezut şi cred venirea Ta de azi cuvânt şi Evanghelie a Ta prin el pe pământ...” (Citat din “Cuvântul Pucios” din 2 august 2009)
Adepţilor de pretutindeni, Ilie Delapucioasa le interzice orice legătură şi orice dialog cu cei care s-au răzvrătit recent, pentru ca nu cumva să se mai “molipsească” vreunul dintre ei de “molima trădării”, căci credinţa pucioasă trebuie păzită cu sabia cea mai ascuţită:

“...Iar peste toate cetăţile, eu, proorocul Domnului, ca şi Domnul povăţuiesc să nu se oprească cei credincioşi în sfat cu cei răzvrătiţi, care se cad unii pe alţii prin lucrarea lor răzvrătitoare asupra lucrării Domnului. O, păstraţi-vă credinţa, fii ai acestei lucrări de cuvânt din cer peste voi, căci ea trebuie păzită cu sabia cea mai ascuţită, fiindcă ea este ochiul care vede pe Dumnezeu, şi prin ea veţi fi biruitori aşa cum am fost eu pentru Domnul meu. Amin.” (Citat din “Cuvântul Pucios” din 2 august 2009)

Liderii pucioşi, simţindu-se părăsiţi definitiv de cei mai vrednici şi apropiaţi colaboratori, cheamă (prin vocea lui Ilie Delapucioasa) la strângerea rândurilor tuturor creştinilor de pretutindeni (dar mai ales pe cei “tari la cerbice”, care s-au răzleţit de bună voie) care ar putea eventual să mai creadă în “duhul proorocilor” pucioşi şi astfel “să-l ajute pe Dumnezeul Pucios”:

“O, cei ce sunteţi din cetatea Căprioru vă cheamă Domnul iarăşi pe voi prin duhul proorocilor [...] daţi-I ajutor să poată iarăşi pentru voi şi pentru tot lucrul Lui peste pământ, căci Domnul vă doreşte. Amin.
Cei din cetatea Valea Voievozilor, care v-aţi răzleţit de Domnul prin mintea voastră cea de sine, o, nu fiţi şi nu râvniţi să staţi necredincioşi, [...] iubiţi să fiţi credincioşi, şi nu necredincioşi, [...] iar răzvrătirea voastră să se depărteze din voi. Amin.
O, binecuvântaţi să fie creştinii din cetatea Bucureşti şi cuibuleţele lor mici ca nişte seminţe mici din loc în loc, şi să înveţe ei iubirea cea pentru Dumnezeu între ei, iubire care nu cere, ci se dăruieşte.
O, vino şi tu spre umilinţă, cetate tare la cerbice, creştini din Gheboieni! O, umiliţi-vă, tată, şi voi inimile, căci ani de zile aţi fost cu credinţă lângă acest izvor de cuvânt, iar acum aruncaţi în el cu pietrele necredinţei. O, la ce, oare, vă foloseşte aceasta? O, fiilor, căutaţi să aveţi milă de cei ai voştri luaţi de pe pământ, căci le-aţi făcut dureri mari şi îi ţineţi în chin, căci voi, creştini ai acestui popor, aveaţi să fiţi hărăziţi să vă scoateţi din iad şi din supărare neamul tot, căci aşa a promis Domnul la cei ce stau cu El prin acest cuvânt acum, la sfârşit de timp. O, veniţi-vă în fire pentru voi şi pentru neamul vostru cel adormit, care suspină adânc de la voi şi de la necredinţa voastră, iar dacă nu veţi asculta, voi veni eu de la Domnul spre voi ca să vă aduc iarăşi spre credinţă, spre izvorul Său de cuvânt, din care atâta vreme aţi băut şi voi. Amin .” (Citate din “Cuvântul Pucios” din 2 august 2009)

Nu sunt uitaţi nici cei care au sărit ca broaştele, care încotro, din “bărcuţa de la Pucioasa” care începe să ia apă, mâhnindu-i adânc pe liderii pucioşi, “proorocii” Mihaela şi Nicuşor. Pentru răzvrătiţi, Şfântul Ilie Delapucioasa pregăteşte o ameninţare specială, care-i va face invidioşi până şi pe locuitorii de demult ai Sodomei. În mod special pentru ei, li se reaminteşte că Dumnezeul Pucios locuieşte simultan şi în cer, şi în “proorocii Lui” Mihaela şi Nicuşor, cei ce sunt “porţile” care-L poartă din poartă-n poartă, cu El şi pentru El:

“ Mă îndrept acum cu duhul şi cu lucrarea mea proorocească spre toţi cei care s-au dat şi se dau în lături, după ce au stat cu Domnul prin acest cuvânt şi au spus „da“ Domnului. O, mai iertată va fi lumea Sodomei decât cei ce au avut această arvună dată lor de Domnul, şi apoi s-au dus spre alunecare sărind din bărcuţa Sa şi mâhnind pe Domnul şi pe proorocii Săi şi pe toţi cei credincioşi Lui prin acest cuvânt, prin care vine Domnul pe pământ pe car de heruvimi, pe carul cel de foc al slavei Sale la sfârşit de timp. Toate sunt fără Dumnezeu pe pământ, căci Domnul este în cer şi în toţi cei ce-L poartă pe El purtându-se cu El şi pentru El. O, veniţi-vă în fire! .” (Citat din “Cuvântul Pucios” din 2 august 2009)

De acum încolo şi veselia va fi interzisă printre adepţii pucioşi. Şfântul Ilie Delapucioasa este foarte categoric: râsul va fi interzis. El va pieri de pe feţele pucioşilor pentru totdeauna, căci gluma şi râsul aduc cu ele intrigă şi uneltire:

“ Nici unul din cei ce au fost şi sunt cu acest popor, din cuvântul Domnului născut, nici unul să nu-l facă pe fratele său să râdă! O, nu mai glumiţi, nu mai naşteţi râs pe feţele voastre unul de la altul, şi nici uneltire, şi nici intrigă apoi să nu lucraţi, căci de la acestea vin despărţirile dintre fraţi, şi duh de judecată apoi, iar judecata este numai la Domnul. Amin.” (Citat din “Cuvântul Pucios” din 2 august 2009)

Dumnezeul Pucios pecetluieşte în cele din urmă cuvântul "Şfântului Ilie": “proorocii” Mihaela şi Nicuşor sunt garanţii prezenţei Lui în cetatea Pucioasei. Iar celelalte cetăţi, care n-au în ele nici “prooroci” şi nici “pastori” pucioşi, nu-L au nici pe Dumnezeu:

“ Cetatea fără prooroc peste ea este cetate fără Dumnezeu peste ea. Turma cea fără de păstorire peste ea de la Mine nu este turmă a Mea. O, vino la Domnul ca să ştii calea, popor hrănit de Dumnezeu, şi fii credincios, tată, că e vreme de necredinţă pe pământ...” (Citat din “Cuvântul Pucios” din 2 august 2009)

[mariamargareta]

132. Încă o "taină" a pucioşilor, descifrată: cartea "Quo vadis, ecclesia?"(I)

Partea I. Introducere

"Quo vadis, ecclesia?" este una dintre cartile de căpătâi ale puciosilor, un adevarat "catehism" al NIP, menit sa o legitimeze în peisajul multicolor al sectelor secolului XX. "Proorocită" cu emfază prin “Cuvântul lui Dumnezeu” din data de 14 octombrie 1998, aceasta carte trebuia sa fie "semnalul de alarma" şi totodata "semaforul rosu inaltat în pustie", prin care biserica traditionala (BOR) trebuia atentionata cu severitate: "Stop! Asa nu mai merge!" Adica, prin ea se propunea Bisericii o alta cale, o alternativa oferita exclusiv de catre NIP. Autorul, care se pretinde a fi "parintele Nicodim", a şi plasat pe prima fila a cartii un citat semnificativ preluat ( preluat trunchiat, ca să se ascundă identitatea celui care trebuia să fie autorul cărţii) din “Cuvântul lui Dumnezeu”:

"Vom aseza pe pamant SEMNUL ATENTIEI ! şi multi se vor opri langa el şi vor vedea pana la cer şi vor vedea durerea Mea şi vor cauta adevarul cel acoperit de om" (Citat din CLD, 14 oct.1998)

Trebuie sa mentionam inca de la inceput caracterul duplicitar şi fraudulos al acestui "parinte Nicodim", care nu sufla un cuvintel despre informatia esentiala (care insoteste peste tot, în acest “Cuvântul lui Dumnezeu” din 14 octombrie 1998, vestirea "Semnului Atentiei") asupra autorului acestei carti. Acesta era "proorocit" a fi în persoana Danielei Catana şi nu a parintelui Nicodim. Ascunzand cu buna stiinta aceasta "proorocie" (pentru ca stia bine ca ea nu s-a mai implinit niciodata), parintele Nicodim greseste grav inca de la prima fila a cartii, facandu-se vinovat de impostura şi de minciuna prin omisiune. ba mai mult, el sugereaza ca aceasta carte, scrisa de el (si care e formata din doua parti, dintre care prima e intitulata chiar "Semnul Atentiei") ar fi implinirea exacta a proorociei din 14 oct. 1998, ceea ce nu este adevarat.
Intr-adevar, în mai multe randuri în “Cuvântul lui Dumnezeu” se arata ca Daniela Catana va fi autoarea cartii:

"Pace ţie, copilă nouă! [...] Voi fi cu tine şi vom aşeza pe pământ semnul atenţiei, şi mulţi se vor opri lângă el şi vor vedea până la cer, şi vor vedea durerea Mea şi vor căuta adevărul cel acoperit de om. (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu”, 14 oct.1998)

"Scoală-te şi scrie! Amin, amin, amin. Eu sunt Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Întreită binecuvântare pun peste tine, şi vei lucra minunat lucrarea Mea cu tine, căci Eu îţi dau de la Mine. [...] Vino şi ia ungerea Mea pe care o cobor pentru tine prin unşii Mei ca să scrii. Scoală-te şi scrie! Amin. Scrie repede, că vremea este aproape. Eu vin curând, şi trebuie să fiu curat întru venirea Mea, trebuie să Mă spăl de păcatul omului, şi să ştie omul că fac aceasta." (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu”, 14 oct.1998)

Se mai “proorocea” ca Daniela o va scrie, iar liderii pucioşi o vor lua şi o vor raspandi pe intreg pamantul, iar recompensa ce i se va oferi va fi recunoasterea cartii ca o echivalare a examenului de licenta la Facultatea de Teologie, pe care Daniela il amanase sine die , la acea vreme:

"Luaţi apoi din mâna ei cartea şi daţi-Mi-o Mie s-o pecetluiesc prin mâna voastră şi s-o trimit bisericilor şi peste tot pământul. Şi se va vedea biserica Mea cea cu voi, [...]"(Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu”, 14 oct.1998)
"Acesta este examenul tău pentru arma pe care ai învăţat-o din cărţile bisericii, iar premiul ţi-l voi da Eu şi nu omul, că te voi curăţa de toate păcatele pe care le-ai făcut ca un om, şi îţi voi da mântuirea cea de la Mine." (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu”, 14 oct.1998)
"Scoală-te şi scrie! Amin, amin, amin. Aceasta este cartea ta de titlu de la Dumnezeu după ce ai învăţat în şcoala bisericii de azi. Ferice ţie pentru numele tău cel de după şcoala aceasta, căci toţi cei ce şi-au luat nume mare prin şcoala bisericii au prins învăţătură să-Mi dărâme biserica Mea cea de la Mine şi de la urmaşii Mei cei sfinţi lăsată." (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu”, 14 oct.1998)

Daniela Catana n-a mai scris aceasta carte niciodata, iar examenul de licenta şi l-a sustinut tot la Facultatea de Teologie, în conditii cat se poate de firesti şi de legale, respingand astfel orice "recompensa" din partea Dumnezeului Pucioasei.
“Cuvântul lui Dumnezeu” sustinea insa sus şi tare ca Daniela le va face pe toate, cu aplomb şi cu multa daruire:

Cartea a scris-o în schimb (însă 8 ani mai târziu!) parintele Nicodim, despre care nu se facuse nici o "proorocie" în acest sens. El a numit-o "Quo vadis, ecclesia?". Are 641 de pagini şi e structurata astfel:

Partea I: Semnul Atentiei! cu 17 capitole şi 371 de pagini
Partea a II-a: Quo vadis, ecclesia? , cu 26 de capitole şi 244 de pagini
"Epilog: Semnul Atentiei": pe 20 de pagini
Lista de abrevieri, 1 pagina
Cuprins, 5 pagini.

Pentru a nu exista nici un dubiu asupra autorului şi a circumstantelor scrierii, el se semneaza şi la sfarsitul cartii (mai precis, la sfarsitul Epilogului), astfel:
NICODIM,
preot crestin-ortodox.
La praznicul Bobotezei - anul 2006

Desi au existat dubii privind autenticitatea existentei acestei persoane şi banuieli ca aceasta carte este de fapt o creatie colectiva, nu ne inchipuim ca liderii puciosi ar fi riscat o mistificare atat de mare. Nicodimul pucios a existat intr-adevar, dar traiectoria lui a fost radical diferita de cea pe care liderii puciosi i-o preconizau. La foarte scurt timp dupa aparitia cartii, Nicodimul pucios a defectat, tradandu-i pe liderii puciosi şi intorcandu-se în BOR, de unde venise. Pasa-mi-te, se lamurise şi el în sfarsit de "sfintenia" de la Pucioasa, dupa ce se străduise chiar el s-o ridice în slăvi.

Puciosii au tăcut chitic, ca şi cand nimic nu s-a intamplat. Ei continua sa promoveze cartea parintelui Nicodim ca pe o realizare de exceptie, inclusiv pe sit-ul lor oficial. în plus, cele mai semnificative capitole, care proslavesc "raiul" de la Pucioasa, au fost plasate la loc de cinste în editia a II-a a "Bibliei de la Pucioasa", intitulata "“Cuvântul lui Dumnezeu”"

[mariamargareta]

133. Încă o "taină" a pucioşilor, descifrată: cartea "Quo vadis, ecclesia?"(II)
Comentariu la primul capitol al cărţii, intitulat “Cuvântul care vine din ceruri”


Ca motto, acest capitol prezintă două citate. Primul este preluat din cartea lui Isaia, cap.62, vers.1 şi se referă la Ierusalimul biblic. Cuvintele-cheie din acest citat sunt “Pentru Sion nu voi tăcea...”, iar părintele Nicodim încearcă să ne convingă că prin cuvântul “Sion” proorocul Isaia se referea de fapt la colinele dâmboviţene de la Glodeni-Vale de lângă Pucioasa, şi nu la Sionul Biblic. Adică pentru ele nu va tăcea Domnul, căci pucioşii le denumesc Sionul cel Nou; şi de aceea “Cuvântul lui Dumnezeu” se aude astăzi la Pucioasa, pentru că Domnul aici nu va tăcea, ci va vorbi neîncetat. Pentru a ne întări această sugestie, Nicodimul Pucios adaugă imediat cel de-al doilea motto, preluat de data aceasta din “Cuvântul lui Dumnezeu”:

“Eu nu am tăcut nicicând pe pământ şi mereu am grăit din cer peste cei ce aud şi împart grăirea Mea” (Citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 16 mai 2004)

Din păcate, al doilea motto nu e atât de “exact” ca primul, care localizează precis, prin cuvântul Sion, locul vorbirii lui Dumnezeu. De aici, cineva mai cusurgiu ar putea reclama că Dumnezeu nu vorbeşte numai la Pucioasa, ci pe tot pământul. Condiţia vorbirii n-ar fi legată aşadar de un loc anume, ci mai degrabă de nişte “primitori” amabili, care sunt gata să răspândească apoi de jur-împrejur tot ceea ce au primit “de la Domnul”. Şi chiar aşa şi este: nu numai la Pucioasa se primeşte ““Cuvântul lui Dumnezeu””, ci peste tot unde se găsesc unii care se cred “primitori”. Să o menţionăm acum doar pe Vassula Ryden care, ca un globe-trotter neobosit, “primeşte” şi ea de zeci de ani “Cuvântul lui Dumnezeu” şi apoi îl răspândeşte peste tot pământul. Şi ca ea sunt mulţi alţii.
De la bun început, Nicodimul Pucios scoate în evidenţă necesitatea stringentă ca Dumnezeu să vorbească numai la Pucioasa în zilele noastre (“la capătul timpului”), şi nu în alt loc şi nu mai devreme. Raţionamentul lui e simplu:
- Dumnezeu este Cuvântul;
- El a fost de la început, dar este şi astăzi, şi în veci este şi va fi;
- Astăzi oamenii nu vor să-L mai asculte, deşi El le vorbeşte neîncetat din veci;
- De aceea, nemaisuportând neascultarea oamenilor, El Îşi alege singur nişte “ascultători” care să-L asculte. Ei vor fi “Israelul cel Nou”, “Sionul cel Nou” şi “Ierusalimul cel Nou”, căci El noi le face pe toate. Şi pentru că n-a găsit alţii mai buni, i-a ales pe cei de la Pucioasa. (I-a ales până i-a cules, căci şi ei s-au dovedit de 50 de ani încoace la fel de neascultători ca şi cei dinaintea lor.)
Pe ce criterii şi-a ales El acest “Ierusalim Nou”? Cităm aici din cartea părintelui Nicodim:

“ De aceea, Dumnezeu Şi-a ales acum, la capătul timpului, un Ierusalim Nou, din rămăşiţa de creştini care-L mai ascultau şi Îl iubeau cu adevărat şi Îl aşteptau cu dor, să vină pe norii cerului, după cum era proorocit în Scripturi. [...] Acestuia, Noului Ierusalim, Dumnezeu îi vorbeşte din cer, neîncetat, în ultimii cincizeci de ani.“ (Citat din cartea "Quo vadis, ecclesia?", pag. 8 )

Se impune aici să facem imediat o remarcă: această “rămăşiţă” aleasă să fie Noul Ierusalim de la Pucioasa s-a dovedit a fi la fel de nestatornică, de şovăielnică şi de neascultătoare ca şi restul de creştini care nu fuseseră “aleşi”. Stau drept mărturie zeci de “Cuvinte” pucioase, aprige şi mustrătoare la adresa unor “cetăţi” întregi de creştini pucioşi. Aceste “cetăţi” erau de fapt “obşti” mai numeroase de adepţi care locuiau în aceeaşi comună sau acelaşi oraş. Adepţii pucioşi din aceste “obşti” s-au dezamăgit mai întâi de amânarea prelungită a unor “proorocii”, apoi de neîmplinirea lor, şi în fine, atunci când a avut loc moartea mentorului lor, Virginia Tudorache-Stoica, pe care ei o credeau o sfântă care nu va muri, ci îi va conduce şi-i va însoţi la întâlnirea cu Hristos pe norii văzduhului. Hemoragia de credincioşi care părăseau secta a urmat şi după moartea Verginicăi, şi chiar s-a accentuat atunci când la conducerea triburilor de pucioşi au venit doi noi lideri, ceva mai şcoliţi şi fără scrupule. Stă mărturie dezertarea sistematică a multor adepţi, dintre care, cei mai proeminenţi au fost dezamăgiţi de dezacordul strident dintre învăţătura promovată de liderii pucioşi şi conduita discordantă, necanonică şi adesea nesăbuită a acestor lideri. Ca şi de la Verginica şi de la lelica Maria, şi de la liderii pucioşi s-au înşirat de-a lungul timpului o lungă listă de “proorocii” care nu s-au mai împlinit vreodată, dovedind în continuare că sursa “proorociilor” era mincinoasă.
Nicodimul Pucios îşi continuă apoi pledoaria în acest prim capitol al cărţii cu un lung pomelnic de sfinţi care au primit cuvânt direct de la Dumnezeu (ca şi când ar exista cineva dintre dreptmăritorii creştini care ar contesta acest lucru). Zis şi făcut. Mai întâi el scormoneşte prin Biblie, desoperind “oul lui Columb”: Cain, Noe, Avraam, Agar, Rebecca, Isaac, Moise, Aaron, Varlaam, Iosua, Iuda, Ghedeon, Manoe, Samuel, David, Solomon, Iehu, Miheia, Zaharia, Iov, toţi aceştia au auzit cu urechile lor glasul lui Dumnezeu. Altă “descoperire” epocală a părintelui Nicodim este că toţi, dar absolut toţi proorocii mari şi mici (dintre care el îi citează doar pe Natan, Gad, Ioad, Ahia, Ilie, Elisei, Isaia, şi mai ales pe proorociţa Hulda – o femeie, deci! a se lua aminte, deci nu numai la Noul Ierusalim sunt femeile proorociţe!) au primit mesaje de la Dumnezeu, căci L-au auzit vorbindu-le! Ca şi când proorocii ar putea prooroci de la sine!? Evident că Dumnezeu le vorbea în fel şi chip, fie aievea, fie în viziuni, fie în vise minunate.
Nicodimul Pucios menţionează apoi 3 cazuri concrete în care, după Înălţarea Sa la ceruri, Domnul Hristos le-a vorbit apostolilor Săi. Este vorba de Saul (Pavel), de Petru şi de Ioan, ucenicul cel iubit. Este dreptul lui Dumnezeu de a vorbi cu sfinţii Lui, drept pe care nu i-L contestă nimeni, dar aici se conturează condiţia esenţială care precede această vorbire: aceea ca sfinţii să fie... sfinţi. Or, la Pucioasa avem de-a face cu o cu totul altă situaţie. Dintre persoanele care se pretinde că ar fi primit sau primesc în prezent “Cuvântul lui Dumnezeu” (Virginia Tudorache-Stoica, lelica Maria Tudorache, Mihaela Tărcuţă şi Nicolae Nedelcu), numai una este considerată sfântă de către pucioşi . Este vorba de Virginia Tudorache ( “Sfânta Virginia”).
În plus, dacă despre cei doi lideri pucioşi actuali (Mihaela Tărcuţă şi Nicolae Nedelcu) părerile sunt împărţite ( unii adepţi îi divinizează în mod neoficial sau îi consideră “sfinţi”, dar alţii care s-au “fript” cu ei nu pot să-i mai sufere, considerându-i nişte nebuni impostori), apoi despre “mama lelica” (Maria Tudorache) părerile sunt cvasi-unanime, reproducând linia oficială trasată de liderii pucioşi: “deşi a primit şi ea “Cuvântul lui Dumnezeu” la fel ca şi Verginica, lelica n-a fost sfântă!”. Nu numai că astăzi pucioşii înşişi nu o mai tratează ca pe o sfântă, dar chiar se străduiesc să o acopere cu uitarea, sau măcar să o ţină sub un con de umbră, bagatelizându-i rolul şi considerând-o un fel de “punte de trecere” între “sfânta” Verginica şi “sfinţii” Mihaela Tărcuţă şi Nicolae Nedelcu.
Dacă “lelica Maria” n-a fost sfântă, de ce i-a vorbit Domnul ani de zile în şir?
Dacă Domnul i-a vorbit “lelicăi Maria”, de ce liderii pucioşi nu vor s-o considere sfântă? De ce ar fi doar o “punte de trecere”, doar ca să fie călcată în picioare de cei care vor să alerge tropăind pe punte direct în braţele liderilor pucioşi Mihaela Tărcuţă şi Nicolae Nedelcu?
Mulţi care au cunoscut-o pe “lelica Maria” pot mărturisi că avea nişte calităţi pe care liderii pucioşi Mihaela şi Nicuşor nu le au: era blândă, miloasă şi sensibilă. Şi cum la umbra copacilor falnici se creşte greu, mai întâi trebuie tăiaţi copacii, pentru a creşte apoi şi buruienile în voie, bucurându-se şi ele de lumina soarelui.

[mariamargareta]

133. Încă o "taină" a pucioşilor, descifrată: cartea "Quo vadis, ecclesia?"(II)
Comentariu la primul capitol al cărţii, intitulat “Cuvântul care vine din ceruri”

-- urmare --


Nicodimul Pucios trece apoi în revistă o lungă listă de sfinţi mărturisiţi în scrierile intitulate “Vieţile Sfinţilor”, care şi ei L-au auzit pe Dumnezeu vorbindu-le. Ca şi în cele 3 cazuri menţionate mai înainte, însăşi sfinţenia acestora motivează alegerea lor de către Dumnezeu După ce enumeră peste 50 de sfinţi şi de sfinte care au avut privilegiul de a auzi glas din cer, Nicodimul Pucios trage concluzia, întrebându-se patetic:
“ Câţi dintre cei amintiţi mai sus au pus la îndoială, măcar o clipă, “Cuvântul lui Dumnezeu” venit din cer? Câţi s-au clătinat, câţi au şovăit, gândind că ar putea fi înşelare de la diavolul? Niciunul!” (Citat din cartea "Quo vadis, ecclesia?", pag. 18 )
Uită însă să se întrebe: Câţi dintre aceşti sfinţi au fost contestaţi de către coreligionarii lor? Răspunsul nu poat fi decât acelaşi: Niciunul! Tocmai sfinţenia lor incontestabilă le-a deschis ochii şi inima ca să discearnă corect că Dumnezeu le vorbeşte, nu vreun duh viclean, care ia chip de înger de lumină.
În schimb, atât Virginia Tudorache-Stoica cât şi (mai ales!) liderii pucioşi Mihaela Tărcuţă şi Nicolae Nedelcu au fost şi sunt puternic contestaţi chiar de către cei mai apropiaţi dintre adepţii şi colaboratorii lor de taină. Credibilitatea lor este mai mult decât îndoielnică, iar atunci când “proorociile” lor se dovedesc a fi nişte aiureli, fără nici o şansă de împlinire în prezent sau în viitor, atunci gravitatea imposturii devine imposibil de ascuns sau de cocoloşit, dar şi insuportabil de purtat.
Cât despre săraca “punte” (este vorba de “lelica Maria”), călcată în picioare de toţi cei care vor să năvălească de la Verginica direct în braţe la Mihaela şi la Nicuşor, ea e contestată pe faţă chiar de liderii pucioşi, care se tem să nu le facă prea mare umbră şi să le împiedice creşterea în faţa “poporului cel de demult”.

[mariamargareta]

134. Încă o "taină" a pucioşilor, descifrată: cartea "Quo vadis, ecclesia?"(III)
Comentariu la capitolul intitulat “Cetatea sfântă Noul Ierusalim”


Părintele Nicodim încearcă să dovedească aici o continuitate proorocească asupra aşa-zisei “Cetăţi Sfinte Noul Ierusalim” de la Pucioasa. În acest sens, o primă tentativă este aceea de a identifica “cetatea” de la Pucioasa cu cea proorocită în cartea Apocalipsei, la temeiurile 3,12 şi 21,10.
Or, o minimă comparaţie ilustrează mai degrabă deosebirile, decât asemănările dintre cele două “cetăţi”. Mai întâi de toate că la Pucioasa nu se poate vorbi despre o “cetate” decât la peiorativ, sau cel mult în termeni poetici. Ograda lui Ilie Bunea, chiar dacă a fost întărită cu ziduri înalte de 2 metri ca să nu mai pătrundă nici picior de orătanie de la vecini, rămâne ceea ce a fost: o ogradă ţărănească, acum cu ifose apocaliptice. Trecem cu vederea deocamată faptul că sintagma “cetate sfântă” este incompatibilă cu un teren luat cu japca de către liderii pucioşi prin înşelăciune de la Ilie Bunea, pe motiv că “terenul era de fapt al lui Dumnezeu, şi Iliuţă trebuia să I-l dea înapoi, ca să nu-L supere”. Ăsta până la urmă e un caz penal de escrocherie calificată, care e de competenţa justiţiei, nu a noastră, a celor care observăm “fenomenul” din exterior.
Aşadar, nici vorbă de “cetate” în termenii amintiţi de Apocalipsa, 21,16-22: lungimea şi lăţimea ogrăzii lui Ilie Bunea nu au 12000 de stadii (2200 km), înălţimea zidurilor nu este de 144 de coţi (69,12 metri); zidăria nu este din iaspis; cetatea nu este de aur curat, temeliile zidurilor cetăţii nu sunt împodobite cu pietre scumpe (iaspis, safir, halcedon, smarald, sardonix, sardiu, hrisolit, beril, topaz, hrisopras, iachint, ametist); cele 12 porţi al “cetăţii” sunt de fapt 12 uşi ale “templului” şi nu sunt din mărgăritare; cetatea nu are o piaţă din aur curat şi nici templu, în timp ce “cetatea” pucioşilor are un “templu” în mijlocul ei. Nicodimul Pucios, deşi ştia mai mult ca sigur de aceste grave neconcordanţe, nu s-a sfiit să identifice Cetatea Noul Ierusalim de la Pucioasa cu cetatea Noul Ierusalim proorocită în Apocalipsă. Paradoxal, Nicodimul Pucios se contrazice grav pe sine atunci când, într-un alt capitol (este vorba de capitolul MONTANISM ŞI „NEOMONTANISM“, şi anume la paragraful“Apocalipsa: cartea împotmolirii înţelepţilor lumii”) de la pag.85, Nicodimul Pucios pretinde că toate cele arătate mai sus şi neîmplinite încă se vor împlini abia atunci când o altă cetate, de data asta aidoma cu cea din Apocalipsă, va coborî din cer pentru a o desăvârşi pe prima, adică pe caricatura zidită de pucioşi. Atunci, de ce o mai identifică el pe prima cu cea desăvârşită, care n-a venit încă, iar în celălalt capitol pretinde că doar “o prefigurează”? Cităm pentru autentificare:
“... tot aşa, Cetatea Sfântă Noul Ierusalim, zidită la Pucioasa cu mâini curate, de către oameni îndeletniciţi cu lucrarea sfinţeniei, prefigurează Cetatea Sfântă nefăcută de mână, Ierusalimul cel ceresc, care se va pogorî din cer, după ce va fi fost făcut cerul cel nou şi pământul cel nou. Aceasta va împlini, dar tot duhovniceşte, celelalte aspecte ale proorociei, care nu puteau fi zidite în 1992 la modul propriu, de mâna omului (v. Apocalipsa, 21/16-21):
1. – cetatea de aur curat, ca sticla cea curată;
2. – lungimea, lăţimea şi înălţimea cetăţii, fiecare de câte 12000 de stadii (2200 km);
3. – zidăria zidului, de iaspis, limpede cum e cristalul;
4. – zidul înalt de 144 de coţi (70 metri);
5. – temeliile zidului, împodobite cu douăsprezece pietre scumpe (iaspis, safir, halcedon, smarald, sardonix, sardiu, hrisolit, beril, topaz, hrisopras, iachint şi ametist);
6. – cele douăsprezece porţi, lucrate din douăsprezece mărgăritare: fiecare poartă, dintr-o perlă;
7. – uliţele cetăţii, din aur curat, şi străvezii ca sticla.” (Citat din cartea "Quo vadis, ecclesia?", pag. 85 ).
Singura potrivire (şi aceea, doar parţială) este aceea că atât “cetatea” pucioşilor, cât şi cetatea Apocalipsei, nu au (cităm din Apocalipsa, cap21, vers.23) “ ...trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze”. Asta pentru simplul motiv că ele sunt iluminate în alt mod: pe cea a Apocalipsei (cităm din nou din Apocalipsa, cap.21, vers.23) “ ...slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este Mielul”, în timp ce pe “cetatea” pucioşilor, pucioşii au luminat-o, iar făclia ei este becul electric la 220V.
Ar mai fi o deosebire mai puţin semnificativă. Despre porţile cetăţii Apocalipsei se spune că (cităm din Apoc. 21,25) “ ...nu se vor mai închide ziua”. Despre porţile “cetăţii” de la Pucioasa se ştie că nu se deschid nici ziua, nici noaptea, ele fiind un simbol al separării pucioşilor de lume.
Apoi se apelează la o profeţie atribuită Sf. Nifon al Constantianei, care sugerează că sfârşitul veacurilor şi Judecata cea Mare vor avea loc în anul 1992 ( anul construirii bisericii de la Glodeni-Vale fiind 1991). Părintele Nicodim vede în această proorocie că (cităm): “...sfârşitul puterii absolute a diavolului în lume [...] s-a proorocit a fi anul 1992 după Hristos: “ Şi atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale şi îl va nimic cu strălucirea venirii Sale” (II Tes.2/8)” (Citat din cartea "Quo vadis, ecclesia?", pag. 20 ). Apoi, Nicodimul Pucios concluzionează în fals:
“ Împlinirea acestei Scripturi este Coborârea Cuvântului lui Dumnezeu, căci el este “suflarea gurii Sale” care nimiceşte fărădelegea, prin venirea lui Dumnezeu, Cuvânt, pe pământ” (Citat din cartea "Quo vadis, ecclesia?", pag. 20 )
De ce spunem “în fals”? Pentru că nu la anul 1992 este reclamată de către pucioşi coborârea “Cuvântului lui Dumnezeu,” ci la anul 1955. Atunci se pretinde că a început, prin Verginica, această “lucrare” sau lucrătură a “Cuvântului” în lume. Amestecarea intenţionată de către Nicodimul Pucios a reperelor temporale este un procedeu incorect şi imoral. Anul 1992 nu reprezintă nimic (reamintim că 1991 este anul zidirii şi târnosirii bisericii de la Glodeni-Vale), dar ca să salveze aparenţele, Nicodimul Pucios recurge la un şiretlic. El pretinde că perioada 22 iulie 1991-12 decembrie 1991 (adică, de la punerea pietrei de temelie a bisericii până la târnosirea ei) corespunde cu primele luni ale “anului bisericesc 1992”. Se ştie că anul bisericesc începe la 1 septembrie, deci Nicodimul Pucios presupune că 1 septembrie 1991 coincide cu prima zi a anului bisericesc 1992. În această logică, prima zi a primului an bisericesc (anul 1 după Hristos) ar fi trebuit să fie la 1 septembrie anul zero! Dar, întrucât se ştie că Naşterea Domnului a fost serbată de creştini mai întâi la 6 ianuarie, apoi la 25 decembrie, rezultă că prima zi a primului an bisericesc (1 septembrie, anul zero) are loc cu circa 3 luni înainte de Naşterea lui Hristos, adică trei luni înainte de începerea erei creştine, ceea ce dovedeşte că raţionamentul părintelui Nicodim este forţat şi deci inacceptabil. Anul zidirii bisericii de la Glodeni-Vale a fost 1991 şi va rămâne 1991, oricât s-ar strădui Nicodimul Pucios să demonstreze că 1991 era 1992, ca să-l „potrivească” cu anul „proorociei sfântului Nifon al Constantianei”.

[mariamargareta]

134. Încă o "taină" a pucioşilor, descifrată: cartea "Quo vadis, ecclesia?"(III)
Comentariu la capitolul intitulat “Cetatea sfântă Noul Ierusalim”

-- urmare --

Oricum ar fi, 1991 sau 1992 n-au adus nici cea mai mică schimbare în peisajul universal; nicidecum schimbările apocaliptice ale respectivei „proorocii”. De asemenea, nici din 1992 încoace nu s-a văzut vreo schimbare majoră în lume: nici sfârşitul puterii absolute a diavolului, nici sfârşitul lumii sau al veacurilor, nici Judecata cea Mare. Toate aceste rămân doar în închipuirea pucioşilor care sunt convinşi că ele s-au întâmplat, deşi realitatea înconjurătoare îi contrazice în mod categoric.

Urmează un paragraf intitulat “Împărăţia cerurilor pe pământ”. Este o viziune idilic- sămănătoristă asupra comunităţii Noul Ierusalim de la Pucioasa care, în afară de faptul că şi-a autoimpus nişte ciudăţenii în ţinută, îmbrăcăminte şi hrană, nu se deosebeşte cu nimic de alte comunităţi care îşi propun o “viaţă creştină de obşte”. Minciuna, înşelătoria, invidia, ura, clevetirea, lenea, lăcomia, necredinţa, abjurarea, trădarea, arghirofilia, adulterul, deznădejdea dusă până la tentativa de suicid, n-au dispărut nici la creştinii pucioşi, ci doar s-au diminuat într-o proporţie semnificativă: la unii mai puţin, la alţii mai mult. Pe ansamblu însă, nici nu poate fi vorba de “sfinţenie” ci de “aspiraţia colectivă la sfinţenie”, aspiraţie care de fapt o au toţi creştinii de pretutindeni, care sunt cât de cât responsabili. Neîmplinirile pucioşilor sunt uneori atât de izbitoare şi supărătoare, încât “Cuvântul lui Dumnezeu” abundă în mustrări şi dezvăluiri (mai mult aluzive, ca să fie protejată cât de cât imaginea de ansamblu a comunităţii) asupra unor situaţii incompatibile cu statura creştinească.

În acest context, a folosi pentru Noul Ierusalim de la Pucioasa expresia “Împărăţia cerurilor pe pământ” nu mai este un eufemism, ci de-a dreptul o batjocură sfidătoare. Nicodimul Pucios chiar crede că cititorii lui sunt proşti sau orbi, ca să nu observe cât de multe şi grave sunt anomaliile adunate de-a lungul timpului în “obştile” de la Pucioasa, Târgovişte şi de aiurea?
Nicodimul Pucios accentuează în schimb (dacă n-o poate face pe plan duhovnicesc) asupra realizărilor materiale ale pucioşilor, făcute din truda lor, cu lucrul mâinilor, dar şi cu bani străini, sau cu donaţii materiale primite ca ajutoare. El enumeră căsuţele, corturile, silozurile şi fântânile zidite de pucioşi. Se elogiază în scrierea sa aşa-zisele “Sărbători ale Creştinătăţii Româneşti”, organizate abuziv în numele întregii creştinătăţi, deşi aici numai pucioşii erau consideraţi creştini. Aceste sărbători erau organizate bianual la Pucioasa, dar la un moment dat au fost anulate de către liderii pucioşi, pătrunşi şi ei de lipsa lor de eficienţă. Cu toate acestea, deşi Nicodimul Pucios ştia foarte bine că aceste “sărbători” erau anulate de câţiva ani buni, el le prezenta ca fiind foarte actuale. Nici din anul apariţiei cărţii (2006) încoace, aceste “sărbători” nu s-au mai reluat.

Singurele activităţi “duhovniceşti” menţionate de Nicodimul Pucios sunt editarea unui ziar mensual, organizarea unor expoziţii de sculptură, pictură şi aşezări rurale, spectacole de muzică, poezie şi “teatru creştin”.

Ultimul paragraf al acestui capitol este intitulat “Hrisovul – Cuvânt de mărturie”. Este vorba de un document conceput în anul 1991 şi care ar trebui să guverneze exact viaţa creştinilor pucioşi. În realitate, el nu se mai respectă decât parţial, pentru că de atunci încoace liderii pucioşi au impus alte norme, mai stricte şi mai ciudate. Peştele şi măslinele (“mâncarea săracului”) au fost interzise, deşi “Hrisovul” mărturisea că sunt îngăduite. Cei care ar dori să intre în locaşul bisericii, sau măcar în curtea ei, vor constata că sunt opriţi, deşi împlinesc toate cerinţele din “Hrisov”. Liderii pucioşi Mihaela Tărcuţă şi Nicolae Nedelcu au limitat la maximul accesul în aşa-zisa mănăstire de la Pucioasa (“mănăstire” despre care Nicodimul Pucios nu aminteşte nimic, fiind un subiect prea delicat, datorită multiplelor ei încălcări ale canoanelor), aşa încât aici nu pot intra decât câţiva “aleşi”, confirmaţi nominal de către cei 2 stăpâni absoluţi: Mihaela şi Nicuşor.

Nicodimul Pucios încheie acest paragraf cu o frază optimistă, dar profund mincinoasă:

“ Acesta este legământul cel nou, şi, totodată, cuvânt de mărturie a începutului de viaţă autentic creştină, condusă nemijlocit de către Dumnezeu. ” (Citat din cartea "Quo vadis, ecclesia?", pag. 25 )

Viaţa pucioşilor de la Pucioasa nu poate fi “autentic creştină” îndată ce minciuna, nedragostea şi erezia sunt încă la ele acasă, iar conducerea nemijlocită a pucioşilor aparţine celor doi lideri absoluţi: Mihaela Tărcuţă şi Nicolae Nedelcu, care îşi exercită puterea în chip discreţionar.

[mariamargareta]

135. Încă o "taină" a pucioşilor, descifrată: cartea "Quo vadis, ecclesia?"(IV)
Comentariu la capitolul intitulat “Sobornicitatea Bisericii Noul Ierusalim - o dimensiune pnevmatologică”


Mai întâi, Nicodimul Pucios îşi construieşte un suport retoric pentru teza că fiecare biserică locală revelează Biserica întreagă, deci poate activa de sine stătător, de-a dreptul schismatic, fără nici o responsabilitate, fără nici o comuniune, fără nici o tangenţă chiar, cu celelalte biserici-surori. Este aceeaşi iluzie pe care o poate oferi şi o celulă oarecare aparţinând unui organism viu: ea deţine informaţia întreagă care defineşte organismul, are funcţii vitale proprii şi o organizare cibernetică proprie, deci s-ar părea că poate să ducă inclusiv o existenţă independentă, separată de restul fiinţei-gazdă. Dar acest lucru este imposibil, căci o eventuală sciziune a acesteia de restul celulelor-surori înseamnă moarte.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre o biserică locală care tinde spre separare, spre schisma pe care ea o crede a fi “autocefalie”. A ignora cerinţa fundamentală formulată de Hristos “... ca toţi să fie una...”(Ioan 17,21) este echivalent cu schisma şi moartea spirituală.
Nicodimul Pucios jonglează aici cu dibăcie retorică, manipulând abundent însuşiri precum “sobornicitate”, “catolicitate”, “autocefalie”, dar ignorând deliberat faptul că orice însuşire nu poate fi transferată simplist de la o categorie administrativ-ecleziastică la alta, căci ea există prin însăşi dependenţa de subiectul care o generează. Niciodată o biserică locală nu poate fi autocefală, pentru că ea este doar un singur mădular al bisericii universale, care este întreg trupul lui Hristos. Niciodată o biserică locală nu poate fi sobornicească, decât dacă este în strânsă comuniune cu celelalte biserici locale. A afirma că Biserica Noul Ierusalim e caracterizată prin “sobornicitate” (aşa cum afirmă părintele Nicodim chiar în titlul acestui capitol) este un nonsens, îndată ce Biserica Noul Ierusalim este o biserică schismatică, având tăiate toate legăturile cu celelalte biserici ortodoxe locale.
Părintele Nicodim sugerează apoi că biserica primară avea unitatea Duhului Sfânt, în timp ce bisericile universale actuale (cea Ortodoxă şi cea Catolică) au pierdut acesată unitate, odată cu marea schismă din anul 1054. El ascunde însă faptul că şi Biserica Noul Ierusalim a fost în unitate relativă cu Biserica Ortodoxă Română între anii 1955-1993, perioadă în care credincioşii crescuţi şi educaţi de “mama Gigi” (Virginia Tudorache-Stoica) erau nedespărţiţi de biserica lor din sat, care aparţinea de Biserica Ortodoxă Română. Iar în 1993, odată cu lepădarea de pucioşi a arhiereului Irineu, a avut loc şi marea schismă a pucioşilor, căci de atunci încoace ei s-au despărţit de Biserica Ortodoxă Română, mergând singuri pe o cale pe care şi-au ales-o. Alegând de bună voie schisma, şi Biserica Noul Ierusalim pierde unitatea Duhului Sfânt, dacă admitem că o astfel de pierdere a avut loc la marea schismă din 1054.
De altfel, Nicodimul Pucios mai ascunde ceva esenţial. Biserica Noul Ierusalim nu este nici măcar biserică locală, în înţelesul firesc al acestei formulări, atâta vreme cât episcopul ei a părăsit-o, lăsând-o ca pe o corabie fără cârmaci. Fără episcop ocrotitor şi cârmuitor, ea nu mai poate fi numită nici măcar biserică.
În continuare, Nicodimul Pucios reproduce un anumit verset din Sfânta Scriptură: “ Aceasta să o faceţi spre pomenirea Mea” (Luca 22,19) pentru a sugera (simplificând la maximum lucrurile) că biserica este condiţionată exclusiv de Euharistie, iar Euharistia validează orice comunitate adunată pentru “frângerea pâinii şi rugăciuni” ca fiind biserică. Nici o menţiune despre necesitatea locaşului de cult, despre sfântul antimis, despre preoţia canonică. În felul acesta, apar explicabile acele derapări de la rânduielile canonice, întâmplate în Biserica Noul Ierusalim: slujbe făcute de preoţi nehirotoniţi, folosind Evanghelii apocrife inventate de ei, fără antimis sau cu antimis nevalabil, liturghii oficiate de femei, sfinţiri de paraclise fără episcop şi fără Sfântul şi Marele Mir şi alte asemenea “derogări” şi “pogorăminte” făcute din proprie iniţiativă.
Nici nu-i de mirare că pe vremuri, la Noul Ierusalim de la Pucioasa au săvârşit Sfânta Liturghie chiar şi femei; îndată ce Nicodimul Pucios promovează cu seninătate că, întrucât (cităm de la pag.28) “ Duhul Sfânt lucrează unde, cum şi când voieşte” atunci (cităm din nou ) “slujirea în biserică devine, aşadar un dar al Duhului Sfânt, care purcede de la Dumnezeu Tatăl”. Combinaţia “ ... lucrează ...cum... voieşte” explică de minune aberaţiile liturgice ale pucioşilor (şi pucioaselor) iar Nicodimul Pucios se grăbeşte să sugereze cu un citat biblic “cum voieşte Duhul Pucios”:
“... Chiar şi peste robi şi peste roabe voi vărsa Duhul Meu” (Ioil 3:1,2)
Da, este adevărat că Duhul Lui Dumnezeu lucrează şi peste oameni simpli, şi peste femei, dar sunt multe lucrările aceluiaşi Duh. Nu înseamnă neapărat că Ioil se referea în versetele 1-2 din cap.3 la darurile preoţiei ci la alte daruri, potrivite mirenilor şi femeilor.
Părintele Nicodim, ştiind bine că la Biserica Noul Ierusalim nimeni nu are succesiune harică la preoţie, caută să diminueze importanţa succesiunii apostolice în favoarea unui concept relativist (cităm) “adunarea sistematică a întregii Biserici într-un loc de judecată; aşadar, în strânsă legătură cu comuniunea euharistică”. Raţionamentul speculativ al Nicodimul Pucios se sprijină aşadar pe un sofism în care Biserica se confundă cu un acelaşi loc, în care se consumă sistematic Cina Euharistică: “locul în care se împarte viaţă veşnică din împărăţia lui Hristos”. Să observăm că dispare caracterul personal al bisericii, acesta fiind înlocuit cu unul circumstanţial “de loc”. De aici se ajunge rapid la translaţia: un singur loc – o singură biserică, ceea ce trebuia demonstrat. Restul bisericilor sunt automat descalificate şi deci invalide în peisajul eshatologic:
“ Este vorba, aşadar, de o singură Biserică primită la Cină, în sala pregătită de nuntă” (citat de la pag. 29)
Cine este această Biserică? Aţi ghicit: ea nu poate fi alta decât Biserica Noul Ierusalim. Nicodimul Pucios concluzionează tranşant: structura piramidală reprezentată de administraţia Bisericii (Biserica Ortodoxă Română) este ilegală. Duhul Sfânt nu mai lucrează ca până acum, prin Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, ci prin slugile şi slujnicele care vor prooroci. Nici prin capul văzut al Bisericii (patriarhul) nu mai lucrează Duhul (cităm de la pag.29):
“ Aşadar, Duhul Sfânt lucrează în zilele din urmă nu prin capul văzut al Bisericii, nici prin structurile ei administrativ-sinodale, ci prin cei mai umiliţi, dar mai curaţi slujitori ai Săi, dintre care unii – pentru a sublinia că nici măcar nu fac parte din cler, vor fi de parte femeiască”.
Mai simplu, pentru cei care tot n-au înţeles: până acum câtva timp, Duhul Sfânt lucra prin Sinod şi prin ceilalţi clerici ai bisericii. Acum, “în zilele din urmă” (adică din 1955 încoace), El lucrează prin oameni simpli, neşcoliţi, necizelaţi, nehirotoniţi şi (mai ales) lucrează prin femei. Aluzia e clară la “proorocii” Virginia Tudorache-Stoica, lelica Maria Tudorache, Mihaela Tărcuţă şi Nicolae Nedelcu. Nicodimul Pucios mărturiseşte în încheiere acest lucru:
“ Suntem contemporani cu aceste evenimente excepţionale” (citat de la pag.29)
Anul 1955 (an considerat “de debut” pentru activitatea “proorocească” a Verginicăi) este prezentat ca fiind un moment de cotitură în istoria creştinismului:
“ În ziua de Paşti a anului 1955, Duhul Sfânt a destupat izvoarele duhovniceşti ale cerului, lăsând Cuvântul lui Dumnezeu să se reverse din belşug pentru spălarea ochilor şi urechilor celor care urmau să se strângă în duh de Biserică şi să se nască din nou” (citat de la pag.29)
Ştim că la Cincizecime a avut loc o astfel de “destupare” a izvoarelor cerului, dar n-am auzit până acum de o “astupare” ulterioară, pentru a fi neapărat nevoie de o nouă “destupare” în anul de graţie 1955. Toate aceste afirmaţii sunt simple fantezii de-ale pucioşilor, pe care părintele Nicodim le preia şi le promovează în cartea sa, fără nici un discernământ. Dacă ar fi fost un bun cunoscător al Scripturii, el ar fi ştiut că Domnul a promis că va fi cu Biserica Sa până la sfârşitul veacurilor, iar pe creştini nu-i va lăsa orfani. Deci, nicicând n-a lipsit lucrarea Duhului Sfânt din Biserică. “Astuparea” Duhului şi apoi “destuparea” Lui (pretinsă de către pucioşi a fi avut loc în anul 1955) sunt pure aberaţii speculative, menite să dea credibilitate mitului fabricat pentru “Sfânta Verginica Delapucioasa”.

[mariamargareta]

135. Încă o "taină" a pucioşilor, descifrată: cartea "Quo vadis, ecclesia?"(IV)
Comentariu la capitolul intitulat “Sobornicitatea Bisericii Noul Ierusalim - o dimensiune pnevmatologică”
-- urmare--

De altfel, prima “proorocie” a Verginicăi este ea însăşi o mostră de inconsistenţe şi contradicţii:
“ ... Eu sunt Domnul Iisus Hristos. Nu sunt în trup, ci sunt în Duh...” afirmă “glasul”, despre care ulterior se va spune de nenumărate ori că şi-a ales trupul neputincios al Verginicăi ca să vorbească prin el (deşi pretindea că “...nu sunt în trup...”). Chiar părintele Nicodim, fără să vrea, adaugă imediat un citat demascator din care rezultă că Dumnezeu-Duhul vorbea din trup şi cu glas de femeie:
“... Nu vă îndoiţi de glasul Meu, şi credeţi cuvintelor Mele prin această gură neputincioasă, că vreau să vă nasc din nou, din Duh” (citat de la pag.30)
Părintele Nicodim conchide, defăimător, că ultimii 2000 de ani au fost irosiţi în zadar de către Biserica Ortodoxă, pentru că “bisericile lumii” nu şi-au făcut datoria. Dacă ar fi aşa, înseamnă că şi nenumăratele jertfe ale martirilor au fost zadarnice, şi degeaba îi cinstim ca sfinţi, pentru că nu merită. A trebuit deci să apară “sfinţii pucioşi” de după 1955, ca să repare lucrul de mântuială ( şi nu de mântuire) al predecesorilor lor.
Nicodimul Pucios se lansează apoi într-o alambicată analiză a evoluţiei Bisericilor (Ortodoxă şi Catolică) în istorie, concluzionând că Duhul Sfânt s-a retras, odată cu minunile Sale, golind de harisme ambele Biserici. Dacă minunile văzute ar fi dovada obligatorie a prezenţei Duhului Sfânt în Biserică, ar fi de aşteptat ca, odată cu înfiinţarea Bisericii Noul Ierusalim în anul 1955 să reapară şi harismele de care fuseseră golite cele două mari Biserici: minuni, vindecări, grăiri în limbi, tâlmăciri, etc. Or, cu câteva excepţii (amintite de nişte “mărturii” complet neverificabile, care se referă la perioada în care “proorocea” Verginica”) nici o minune şi nici o harismă şi nici o vindecare nu au fost consemnate în Biserica Noul Ierusalim. Ba, dimpotrivă, la capitolul “vindecări” pucioşii stau foarte prost, fiindcă mereu aleargă la medici şi mereu se îndoapă cu medicamente, iar mulţi dintre ei au şi murit de pe urma bolilor.
După ce afirmase limpede că o singură biserică locală (Biserica Noul Ierusalim, desigur!) va fi primită la Cină în sala pregătită de nuntă (la pag. 29, rândul 13 de sus), Nicodimul Pucios o întoarce din condei, pretinzând că pilda celor 10 fecioare simbolizează 10 Biserici locale, care sunt invitate la nuntă, dintre care 5 sunt primite şi 5 nu. Pentru ca apoi să revină din nou la teza protocronistă:
“ O singură Biserică locală – cea românească, născută creştină şi crescută prin jertfa de martiri – mai corespundea întrucâtva” (citat de la pag.32)
Biserica Ortodoxă Română nu răspunde însă chemării pucioşilor şi atunci “...întrucât ea n-a primit înnoirea în duh, sobornicitatea ei a pierdut asistenţa Duhului, căci Duhul lucrează unde şi cum voieşte (v. Ev. Ioan, 3/8)” (citat de la pag.33)
Observăm aici răstălmăcirea subtilă a Scripturii: Nicodimul Pucios face trimitere la Ioan 3:8, dar acolo se spune despre vânt că “suflă unde voieşte” şi că “astfel este cu oricine e născut din Duhul”, şi nu Duhul Însuşi ! Dar, se pare că la Nicodimul Pucios, scopul scuză mijloacele. Important este că obiectivul şi l-a atins: să ne convingă că “Duhul” pucios e imprevizibil şi că orice schimbare doreşte, o va face, chiar dacă se va contrazice pe sine la nevoie.
Nicodimul Pucios se străduieşte apoi să dovedească faptul că “sobornicitatea de Duh a Bisericii de Nou Ierusalim” este “sfatul care uneşte cerul cu pământul” (citate de la pag.33), adică sobornicitatea bisericii se reduce doar la dialogul dintre Dumnezeu şi “proorocul” pe care El şi l-a ales. Deşi se foloseşte termenul “sfat” pentru a sugera o comunicare globală, biunivocă, între Dumnezeu şi “poporul” Său, în realitate “poporul” recepţionează indirect şi pasiv mesajele, care sunt mai întâi “filtrate” şi “cosmetizate” de către “proorocii” pucioşi. Adesea, această “filtrare” constă în modificări masive ale textelor originale mai vechi, deoarece “proorocii” pucioşi îşi permit chiar să-L corecteze pe Dumnezeul lor.
Respingerea bisericii Noul Ierusalim de la Pucioasa de către Biserica Ortodoxă Română este percepută de părintele Nicodim ca similară respingerii lui Mesia de către cărturari şi farisei. Efectul ei imediat este “ întunecarea comuniunii Bisericilor locale din lume, care aduc ofrandă trupul lui Hristos prin Euharistie.” (citat de la pag.33). Ni se sugerează aici că în bisericile din Biserica Ortodoxă Română pâinea şi vinul folosite la Euharistie devin în chip îndoielnic şi părelnic Trupul şi Sângele Domnului, iar caracterul sobornicesc al Bisericii se pierde.
Singura “mireasă înţeleaptă” rămâne, în opinia părintelui Nicodim, biserica Noul Ierusalim de la Pucioasa. Ea este “rămăşiţa aleasă prin har” (citat de la pag.34) care “naşte popor de sfinţi” (citat de la pag.34) Cât de sfinţi sunt, rămâne de văzut; deocamdată înregistrăm între ei dihonii, clevetiri, batjocuri, ură, trădări, defăimări. Total inoportună apare aşadar pretenţia Nicodimului Pucios care spune:
“ Ei se fac pildă vie pentru poporul român, pentru tot poporul creştin...” (citat de la pag.35)
Ferească Dumnezeu de aşa pildă! Desigur că, printre pucioşi mai sunt rătăciţi şi creştini de calitate, dar ei sunt în minoritate evidentă.

[mariamargareta]

136. Încă o "taină" a pucioşilor, descifrată: cartea "Quo vadis, ecclesia?"(V)
Comentariu la capitolul intitulat “ Omul creştin, fiu al bisericii celei adevărate, al cărei cap este Iisus Hristos: Biserica Noul Ierusalim”


Titlul acestui capitol este aluziv. Nicodimul Pucios sugerează că Biserica Ortodoxă Română (despre care pucioşii pretind în mod ipocrit că o respectă) fie nu este o biserică adevărată, fie are alt cap decât pe adevăratul Iisus Hristos, fie (mai degrabă!) amândouă aceste însuşiri o caracterizează. În schimb, la fel ca toate sectele de altfel, singura biserică adevărată, singura care Îl are cap pe Hristos, ar fi Biserica Noul Ierusalim.
Textul care-i urmează va dezvolta pe larg aceste idei insolente.
Se porneşte de la o aserţiune care pare a fi corectă: nu toate bisericile pot fi adevărate, ci acest privilegiu îl poate avea cel mult una dintre ele. Părintele Nicodim ia în calcul şi posibilitatea ca nici una dintre biserici să fie adevărată, contrazicându-se singur, căci doar cu puţin mai înainte afirmase că Hristos le-a promis creştinilor că va fi cu ei în toate zilele, căci Biblia aşa mărturiseşte. Or, tocmai aici rezidă slăbiciunea raţionamentului său. A înfiinţa o biserică nouă (Biserica Noul Ierusalim) presupune că cea de dinaintea ei (Biserica Ortodoxă Română) s-a despărţit măcar o zi de Hristos (sau Hristos S-a despărţit măcar o zi de ea) astfel ca să fie nevoie de o restaurare a bisericii tradiţionale. Altminteri, fie “restaurarea” făcută de pucioşi nu era necesară (dar totuşi s-a făcut, în virtutea unor ambiţii pur omeneşti), fie se ajunge la existenţa temporară a două biserici adevărate şi în acelaşi timp rivale (căci ambele pretind că-L reprezintă pe Hristos, deşi merg pe căi diferite!) ceea ce este absurd.
Nicodimul Pucios găseşte imediat şi criteriul esenţial şi infailibil care desemnează o biserică drept “adevărată”: biserica adevărată trebuie neapărat să fie condusă de unul sau mai mulţi prooroci. El nu ştie sau a uitat că Biblia afirmă contrarul: “Legea şi proorocii au fost până la Ioan; de atunci împărăţia lui Dumnezeu se binevesteşte şi fiecare se sileşte spre ea.”(Luca 16,16) . Aşadar, zice Nicodimul Pucios, dacă nu are prooroci, biserica nu este adevărată! Mai mult, el pretinde că prezenţa proorocilor în Biserică a fost promisă de Hristos ca fiind “constantă”. Cităm de la pag. 37:
“ Dumnezeu a promis prezenţa constantă a proorocilor printre sau peste cei aleşi a-I fi succesori: “De aceea, Eu trimit la voi prooroci şi înţelepţi şi cărturari; dintre ei veţi omorî şi veţi răstigni, dintre ei veţi biciui în sinagogi şi îi veţi urmări din oraş în oraş “(Ev. Matei, 23/24)”
Este o mostră tipică a răstălmăcirii Scripturii de către Nicodimul Pucios. Hristos a promis prooroci, dar nu a promis o prezenţă “constantă” a acestora printre creştini. Nici în Vechiul Testament, proorocii nu se înşirau ca mărgelele pe aţă, nici nu se călcau pe bătături. Prezenţa unui prooroc într-o anumită vreme este un act excepţional, cerut de împrejurări excepţionale. Dacă ar fi adevărat ce pretinde părintele Nicodim, ar trebui să regăsim “în mod constant” prooroci în Biserică şi înainte de 1955, anul apariţiei “proorociţei” Virginia. Este adevărat că tradiţia orală a pucioşilor vorbeşte despre existnţa unor “prooroci” obscuri în zona dâmboviţeană chiar înainte de Verginica, iar Cuvântul lui Dumnezeu afirmă la un moment dat că la o nuntă din împrejurimile Pucioasei s-au adunat 5 prooroci deodată! “…O, copiii Mei, am ţinut să reînnoiesc nunta din Cana Galileii şi să vă arăt taina nunţii creştine. Nunta creştină este o mare taină a bisericii Mele…Iată mireasa de azi… Am venit la această nuntă cu cinci prooroci, şi va rămîne mărturie, căci ca aceasta nu a mai fost şi nici nu va mai fi.” (Citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 1 iulie 1956). Activitatea acestor “prooroci” rămâne însă obscură, iar efectele păstoririi lor sunt nule, îndată ce a fost nevoie ca Verginica să apară în peisajul proorocesc şi să preia hăţurile pentru a restaura întreaga Biserică din temelii.
Iar în anul 1976, pe lângă Verginica, reconfirmată în treapta de Trâmbiţă-Prooroc, se instituie o nouă demnitate, aceea de profet-apostol:
“ Acest trup prin care am grăit se numeşte Trâmbiţă, se numeşte Prooroc. Iar pe voi vă numesc profeţi-apostoli.” (Citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 7 ianuarie 1976). Este vorba mai degrabă de un titlu onorific fără nici un fel de acoperire, deoarece din “apostolia” lor s-a ales praful, căci nimic n-a rămas consemnat în istoria sau în tradiţia bisericii.
Nicodimul Pucios, afirmând că Hristos a promis o prezenţă “constantă” a proorocilor în Biserică, Îl face mincinos pe Hristos, căci înainte de Verginica nu s-au mai consemnat oficial alţi “prooroci” care s-ar fi ridicat din Biserica Ortodoxă Română şi ar fi proorocit. Chiar dacă am admite existenţa unor prooroci a căror activitate este tăinuită, adică nulă (deoarece nu se cunoaşte nici un crâmpei din ea), sau existenţa “trâmbiţelor apocaliptice” (o gogoaşă a pucioşilor, care-i îmbracă pe Iosif Trifa, Petrache Lupu de la Maglavit, Arsenie Boca, Ioan Silviu Iovan, Veronica Barbu-Gurău şi Verginica Tudorache-Stoica cu aura “proorociei”), în nici un caz nu se poate vorbi de o prezenţă “constantă” a duhului proorocesc în Biserică.
Poate că se contrazice Biblia? Cum se armonizează cele două versete prin care cei doi evanghelişti par că spun lucruri contradictorii? Să le reamintim:
“Legea şi proorocii au fost până la Ioan...”(Luca 16,16)
“De aceea, Eu trimit la voi prooroci şi înţelepţi şi cărturari...“(Ev. Matei, 23/24)”
Proorociile erau şi ele de două feluri. Unele erau simple proiecţii ale viitorului în prezent, care făceau prevestiri legate de viaţa biologică de zi cu zi, şi erau menite să-i întoarcă pe păcătoşi de la nelegiuirile lor. Altele erau însă legate de viaţa veşnică şi de mântuire, care legau viitorul de prezent, consemnându-l în scrieri sacre, pentru a se putea spune mai târziu despre ele “...ca să se împlinească Scriptura”. De acest tip au fost proorociile mesianice, care-L vesteau pe Hristos şi toate încercările prin care El urma să treacă. Proorocii erau şi ei “mici” şi “mari”, după cum vestirile lor erau preponderent de prima sau de a doua categorie. Sau, erau prooroci despre care Biblia le aminteşte doar numele, dar nu şi proorociile lor (exemplu: proorociţa Hulda). Aşadar, după Ioan Botezătorul nu mai sunt prooroci “mari”, care să aducă noutăţi fundamentale pentru mântuirea omului, ci numai prooroci “mici” şi “foarte mici”, care prevestesc viitorul apropiat, pentru a trezi poporul la viaţa duhovnicească. Le-am spus “foarte mici” pentru că de la ei nu numai că n-a rămas nimic, dar nici măar numele nu le-a fost consemnat. Iată şi un asemenea exemplu:
“Şi acesta avea patru fiice, fecioare, care prooroceau.” (Fapte, 21,9)
Acest verset, foarte drag pucioşilor pentru că ei îl exemplifică ori de câte ori afirmă că şi Verginica a fost “proorociţă”, ne arată indirect (prin laconismul său) că nu toate proorociile se refereau la lucruri fundamentale pentru creştinism. Un alt exemplu urmează imediat, în care se ilustrează concret că “proorociile” Noului Testament (exceptând cartea Apocalipsei, care tocmai pentru că este o excepţie a fost integrată în totalitate în Sfânta Scriptură) se referă la lucruri minore care urmează să se întâmple în viaţa curentă a creştinilor:
“Şi rămânând noi acolo mai multe zile, a coborât din Iudeea un prooroc cu numele Agav;
Şi, venind el la noi, a luat brâul lui Pavel şi legându-şi picioarele şi mâinile a zis: Acestea zice Duhul Sfânt: Pe bărbatul al căruia este acest brâu, aşa îl vor lega iudeii la Ierusalim şi-l vor da în mâinile neamurilor.” (Fapte, 21,10-11)
Or, această “proorocie” a lui Agav nu aducea nimic nou la ceea ce Însuşi Domnul anunţase mai înainte, ci doar confirmă spusele Lui:
“De aceea, Eu trimit la voi prooroci şi înţelepţi şi cărturari; dintre ei veţi omorî şi veţi răstigni, dintre ei veţi biciui în sinagogi şi îi veţi urmări din oraş în oraş “(Ev. Matei, 23/24)”
În concluzie, dacă ne vom referi la proorociile “mari”, importante pentru viaţa Bisericii şi pentru mântuirea omului, întotdeauna va prevala promisiunea şi totodată avertismentul biblic:
“Legea şi proorocii au fost până la Ioan; de atunci împărăţia lui Dumnezeu se binevesteşte şi fiecare se sileşte spre ea.”(Luca 16,16)

Cât despre “proorociile” pucioşilor, ele nu sunt nici măcar “mici”, deoarece sunt pline de contradicţii şi de prevestiri mincinoase, care nu s-au mai împlinit niciodată şi nici şanse pentru viitor nu se mai întrevăd pentru ele.