Ce este pocainta?

[cristiboss56]

În prealabil postat de Marius22

Pocainta presupune vederea pacatelor proprii si parasirea lor. Valoarea si necesitatea pocaintei reies si din faptul ca Parintii Bisericii o numesc "al doilea Botez". Dupa Taina Botezului, pe care am primit-o ca prunci, cu trecerea timpului, am cazut din har prin felurite pacate. Dumnezeu ne-a pus insa inainte calea pocaintei, pe care urmad-o, dobandim din nou harul Sfantului Duh. De aceea, orice demers al nostru de a trai in Dumnezeu, are intotdeuna ca baza pocainta. Mai mult, chiar si dupa ce primim harul dumnezeiesc, nu renuntam la pocainta, ci ea trebuie sa devina pentru noi, pana la sfarsitul vietii, un mod de a fi.

Sfântul Ioan Înaintemergătorul şi Domnul Însuşi şi-au început predica lor propovăduind pocăinţa. Nimeni nu poate să se mântuiască dacă nu se pocăieşte. Doar prin pocăinţă, un mare tâlhar "a furat" chiar Raiul.

[caminaris]

In general, problema noastră cea mai acută constă în faptul că nu ne cunoastem pe noi însine. Suntem ignoranti în privinta continutului lăuntric al inimii noastre. In covârsitoarea noastră majoritate, suntem stăpâniti de orgoliu. Cu alte cuvinte, credem despre noi însine mai mult decât ne-ar îndreptăti realitatea. Ne supraapreciem posibilitătile. Omul măcinat de orgoliu trăieste sub imperiul imaginatiei, pierzând astfel contactul cu cea mai intimă realitate - propria sa persoană. Consider că apogeul acestui delir al mândriei este atins atunci când cineva ajunge să se socotească pe sine Dumnezeu.

Omului vanitos îi este inaccesibilă obiectivitatea, întotdeauna el îi subevaluează pe ceilalti în raport cu sine. Mândria este una din cele mai sumbre expresii ale orbirii spirituale. Lucifer a crezut că poate deveni Dumnezeu prin furt si viclenie, si din arhanghel luminos a ajuns diavol întunecat si lipsit de minte. în acelasi fel îsi închipuie despre sine că sunt dumnezei o bună parte dintre gurusii contemporani si mentorii curentului New Age. Fructul orgoliului este egoismul. Individul înrobit egoismului gravitează exclusiv în jurul propriei persoane, trăieste numai în scopul satisfacerii instinctelor sale si într-un complet dezinteres fată de aproapele său. El îsi pierde abilitatea de a-si reprezenta fie si teoretic conceptul de „jertfa“.

Un astfel de om eram eu însumi, la întoarcerea din India. Desi plin până la refuz de răni sufletesti, mă consideram posesorul multor capacităti si valente deosebite. îmi percepeam până si neajunsurile drept calităti. Pe de altă parte, darurile firesti cu care fusesem înzestrat de Dumnezeu mi le atribuiam mie însumi, în vreme ce nereusitele le puneam totdeauna pe seama unor terte persoane sau factori exteriori. Erorile erau mereu datorate celorlalti. Cu toate că bâjbâiam într-o adâncă ignorantă, pretindeam a fi dobândit „înalte cunostinte spirituale“.

Când omul începe să pună în practică poruncile lui Iisus Hristos, i se deschid treptat ochii duhovnicesti si începe să perceapă miscările lăuntrice ale inimii, care îi determină comportamentul exterior. Abia atunci i se descoperă numeroasele sale plăgi sufletesti. într-un prim stadiu, le depistează doar pe cele grosiere. Apoi, cu cât i se fortifică sănătatea duhovnicească, cu atât mai profund vede în sufletul său. Ajunge în final să-si constientizeze si să-si recunoască deschis toate patimile care îl stăpânesc. Acceptă că este iubitor de plăceri, lenes, vanitos, nerecunoscător, lacom, răzbunător, desfrânat, mânios, nedrept, ipocrit, si multe altele. Confruntat cu această realitate brută, el începe să facă eforturi de îndreptare.

Omul smerit este cel care, desi înnobilat cu multe harisme, se consideră pe sine mai prejos decât toti oamenii si nu socoteste nimic ca fiind al său, ci al lui Dumnezeu: Toată darea cea bună si tot darul desăvârsit de sus este, pogorându-se de la Părintele Luminilor (Iac. 1, 17).

Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriti le dă har (Iac. 4, 6). Dumnezeu îngăduie ca viata omului mândru să fie pusă la un moment dat la încercare, asa încât prin înfruntarea unor necazuri sau pătimiri să-si revină, să se tămăduiască duhovniceste. Când însă mândria ajunge să depăsească un anumit grad, lucrurile devin complicate si primejdioase. Pentru astfel de oameni devine valabil acel cuvânt: risipiti au fost si nu s-au căit (Ps. 34, 15). Altfel spus, omul nu vrea să învete din încercările vietii, nu vrea să-si accepte greselile, nu vrea să pună capăt orbirii si să se smerească. îl împiedică măsura devastatoare a orgoliului, care îl face să prefere autodistrugerea în locul transfigurării prin căintă. El îsi periclitează astfel existenta în vesnicie, exilându-se de bună voie în tărâmul întunericului fiintial, în sălasul demonilor, în iad. Este consecinta trufiei luciferice.

Cum poate fi ajutat un asemenea om? El are nevoie nu de un medic obisnuit, ci de unul asemenea îngerilor, înzestrat cu mult discernământ, cu infinită iubire, cu nespusă smerenie. Unui astfel de bolnav nu-i sunt eficiente obisnuitele „medicamente“ duhovnicesti, ci îi este necesar un chirurg experimentat, care să-i efectueze o veritabilă „operatie“ duhovnicească.

Părintele Paisie avea atâta smerenie, încât scufunda în ea întreaga mea mândrie, neutralizând-o. Mă lua în mâinile sale cu multă atentie si delicatete, ca pe o frunză uscată, foarte fragilă. Mă îngrijea cu nemărginită iubire, ca pe un prunc în pragul mortii. Si cu adevărat eram foarte aproape de nebunie, de moarte sufletească.

Intr-o zi, în chilia sa, bătrânul părea că se pornise pe glume. Luase un cutitas si se făcea că vrea să-mi taie gâtul. Am stat linistit: din mâna lui acceptam inclusiv moartea. Mi-a atins atunci gâtul cu partea neascutită a lamei si a început să mă „taie“.

- Vrei să-ti facem operatie? mă întrebă.

- Orice spuneti, părinte.

- Ti-e frică?

- Nu, părinte, nu-mi este.

A devenit deodată serios.

- Bine, nu acum, la Pasti... Si mi-a dat drumul.

Asteptam linistit, bucuros si plin de curiozitate Pastele, care a venit după câteva săptămâni. în ajunul Pastelui nu s-a întâmplat nimic. Am asteptat si în noaptea de înviere, dar... tot nimic.

Duminică seara, în prima zi de Pasti, eram singur în casă. Ai mei iesiseră, iar eu urmăream la televizor un film despre Hristos. La sfârsitul filmului am închis emotionat televizorul, m-am mutat în camera alăturată, unde aveam o cruce împodobită, am îngenuncheat si am început să mă rog.

Nespus de lin, si din ce în ce mai intens, simteam binecuvântarea bătrânului acoperindu-mă. îl simteam în spatele meu, în picioare, binecuvântându-mă. O putere, o energie purtătoare de viată se revărsa asupra mea din belsug, adăpându-mi întreg sufletul si trupul. Toată fiinta mea absorbea ca un burete această energie plină de căldură, de vitalitate, de dulceată. Eram pătruns de o minunată uimire si recunostintă văzând cum Cineva infinit de bun si de puternic, atât de puternic încât biruia moartea, îmi dăruia viată, bucurie, pace. „Slavă Tie, Dumnezeule!“, repetam la nesfârsit.

In chip tainic, mi-a fost dat să mă contemplu pe mine însumi dinaintea lui Dumnezeu si să-mi văd propria stare duhovnicească. Am fost cu totul miscat, descoperind înlăuntrul meu o profundă tendintă de respingere, de refuz al lui Dumnezeu. Exista o întreagă pervertire mentală a realitătii, o teribilă orbire spirituală. Mintea mea se cufunda într-o betie perpetuă, alimentată de plăcerile pătimase care mă cotropiseră extrem de adânc.

Mi-am simtit sufletul aproape mort, cvasiinexistent. Vedeam mormântul sufletului meu, zidit din blocuri de piatră si acoperit de o stâncă uriasă. Aflat înăuntrul mormântului, eram insuportabil de nefericit, neavând loc să mă misc nici măcar câtiva centimetri. Nu exista chip să încerc măcar să împing gigantica piatră de pe mormânt. Aerul îmi lipsea, de asemenea, cu desăvârsire. Sufletul îmi zăcea neputincios, întemnitat, gata de moarte. Mă cuprinsese un înfricosător sentiment de groază si de deznădejde. îmi era cu neputintă să mă mântuiesc singur. Până si gândul despre mântuire se mistuise deplin. Constiinta îmi era sfâsiată de o singură întrebare: Cum am ajuns în această stare? Cum m-am putut lăsa întemnitat de Diavol în această cumplită închisoare spirituală?

Iată însă că energia lui Hristos se revarsă dintr-o dată asupra stâncii. Piatra se topeste pe dată. Puterea Diavolului, păcatul cel nimicitor, nu poate sta împotriva milei si iubirii dumnezeiesti. Piatra mormântului se deschide, sufletul meu este eliberat... încep să mă misc, foarte încet, amortit, sovăielnic, uluit... încep să mă simt, să simt... Binecuvântarea lui Hristos mă încălzeste, dăruindu-mi viată.

Ochii înăspriti, uscati, ferecati în sloiurile de gheată ale sufletului meu, nu putuseră să plângă până acum. Acum însă au fost eliberati si ei: izvorau necontenit siroaie de lacrimi. Lacrimi de bucurie, de usurare, de recunostintă. Cineva mă înviase, adăpându-mă cu viată din Viata Sa. Luase asupra Sa moartea si păcatul meu. Dăruindu-mi viată, primise moarte de bună voie. Se împovărase cu moartea păcatului meu si mă eliberase, aducându-mă iarăsi la viată.

Limba omenească este neputincioasă în a descrie învierea duhovnicească pe care am trăit-o. Nu folosesc metafore, ci am în vedere sensul exact si cel mai concret al cuvintelor. Sufletul meu era mort si a înviat!

Primind atunci puterea de a mă cerceta pe sine în profunzime, m-am scârbit cu adevărat de mine însumi. îmi spuneam: „Cum pot pretinde să exist, când o fac în acest chip mizerabil, întunecat, aducător de moarte? Este într-adevăr de neînteles îndelunga răbdare a lui Dumnezeu“. Inima mea a izbucnit atunci năvalnic într-o rugăciune revărsată ca un râu din străfundurile întregii mele fiinte.

„Dumnezeul meu, cum oare mă mai rabzi? Ia-mă, Dumnezeul meu, ia-mă... Nu vreau să mai exist eu, cel atât de ticălos si de murdar... Fă să dispară această răutate, această ură, această mocirlă în care zac. Nimiceste-mi toată urâtenia... Dumnezeul meu, cum poti să mă mai rabzi? Mă minunez de abisul iubirii, smereniei, bunătătii, delicatetei, îngăduintei Tale!“

Aveam să obosesc destul de curând din pricina plânsului dezlăntuit. Epuizat, m-am întins pe pat. Bătrânul, pe care îl simtisem prezent în tot acest răstimp, tăiase într-adevăr o bucată mare din orgoliul meu. „Operatia“ sa, spre deosebire de cele obisnuite, n-a lăsat în urmă nici o durere, ci doar bucurie, pace, si un dor nesfârsit de a se repeta cât mai grabnic. „Bisturiul“ chirurgului nu rănise, ci vindecase adânc.

� Celor ce sedeau în latura si în umbra mortii, lumină le-a răsărit (Matei 4, 16).

� Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu - viata vesnică, în Iisus Hristos, Domnul nostru (Rom. 6, 23).

� Iar unde s-a înmultit păcatul, a prisosit harul (Rom. 5, 20).

[cristiboss56]

Semnul iertării păcatelor îl are cineva în aceea că le URAŞTE ŞI NU LE MAI FACE, căci câtă vreme mai cugetă la ele şi inima lui are plăcere de ele, este semn că încă nu i s-au iertat , ci este ţinut încă de ele . " Ţi s-au iertat păcatele când ai cerut cu adevărat iertare pentru ele şi ai cerut cu adevărat iertare pentru ele când nu-ţi mai place să persişti în ele ci te dezgustă provocându-ţi repulsie, deci nu mai vrei să le săvârşeşti în continuare. Dacă încă îţi place să le faci înseamnă că sunt încă întipărite în fiinţa ta, că n-au fost câtuşi de puţin şterse de acolo pentru că n-ai voit cu putere să ceri să ţi se şteargă cu adevărat. NU ŢI SE IARTA UN PACAT DACA CONTINUI SA FII ATAŞAT DE EL. " ( Sf. Maxim Mărturisitorul )

[Marius22]

Nu este de ajuns o singura convertire. Nu este de ajuns sa ne pocaim o singura data. Din contra, viata noastra trebuie sa fie o convertire zilnica si o neincetata pocainta.

Chiar daca am fost mantuiti prin jertfa Mantuitorului, trebuie fim "lucratorii" propriei noastre mantuiri, in fiecare zi, prin supunerea voii noastre lui Hristos. Daca zilnic pacatuim, tot zilnic sa ne pocaim. Chiar daca in fiecare zi cadem, in aceeasi zi sa ne ridicam. Noi am fost mantuiti, dar si mereu ne mantuim.

[windorin]

Pocainta este a nu fi niciodata multumiti de starea noastra duhovniceasca actuala.
Nu pesimism sau deznadejde, ci a nu ne vedea suficient de pregatiti, de buni, de curati, de duhovnicesti.
A simti neincetat ca se poate mai mult.

Iar aceasta se face numai uitandu'ne inaintea noastra, la preotii cu viata imbunatatita, la sfinti, la Hristos.

[vsovi]

pocaintza am impresia ca e renuntzarea la pofta cea rea de a mintzi pentru slava de la oameni...

macar o latura a pocaintzei este sa nu mai fi fatzarnic, lasand mereu altora posibilitatea sa-shi faca impresia ca ai fi sfant, vrednic sau ales... deci e un fel de a-tzi presara cenusha in cap pana ce sacul in care eshti imbracat se face alb ca zapada... de la lacrimi shi rugaciuni.

[cristiboss56]

În prealabil postat de vsovi

pocaintza am impresia ca e renuntzarea la pofta cea rea de a mintzi pentru slava de la oameni...

macar o latura a pocaintzei este sa nu mai fi fatzarnic, lasand mereu altora posibilitatea sa-shi faca impresia ca ai fi sfant, vrednic sau ales... deci e un fel de a-tzi presara cenusha in cap pana ce sacul in care eshti imbracat se face alb ca zapada... de la lacrimi shi rugaciuni.

Este hotărâtor lucru acela de a nu fi făţarnic ! Pe cine păcălim , decât numai pe noi înşine . Este aidoma celui ce îşi fură singur căciula . Sfântul Ioan Gură de Aur , bine spunea : "cei care se mândresc cu faptele lor bune şi nu au credinţă în Dumnezeu se aseamănă cu oasele morţilor îmbrăcate în haine frumoase, dar care nu îşi dau seama de frumuseţea lor. La ce-i foloseşte sufletului să fie îmbrăcat în fapte bune, dacă el este mort ? Faptele trebuie făcute pentru Dumnezeu, cu nădejdea dobândirii Împărăţiei cereşti. Pentru cine te nevoieşti , dacă nu pentru Cel care să-ţi dea toate darurile ?Pentru ca omul să poată mânca, el trebuie să fie viu. Dacă omul este mort, el nu mai poate primi mâncare. Tot aşa , pentru a trăi veşnic, omul are nevoie de credinţă în Hristos, credinţă care se hrăneşte şi cu fapte bune."

[Daniel777]

N-am pasit pe urmele pocaintei, pentru ca inca nu vad pacatul meu. Si nu-mi vad pacatul fiindca mai lucrez inca in folosul pacatului. Caci cel ce se indulceste de pacat nu-si poate vedea pacatul, precum nu-l poate vedea nici cel ce-si ingaduie sa guste din el macar numai cu gandul si cu consimtirea inimii.
Numai acela poate sa- i vada pacatul care, s-a lepadat cu o hotarare libera de orice prietenie cu pacatul, care sta ca un strajer treaz, la poarta casei sale, cu sabia in mana, cu cuvantul lui Dumnezeu; care respinge si taie cu aceasta sabie pacatul, in orice infatisare s-ar apropia el.
Cine va savarsi aceasta mare lucrare, cine va declara razboi pacatului, smulgand cu sila pacatul din mintea, inima si trupul lui, aceluia ii da Dumnezeu un mare dar: “vederea pacatului sau”.
Fericit este sufletul care si-a vazut pacatul cuibarit in sanul sau!

[cristiboss56]

Pocăinţa , s-o înţelegi din învăţături, dar s-o rosteşti prin cuvintele tale , din sufletul tău, căci altfel ea , Pocăinţa, sună a lozincă şi nimic mai mult . . . !

[arriel]

Pocainta,cred eu,inseamna sa iti vezi pacatele,sa le regreti si sa nu le mai faci.NICIODATA.