Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, omilia a V-a, VI, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 17, p. 126
„Dumnezeu ridică la înălțime gândurile noastre și nu le lasă aruncate la pământ și vrednice de a fi călcate în picioare. Apoi, ca prin niște cârcei, prin legăturile dragostei ne ține strâns uniți de semenii noștri; și, rezemați pe ei, să tindem mereu spre înălțime; și asemenea viței de vie agățătoare să ne urcăm spre culmile celor mai înalte virtuți. Dumnezeu cere apoi de la noi să primim a fi săpați (precum sunt săpați pomii pentru a aduce roade); iar sufletul este săpat atunci când leapădă grijile lumești, care sunt poveri pe inimile noastre. Deci, cel care leapădă dragostea trupească și dragostea de bani sau socotește vrednică de disprețuit admirația pentru această ticăloasă slavă deșartă, acela, ca și cum și-ar fi scăpat sufletul, ca și cum ar fi răsuflat, descarcă de pe el povara deșartă a gândului pământesc. Și, după cum spune proverbul, nu trebuie nici să te grozăvești, să faci adică totul de ochii lumii, nici să cauți lauda celor din afară, ci să fii cu rod, strângând pentru bunul Lucrător (Ioan, 15, 1) arătarea faptelor tale (Matei, 6, 4; 6, 18). Să fii ca un măslin roditor în casa lui Dumnezeu (Psalmi 51, 7). Să nu-ți pierzi niciodată nădejdea, ci să ai totdeauna, prin credință înfloritoare, mântuirea.”
Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre viața lui Moise sau despre desăvârșirea prin virtute, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 29, pp. 90-91
„Așa precum corpurile ce tind în jos, dacă pornesc la vale, chiar dacă nimeni nu le împinge după prima mișcare, se avântă prin ele însele într-o mișcare și mai repezită în jos, atâta vreme cât rămân cu chipul înclinat și supus acestei porniri, neaflându-se nimic care prin împotrivire să oprească pornirea lor, tot așa, dar dimpotrivă, sufletul eliberat de împătimirea sa pământească se avântă ușor și repede în mișcarea către cele de sus, ridicându-se de la cele de jos, spre înălțime. Și nefiind nimic care să-i oprească de sus pornirea (pentru că firea binelui este atrăgătoare pentru cele ce privesc spre el), sufletul se ridică mereu mai sus de la sine, întinzându-se împreună cu dorința după cele cerești spre cele dinainte, cum zice Apostolul (Filipeni 3, 14), continuând zborul spre ceea ce e mai sus. Căci, dorind ca prin cele ajunse să nu piardă înălțimea văzută mai sus, e purtat neîncetat de pornirea spre cele de sus, reînnoind mereu prin cele dobândite tăria zborului. Fiindcă lucrarea prin virtute îți hrănește puterea prin osteneală, neslăbindu-și tăria prin lucrare, ci sporind-o.”
Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre rânduiala cea după Dumnezeu (a vieții) și despre nevoința cea adevărată, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 29, pp. 473-474
„Se cuvine deci ca fiecare dintre voi să așeze ca pe o temelie tare și statornică frica și dragostea în sufletul său și să o hrănească cu fapte bune și cu rugăciune neîncetată. Căci nu se sădește în noi în chip simplu și de la sine dragostea de Dumnezeu, ci prin multe și mari griji și prin împreună-lucrarea lui Hristos. (…) Iar aflând frica de Domnul și cunoștința de Dumnezeu și înțelegându-le pe acestea, vei dobândi ușor și ceea ce urmează, adică iubirea aproapelui. Căci odată dobândit cu osteneală primul lucru, și cel mai mare, cel de al doilea, mai mic și mai fără osteneală, va urma celui dintâi. Dar nefiind de față acela, nici cel de al doilea nu va urma în chip curat. Pentru că cel ce nu iubește pe Dumnezeu din toată inima și din tot cugetul, cum se va îngriji în chip sănătos și fără viclenie de iubirea de frați?”

[cristiboss56]

Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, Omilie la Psalmul XLVIII, VIII, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 17, p. 320
„Fă-ți o idee de vrednicia ta din prețul ce s-a dat pentru tine! Uită-te la schimbul ce s-a făcut și cunoaște-ți vrednicia! Ai fost cumpărat cu preacinstitul Sânge al lui Hristos! Nu ajunge rob păcatului! Înțelege ce cinste ai, ca să nu te asemeni cu dobitoacele cele necuvântătoare!”
Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omilia XV, 43-44, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 34, pp. 167-168
„Iată, cât de imens este cerul și pământul, (cât de) minunate sunt creaturile din ele, (cât de) mari sunt corpurile lor! Peștii enormi ai mării, munții, animalele sălbatice sunt, după cum se văd, mai puternice decât omul. Cu toate acestea, omul este mai de preț decât toate (aceste) creaturi, pentru că numai întru el a binevoit (să Se odihnească) Dumnezeu.
Ia aminte, deci (omule), la vrednicia ta, vezi cât ești de prețuit; că venind Dumnezeu Însuși pe pământ, pentru întâmpinarea și izbăvirea ta, te-a așezat mai presus de îngeri.
Au venit, oare, îngerii să te mântuiască? (Nicidecum), ci Fiul împăratului (care de asemeni era Împărat) a făcut sfat cu Părintele Său și trimis fiind Cuvântul S-a îmbrăcat cu trup și ascunzându-și dumnezeirea Sa - pentru ca prin cel asemănător, cel asemenea să se mântuiască -, și-a pus sufletul Său pe cruce.
Câtă iubire (a arătat) Dumnezeu pentru omul Cel nemuritor, a preferat să se răstignească pentru tine! Vezi, dar, cât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că pe (Însuși) Fiul Său, Cel Unul-Născut L-a dat pentru ea! (Ioan 3, 16). Oare nu ne va dărui, împreună cu El și toate (bunurile)? (Romani 8, 32). Zice undeva: Amin zic vouă, peste toate ale Sale Îl va pune (Matei 24, 47).
În altă parte arată că îngerii sunt slujitori ai sfinților. Astfel, pe când Elisei era în munți și au venit împotriva lui cei de alt neam, (văzându-i) copilul (care-i slujea) a zis: Vin mulți împotriva noastră, iar noi suntem singuri. Dar Elisei i-a răspuns: Nu vezi oști și mulțimi de îngeri care (stau) împrejurul nostru și ne ajută? (IV Regi 6, 14).
Vezi cum Stăpânul, împreună cu mulțimi de îngeri stă în preajma robilor Săi? Cât (de valoros) este sufletul și cât de mult a fost cinstit de Dumnezeu! Dumnezeu îl caută împreună cu îngerii, ca să-l facă părtaș la împărăția Sa! După cum și satan îl vrea să fie de partea sa!”
Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omilia XVI, 13, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 34, p. 177
„Dumnezeu n-a vorbit despre îngeri, ci despre (natura) omenească, atunci când a zis: Să-l facem după chipul și asemănarea Noastră (Facerea 1, 26). Tu nu înțelegi că cerul și pământul vor trece, dar că tu ești chemat să fii nemuritor, să fii fiu (al lui Dumnezeu), frate și mireasă a Împăratului? În viața de toate zilele tot ceea ce aparține mirelui este și al miresei; tot așa (și în cele duhovnicești); tot ceea ce aparține Domnului îți încredințează ție. N-a venit El, oare, întru ajutorul tău? Nu te-a chemat personal? Nu pricepi (din acestea) nimic și nu ai conștiința nobleței tale? Da, pe bună dreptate deplângea (psalmistul) inspirat căderea ta, când zicea: Omul în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte și s-a asemănat lor (Psalmi 48, 21).”

[cristiboss56]

Din Jurnalul Fericirii - Nicolae Steinardt
Exista o ciudata ispita - de dreapta, conform Parintelui Cleopa - as numi-o ispita credintei considerate ca panaceu totalitar al grijilor si inlocuitor general al virtutilor
omenesti, care-i o impatrita ipostaza a trufiei combinata cu naivitatea:
a) convingerea ca prin credinta scapam de boli, ca nu se poate sa mai fim bolnavi, sau, daca ne imbolnavim, ca nu avem nevoie de medici si medicamente, de vreme ce ne putem oricand tamadui prin rugaciuni.
Convingerea aceasta care aduce intrucatva cu observatia facuta de Gide lui Maritain (il chemi pe Hristos la telefon), e tot una cu ispitirea lui Dumnezeu prin exigenta unei minuni.Cel care o incearca se pune in situatia reclamantului care in loc de a se adresa tribunalului competent de gradul intai ar trece de-a dreptul la calea extraordinara a recursului.
E totodata lipsa de modestie;medicii si medicamentele sunt si ele de la Dumnezeu, iar credinciosul care se imbolnaveste intocmai ca toata lumea se vindeca intocmai ca toata lumea, nu altfel - cu ajutorul medicilor si al medicamentelor (fireste, daca ii este dat sa se tamaduiasca).
Dumnezeu desigur face minuni, dar cand binevoieste - si istoria Bisericii ne arata ca nu sunt nici foarte dese si nici obtinute prin somatii.(Este drept ca Sadhu Sundar Singh L-a somat pe Domnul sa i se arate si a fost ascultat, dar el n-a cerut o vindecare trupeasca, ci a mers pe calea evanghelica a violentei - in sensul de la Matei 11, 12 - catre credinta.)La Lourdes numarul vindecarilor miraculoase recunoscute de comisia medicala intrece in mod considerabil numarul celor validate de Biserica. Biserica s-a dovedit mai prudenta decat medicina.Dupa cum stim si in cazul giulgiului de la Torino, a dat prioritate argumentelor istorice asupra celor stiintifice (razele infrarosii).
Sfantul Apostol Pavel a ramas cu vechea lui boala (de ochi?) si dupa dobandirea harului:"Datu-mi-s-a mie un ghimpe in trup, un inger al satanei, sa ma bata peste obraz".
Ce face, atunci, credinciosul? Se roaga pentru ca Dumnezeu sa-l ajute si sa binecuvinteze tratamentul.
b) Convingerea ca prin credinta scapam de viforul ispitelor.Nu.Oarecum dimpotriva:
Patericul:la intrarea unui sat stau doi draci.In jurul manastirii de cuviosi calaguri nevoitori intru desavarsire stau doua mii.
c) Convingerea ca nu mai este trebuinta de virtutile obisnuite ale omului de rand:intelepciunea, judecata sanatoasa, iscusinta, stradania...
Credinciosul are nevoie de ele intocmai ca toti semenii sai.
Credinta ne ajuta, ne intareste, ne inalta, ne bucura, dar nu tine locul insusirilor si calitatilor omenesti.(Ea, in general - si asta-i regula - nu confera un statut exceptional.Ne da fericirea, dar in raport cu lumea si cu oamenii nu numai ca nu ne acorda privilegii, ci ne creeaza indatoriri in plus.)
Daca, deci credinciosul comite o greseala, o imprudenta, o nesabuinta, el va trage toate consecintele normale - si nu se poate plange sau mira.Nu beneficiaza de extrateritorialitate.
d) Convingerea ca putem oricand obtine orice fara nici un efort, nu putem obtine prin rugaciune darurile duhovnicesti cele suprafiresti.Pe ale firii, si care tin de slabele noastre puteri, trebuie sa le dobandim prin mijloacele comune.Acesta e talcul proverbului:Dumnezeu te ajuta, dar nu-ti baga in traista, care nu este decat conspectul metaforic al unui pasaj din Fapte 12, 7. Ingerul ii deschide lui Petru portile temnitei si il descatuseaza pentru ca acesta nu le-ar fi putut face singur.Dar ii porunceste:Incinge-te..., incalta-te cu sandalele... pune haina pe tine fiindca sta in puterea lui s-o faca si se cuvine, asadar, sa o si faca numai cu mainile sale.

[cristiboss56]

Domnul vrea să-i mântuiască pe toţi oamenii şi în bu*nătatea Lui cheamă la El lumea întreagă. Domnul nu ia voinţa de la suflet, ci prin harul Său El o îndreptează spre bine şi o atrage spre iubirea Lui. Când Dumnezeu vrea să miluiască pe cineva, atunci insuflă altora dorinţa de a se ruga pentru acesta şi-i ajută în rugăciunea aceasta.

De aceea, trebuie ştiut că atunci când se iveşte dorinţa de a te ruga pentru cineva, e semn că Domnul însuşi vrea să mi*luiască acest suflet şi ascultă cu milostivire rugăciunile tale. Nu trebuie însă confundată această dorinţă de a te ruga insuflată de Domnul cu dorinţa iscată de legătura pă*timaşă faţă de cel sau cea pentru care te rogi.

Când rugăciunea izvorăşte numai din întristare faţă de cineva aflat în viaţă sau care a murit, ea este liberă de ori*ce legătură pătimaşă. In această rugăciune sufletul se în*tristează pentru acesta şi se roagă din inimă, iar aceasta e un semn al milei lui Dumnezeu.

Cuviosul Siluan Athonitul

[cristiboss56]

Așa cum este cu neputinţă să nu se gândească la pâine cel înfometat, la fel este cu neputinţă să nu se gândească la moarte şi la judecată cel care se luptă să se mântuiască.
Aşa cum apa şterge scrierile, la fel şi lacrima şterge păcatele.
Aşa cum cei care nu au apă şterg în alte feluri scrierile, la fel şi sufletele care nu au lacrimi şterg păcatele lor prin tristeţe şi suspinuri.
Aşa cum gunoiul mult naşte numeroşi viermi, la fel şi multele mâncăruri nasc multe căderi trupeşti, multe gânduri viclene şi multe vise ruşinoase.
Aşa cum cel care are picioarele legate nu poate să meargă, la fel nu poate să se înalţe la Cer robul iubirii de arginţi.
Aşa cum este cu neputinţă să păşească mortul, la fel este cu neputinţă să se mântuiască cel deznădăjduit.
Cel care săvârşeşte binele, în timp ce n-are credinţă, se aseamănă cu cel care scoate apă şi o varsă într-un butoi găurit.
Aşa cum corabia care are un bun căpitan ajunge cu ajutorul lui Dumnezeu nevătămată la ţărm, la fel şi sufletul care are un bun îndrumător duhovnicesc se înalţă cu uşurinţă la Ceruri, chiar dacă a avut multe păcate.
Aşa cum cel care s-a îmbolnăvit greu nu poate să fie vindecat degrabă, la fel nu este cu putinţă să fie biruită iute o patimă.
Aşa cum se păgubesc cei care dau aur şi primesc înapoi noroi, la fel se păgubesc cei care fără cugetare adâncă arată celorlalţi experienţele şi stările lor duhovniceşti. (Sfântul Ioan Sinaitul Scărarul)

[cristiboss56]

Iubirea şi Adevărul sunt deofiinţă; cresc una prin cealaltă, se întrepătrund în infiniturile nesfârşite. Iubirea trăieşte prin Adevăr, iar Adevărul trăieşte prin Iubire. Dacă Iubirea are un limbaj, acesta e Adevărul; şi iarăşi, dacă Adevărul are o limbă, aceasta-i Iubirea. Cel ce are Adevărul are Iubirea. Adevărul nu poate trăi într-un suflet în care nu este sălăşluită Iubirea, fiindcă Iubirea este viaţa Adevărului, suflarea Adevărului şi inima Adevărului. Iubirea e cea care vădeşte ce-i din Adevăr în om: acolo unde nu e Adevărul, nu e Iubirea. Fără Adevăr, Iubirea şi-ar pierde vederea, s-ar afunda în întuneric şi ar ajunge oarbă; fără Iubire, Adevărul s-ar veşteji şi ar muri pentru totdeauna. Adevărul şi Iubirea sunt vasele sfinte de nesfărâmat ale harului, milei şi păcii lui Dumnezeu. Sufletul care le are, se umple îndată de harul dumnezeiesc. Fiindcă doar datorită Iubirii şi Adevărului ce sunt înlăuntrul omului, acestea trei sunt unite armonios. Iar darul acesta vine de la Preasfânta Treime. Dragostea crede totul, iartă totul, dar se bucură numai de Adevăr.
Iustin Popovic

[cristiboss56]

Bucuraţi-vă de toate cele ce ne înconjoară.Toate ne învaţă şi ne duc la Dumnezeu.Toate cele din jurul nostru sunt picături ale iubiriî lui Dumnezeu-atât cele însufleţite,cât şi cele neînsufleţite,plantele şi animalele,păsările şi munţii,marea şi asfinţitul,şi cerul înstelat.Ele reprezintă nişte iubiri mai mici,prin intermediul cărora ajungem la Iubirea cea mare,care este Hristos.Florile,de pildă,au şi ele harul lor:ne învaţă prin parfumul şi splendoarea lor.Ne vorbesc despre iubirea lui Dumnezeu.Ele îşi dăruiesc parfumul şi frumuseţea şi celor păcătoşi,şi celor drepţi.
(Sfânul Porfirie din Kavsokalivia-HRISTOS ESTE PLINĂTATEA VIEŢII)

[cristiboss56]

Despre rugăciune
Și pe când se ruga Iisus într-un loc, când a încetat, unul dintre ucenicii Lui I-a zis: Doamne, învață-ne să ne rugăm, cum a învățat și Ioan pe ucenicii Lui[1].
Însemnătatea rugăciunii, ca cel mai elementar mijloc de susținere a ființelor raționale, nu au subliniat-o numai Apostolii când L-au rugat pe Domnul pentru aceasta să-i învețe, ci dintotdeauna a fost cel mai important mijloc de comunicare al omului cu Creatorul lui, Dumnezeu. Poate cineva fără exagerare să spună că rugăciunea era cea dintâi datorie și îndeletnicire a tuturor ființelor raționale, nematerialnice și materialnice, a îngerilor și oamenilor și mai înainte, și după cădere, dar mai ales după cădere. Purtătorii de Dumnezeu părinții noștri, a căror lucrare principală în nevoințele lor ascetice era rugăciunea, în chip felurit definesc și descriu această virtute. Din definițiile lor vom împrumuta și noi câteva, lucru pe care îl considerăm mai de preferat decât să spunem noi ceva de la noi.
Sfântul Ioan al Scării o numește „după calitatea ei, unire a omului cu Dumnezeu; iar după lucrarea ei, o numește susținere a lumii, împăcare cu Dumnezeu, maica lacrimilor și invers, fiica lacrimilor, răscumpărare păcatelor, punte în ispite, zid împotriva necazurilor, zdrobirea războaielor, lucrarea îngerilor...” și continuă astfel cu mulțime de caracteristici și lucrări și însușiri ale acestei atotcuprinzătoare virtuți.
Sfântul Macarie Egipteanul în cuvântul lui despre rugăciune spune următoarele: „capul a toată sârguința și culme a tuturor faptelor bune este stăruința la rugăciune, prin care ne agonisim și celelalte virtuți”. Cuviosul Nil Ascetul, în capitolul al treilea Despre rugăciune, spune: „Rugăciunea este convorbirea minții cu Dumnezeu”.
Nu este nevoie, cred, să adăugăm noi nimic la multele păreri ale Sfinților Părinți cu privire la cât de necesară este rugăciunea, mai ales fiindcă este cunoscută porunca Sfântului Apostol Pavel: rugați-vă neîncetat[2] și vă îndemn deci, înainte de toate, să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri pentru toți oamenii[3].
Și cu privire la Domnul nostru Iisus, cunoaște fiecare cât de mult ne îndeamnă să ne rugăm prin pilda văduvei și a judecătorului nedreptății[4] și a celui ce cere pâine în miezul nopții[5]. Toți cunoaștem, de asemenea, cât de mult insistă să nu pierdem nădejdea în rugăciunile[6] noastre, ci să stăruim cerând, căutând și bătând[7]. Dar Însuși Domnul nostru Se ruga foarte des și iată câteva dintre multele locuri referitoare la aceasta: Și a doua zi, foarte de dimineață, sculându-Se, a ieșit și S-a dus într-un loc pustiu și Se ruga acolo[8] Și în altă parte: Și a petrecut noaptea în rugăciune către Dumnezeu sau Și pe când Se ruga Iisus într-un loc...
(Gheron Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, Editura Marii Mănăstiri Vatoped, Sfântul Munte, 1998, traducere de Laura Enache, în curs de publicare la Editura Doxologia)
[1] Lc. 11, 1.
[2] I Tes. 5, 17.
[3] I Tim. 2, 1.
[4] Lc. 18, 1
[5] Lc. 11, 5-8.
[6] Lc. 18, 1
[7] Mt. 7, 8 ; Lc. 11, 10.
[8] Mc. 1, 35

[cristiboss56]

Frumusețea nu este niciodată „necesară”, „funcțională” sau „folositoare”. Atunci când, așteptând pe cineva drag, așternem masa și o împodobim cu lumânări și flori, facem toate acestea nu din necesitate, ci din dragoste. Și Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. Potrivit tradiției noastre ortodoxe, ea este cerul pe pământ, este bucuria copilăriei redobândite, acea bucurie nestânjenită, necondiționată și dezinteresată, singura în stare să transforme lumea.
În evlavia noastră matură, serioasă, noi cerem definiții și justificări, și ele sunt înrădăcinate în teamă – teama de denaturare, de deviere, de „influențe păgâne” și de câte altele. Atâta vreme cât creștinii vor iubi Împărăția lui Dumnezeu și nu doar vor discuta despre ea, ei o „vor reprezenta” și semnifica în ceva artistic și în frumos.
(Părintele Alexander Schmemann)

[cristiboss56]

In noaptea Învierii, această noapte sfântă, ne bucurăm, facem efortul – fie nu dormim, fie venim şi suntem în biserică, unde cântăm: „Să zicem: Fraţilor! şi celor ce ne urăsc pe noi. Să iertăm toate pentru Înviere...”.
Să ne iertăm unii pe alţii mai întâi, pentru ca să ajungem la iubire, căci Hristos este Iubire. Să nu-L răstignim iarăşi pe Hristos, cum L-au răstignit aceia.
Aceia L-au răstignit o dată, dar noi Îl răstignim de multe ori, cu păcatele noastre... Şi iar ne iartă, şi iar ne iartă, şi iar ne iartă, şi iar ne dă bucuria Învierii Sale...
(Preot Nicolae Tănase)