Importanta RUGACIUNII

[NECTARIE]

Aceea înseamnă rugăciune, cum zicea unul din Pateric: "Am poruncit minţii mele să se ridice trei zile în ceruri! Să nu se pogoare de acolo trei zile". Aceia-i rugăciune! Sau cum s-a rugat un bătrân din pustia scetică. Acesta, venind un frate la dânsul, l-a întrebat:
- Fiule, ce este pe la Alexandria? Ce face lumea?
- Părinte, îi mare secetă; a răspuns fratele.
- Da' de ce nu vă rugaţi? a zis bătrânul.
- Ba ne rugăm, părinte! Au scos şi sfintele moaşte şi icoanele, au venit preoţi, au făcut Sfântul Maslu cu arhiereii pe câmp, cu procesiune mare. Se roagă şi tot nu plouă! Dar bătrânul a zis:
- Arătat este că nu vă rugaţi! Bătrânul ştia adevărata rugăciune.
- Ba ne rugăm, părinte! stăruia fratele.
- Fiule, dacă-i aşa, hai să ne rugăm oleacă! - ca să-i arate care-i adevărata rugăciune. A ridicat bătrânul mâinile în sus şi s-au făcut degetele lui ca zece făclii de foc şi faţa lui ca soarele. Şi nu le-a lăsat în jos timp de un ceas. Şi în timpul ăsta, cum era senin şi secetă, au venit nori, s-au îngroşat norii, au început tunete şi fulgere şi a plouat aşa de tare, în jurul lor şi-n tot Egiptul, încât a strigat fratele: - Părinte, părinte, coboară mâinile în jos că mă îneacă apa! Şi atunci părintele, când a coborât mâinile, i s-a făcut faţa lui iarăşi ca mai înainte.

[NECTARIE]

Rugăciunea este o iarbă de vindecare şi de folos, dar, dacă nu ştim unde se cade s-o punem, nu vindecă boala noastră.

definiţie de Sfântul Ioan Gură de Aur

[NECTARIE]

Sfântul Augustin
Rugăciunea este unitatea de măsură a dragostei.

definiţie de Sfântul Augustin

[cristiboss56]

Din cartea : " Dragoste si poezie " : << Rugaciunea e vorbirea / Omului cu Dumnezeu / Si aduce numai pace / De la Creatorul tau . / E lumina in orice stare / Cand e sufletul intristat / Si lucreaza prin iubire / De-ntelegi ca e pacat . / E dulceata sufleteasca / Ce te apropie mereu , / Sa cunosti o alta stare / Fata de trecutul tau . / Rugaciunea e impacarea / Si iertarea tuturor , / Aducand iubirea sfanta / Cea uitata intre noi >> .

[laraG]

Este important sa ne rugam pentru ca suntem niste pacatosi in cautarea mantuirii, ca ne-am departat de Dumnezeu, ca nu putem trai si nici face nimic fara El.Tot ceea ce putem oferi Lui este dorinta noastra de a fi mantuiti, de a fi primiti in mila si iubirea Sa.Smerit trebuie sa fie urcusul nostru catre Dumnezeu.Daca am ratacit pana la o anumita varsta trebuie sa ne intoarcem spre El cu multa cuviinta prin rugaciune zilnica,post, spovedanie deasa si impartasanie, dar nu spre judecata sau osanda, ci spre viata de veci, cf.invataturilor Sfintilor Parinti.

[cristiboss56]

Este vorba de un grup de rugaciune creat pe acest forum , cu citirea Psalmilor , iar aparitia acestor grupuri de rugaciuni , nu poate decat sa fie bine venita !

[carmina]

În prealabil postat de cristiboss56

O initiativa bine venita , "Pentru izbavirea oamenilor din ghearele vrajmasilor " !
Este vorba de un grup de rugaciune creat pe acest forum , cu citirea Psalmilor , iar aparitia acestor grupuri de rugaciuni , nu poate decat sa fie bine venita !

Ma intreb oare, care pacat este mai mare: sa ma rog alaturi de cei pe care-i etichetez drept eretici si de a caror erezie nu am dovada concreta, sau sa clasific din start, dupa o parelnica vrednicie, oamenii in ortodocsi-sadea si erezia?

Sau poate ca totul vine dintr-o mandrie abil disimulata sub masca smereniei si a nevoii de aparare a credintei strabune?

Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem! Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult decât prietenii. Aceştia m-au legat de pământ şi mi-au răsturnat orice nădejde spre pământ. Vrăjmaşii m-au făcut străin faţă de împărăţiile pământeşti şi un locuitor netrebnic, faţă de pământ. Precum o fiară prigonită, aşa şi eu, prigonit fiind, în faţa vrăjmaşilor, am aflat un adăpost mai sigur, ascunzându-mă sub cortul Tău, unde nici vrăjmaşii, nici prietenii, nu pot pierde sufletul meu.
Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem.
Ei au mărturisit în locul meu păcatele mele în faţa lumii. Ei m-au biciuit, când eu m-am cruţat de biciuire. Ei m-au chinuit atunci când eu am fugit de chinuri.
Ei m-au hulit atunci când eu m-am măgulit pe mine însumi. Ei m-au scuipat atunci când eu m-am mândrit cu mine însumi.
Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem.
Când eu m-am făcut înţelept, ei m-au numit nebun. Când m-am făcut puternic, ei au râs de mine ca de un pitic. Când am vrut să conduc pe oameni ei m-au împins înapoi. Când m-am grăbit să mă îmbogăţesc, ei m-au smucit înapoi cu mână de fier. Când m-am gândit să dorm liniştit, ei m-au trezit din somn.
Când mi-am zidit casă pentru viaţă lungă şi liniştită, ei au răsturnat-o şi m-au izgonit afară. Într-adevăr vrăjmaşii m-au dezlegat de lume şi mi-au prelungit mâinile până la veşmântul Tău.
Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem.
Binecuvântează-i şi-i înmulţeşte; asmute-i şi mai mult împotriva mea, ca fuga mea spre Tine să fie fără întoarcere; ca să se rupă nădejdea mea în oameni ca pânza de păianjen; ca smerenia să împărăţească deplin în inima mea; ca inima mea să devină mormântul celor rele. Ca toată comoara mea să o aduni în ceruri. Ah, de m-aş elibera odată de autoamăgire, care m-a încâlcit într-o mreajă cumplită a vieţii înşelătoare!
Vrăjmaşii m-au învăţat să ştiu ceea ce puţin ştiu în lume: că omul nu are pe pământ vrăjmaşi afară de sine însuşi. Doar acela urăşte pe vrăjmaşi, care nu ştie că vrăjmaşi nu sunt vrăjmaşi, ci prieteni severi.
De aceea, Doamne, binecuvântează pe prietenii şi pe vrăjmaşii mei!
Sluga blestemă pe vrăjmaşi căci nu ştie, iar Fiul îi binecuvântează căci ştie. Fiul ştie că vrăjmaşii nu pot să se atingă de viaţa lui. De aceea El păşeşte liber între ei şi se roagă lui Dumnezeu pentru aceştia.
Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem!

Ideile nu ţin... Puţin îi pasă morţii de ele! Şi vieţii, asemenea, dacă e viaţă şi nu o virtualitate care trebuie mereu resetată!

O idee ne-a scos din Rai... şi o înşiruire de idei "geniale", aşa cum arată istoria, ne duce în fundul iadului! Parcă ar fi viermi care rod oamenilor şi ultima fărâmă de minte! Şi care astfel se transformă în balaurii ce devorează, ca ideologii, popoare...

Protopărinţii au căzut pentru că nu-L iubeau pe Dumnezeu. Dacă L-ar fi iubit pe Dumnezeu şi s-ar fi iubit între ei, l-ar fi simţit pe satana în şarpe şi i-ar fi zdrobit de atunci capul, fără nici o discuţie. Azi, câte idei, atâţia şerpi...

A fi ortodox înseamnă a crede în Sfânta Treime şi în Împărăţia Sa veşnică. Ortodoxia e corecta poziţionare existenţială a omului: pentru a trăi, adică pentru a se ruga.
Fără dogmă nu te rogi în adevăr, stai cu faţa către altcineva... Şi începe să-ţi vină idei... Şi, în cele din urmă, ideile se transformă în "biserici".... care rod creştinismul precum ideile, mintea...

Crezul ortodox mă aşează în faţa lui Dumnezeu Sf. Treime. Aici i-a sfârşit orice idee...
Şi începe dragostea.
.................................................. ................

Simplitatea dumnezeiască a Ortodoxiei îl scoate din minţi pe omul modern, educat din faşă să creadă în idee: acesta ori falsifică credinţa ori o părăseşte. Ori amândouă. Iar falsul este "ortodoxia de idei" care umple, azi, presa de profil. Aproape toată lumea ortodoxă se află într-o febrilă apărare a Ortodoxiei: care consumă toate resursele necesare pentru a o trăi...

Poate, de aceea, singurii apărători adevăraţi şi roditori ai Ortodoxiei rămân rugătorii...

Totul a început cu durerea unui bătrân călugăr pentru încătuşarea neamului său în ceea ce i-ar putea fi ultima robie babilonică. Din strigătul său de suferinţă sfântă cei mai mulţi nu şi-au putut însuşi decât cuvintele, tema: durerea din care s-a ivit strigătul i-a rămas, parcă, numai lui...
Şi tocmai această durere este cheia problemei... pentru că numai din ea se iveşte rugăciunea vie, înlăcrimată, la care Dumnezeu dă, fiecărui suflet, după starea şi situaţia lui, ca răspuns, soluţia, calea smerită, ortodoxă, a ieşirii din această robie... Numai cel care îi poartă durerea şi plânsul îl poate înţelege pe părintele Iustin, numai acela îşi poate însuşi, corect, duhovniceşte, cuvântul său... Adică doar cel care poartă rănile hristice ale aceleiaşi sfinte iubiri de Biserică şi de neam... Şi câţi dintre noi pot suferi, măcar, să le privească de aproape?
Apelurile părintelui Iustin au fost, înainte de orice, chemări la o suferinţă, la o străpungere a inimii, la Crucea iubirii care se poartă cu smerenie în agonia rugăciunii... Fără acestea, cuvintele lui îşi pierd seva şi sensul... Se usucă asemenea mlădiţelor desprinse de Viţa care este Hristos...
Părintele Iustin ne-a dăruit cuvintele durerii lui pentru a ne lipi inima de această durere sfântă...CA SĂ NE SFINŢIM ŞI NOI PRIN EA! CA SĂ NE FACEM DIN EA UN BUN ÎNCEPUT DUHOVNICESC!
PĂRINTELE IUSTIN A VRUT SĂ ÎMPARTĂ CU NOI PÂINEA LACRIMILOR SALE, PÂINE FRÂMÂNTATĂ ŞI DOSPITĂ ÎN LUNGA SA PĂTIMIRE! Părtăşia la durerea sa e SINGURA legătură vie, duhovnicească, nu intelectuală, cu sfinţii din închisorile comuniste!
Ne-a invitat, în scris, la cina sfintei sale dureri, şi noi nu ne-am dus acolo, până la Cruce, ci am rămas la arhondaric; dar am păstrat biletul, învitaţia, ca să ne facem un nume, dându-ne drept prieteni ai săi, tovarăşi ai săi de Cruce...
Noi am lepădat durerea sa şi i-am luat doar cuvintele... Şi le tot înmulţim cu minţile noastre nesmerite şi cu inimile noastre învârtoşate... şi dăm de mâncare mulţimilor, pietre ca pâini şi şerpi, ca peşti...
Să ne mai mirăm de rezultat? Să ne mai mirăm că, pe acest subiect, se înmulţesc doar muşcăturile veninoase şi lapidările verbale ?
Şi nu suferim nici să ne pocăim şi să oprim tragica impostură... Aşa că toată şerpăria şi toate pietrele se întorc, până la urmă, împotriva singurului răstignit al acestei drame: părintele Iustin.
Şi aşa, dânsului i se desăvârşeşte martiriul. Iar nouă...
Iartă-mă, părinte Iustin! Iartă-mă! Şi rugaţi-vă pentru mine, să nu mai rămân străin de durerea sfinţiei voastre...