GANDIREA PATRISTICA sau VIATA IN HRISTOS

[cristiboss56]

Multe religii recomanda iubirea aproapelui; crestinismul singur cere iubirea vrajmasilor. In aceasta privinta Noul Testament este in ruptura cu Vechiul, care opunea violentelor suferite legea talionului: “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mana pentru mana, picior pentru picior, arsura pentru arsura, rana pentru rana, moarte pentru moarte” (Is 21, 24-25). Hristos Insusi semnaleaza aceasta singularitate si ruptura atunci cand spune: “Porunca noua va dau voua: sa va iubiti unii pe altii asa cum v-am iubit si Eu pe voi. Din aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, de veti avea dragoste unii fata de altii” (In 13, 34-35), si mai mult inca atunci cand da aceasta invatatura intemeietoare, pe care trebuie sa o reproducem integral caci, din ea deriva intreaga invatatura patristica:
“Ati auzit ca s-a zis: ochi pentru ochi si dinte pentru dinte. Eu insa va spun voua: Nu va impotriviti celui rau, iar cui te loveste peste obrazul drept, intoarce-i-l si pe celalalt. … Ati auzit ca s-a zis: Sa iubesti pe aproapele tau si sa urasti pe vrajmasul tau. Eu insa va zic voua: Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ca va vatama si va prigonesc, ca sa fiti fiii Tatalui vostru Celui din ceruri, pentru ca El face sa rasara soarele peste cei rai si peste cei buni si trimite ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti” (Mt 5, 38-39, 43-45)
“Si precum voiti sa va faca voua oamenii faceti-le si voi asemenea; caci daca iubiti pe cei ce va iubesc ce rasplata puteti avea? Fiindca si pacatosii iubesc pe cei ce-i iubesc pe ei. Si daca faceti bine celor ce va fac voua bine, ce multumire puteti avea? Pentru ca si pacatosii acelasi lucru il fac” (Lc 31-33). “Si daca imbratisati numai pe fratii vostri, ce faceti mai mult? Au nu fac si paganii acelasi lucru? Fiti dar voi desavarsiti, precum Tatal vostru cel ceresc desavarsit este” (Mt 5, 47-48).
In Vechiul Testament, legea talionului, inteleasa in sensul ei cel mai pozitiv, avea drept scop descurajarea nedreptatii si iudeii au stiut sa rupa cu ea pentru a raspunde exigentelor mai inalte prefigurandu-le pe cele ale lui Hristos. Luata “ad litteram”, ea parea insa sa aduca razbunarii chezasia legii divine si ducea cel mai adeseori la favorizarea inlantuirii violentelor ce se prelungeau indefinit.
Porunca lui Hristos de a intinde si celalalt obraz celui care te loveste vine sa rupa aceasta inlantuire. Hristos insa nu porunceste doar sa nu raspundem raului cu rau, ci si sa raspundem raului cu bine. Ucenicul lui Hristos se distinge numai de pacatosi, dar si de pagani, prin faptul ca nu se limiteaza la a iubi pe cei ce-l iubesc si ii fac bine, ci se straduieste sa-i iubeasca pe cei ce-l urasc si-l maltrateaza. El este chemat la desavarsire de Dumnezeu insusi, Care trateaza pe toti oamenii, buni sau rai, in mod egal.
Iubirea e o dispozitie launtrica ce nu poate fi descrisa intr-un mod adecvat. Ii putem insa preciza conditiile si manifestarile. In acest fel e posibil ca, urmand indicatiile Parintilor, sa definim diferitele trepte ale iubirii de vrajmasi, de la cele mai elementare pana la cele mai inalte.

1. Prima treapta, dupa Sfantul Ioan Hrisostom, e de a nu face primii raul.
2. Cea de-a doua treapta, potrivit aceluiasi sfant, e de a nu ne razbuna pe masura a chiar suferintei care ni s-a facut.
Aceste doua prime trepte nu par a tine propriu-zis de iubirea de vrajmasi; ele sunt totusi conditiile sale cele mai elementare, si nu este inutil sa le reamintim aici, intr-atat de instinctiva si spontana e inclinatia de a ne ataca dusmanii sau de a ne razbuna pe ei, fara a uita ca insa ea primeste cautiunea legii vechi-testamentare a talionului inteles intr-un sens literal.
3. Cea de-a treia treapta e de a nu ne razbuna deloc, si de a lasa razbunarea in grija lui Dumnezeu. Acest lucru corespunde sfaturilor Apostolului: “Nu rasplatiti nimanui raul cu rau” (Rm 12,17); “nu va razbunati voi singuri, iubitilor, ci lasati loc maniei lui Dumnezeu; caci scris este: A mea este razbunarea, Eu voi rasplati, zice Domnul” (Rm 12, 19). In acest sens, Sfantul Isaac Sirul sfatuieste: “Lasa-te prigonit, dar nu prigoni. Lasa-te rastignit, dar nu rastigni. Lasa-te ocarat, dar nu ocara. Lasa-te defaimat, dar nu defaima”.
4. A patra treapta e de a nu ne impotrivi. Aceasta atitudine corespunde sfatului lui Hristos: “Eu insa va spun voua: Nu va impotriviti celui rau!” (Mt 5, 39).
5. A cincea treapta e de a nu ne infuria la randul nostru pentru ceea ce ne fac vrajmasii, ci de a-i suporta, de a da dovada de rabdare, de a indura tot ceea ce ne fac sa suferim, dupa exemplul Apostolului: “Prigoniti, rabdam” (1 Co 4, 12) si dupa idealul pe care il fixeaza altundeva: “caci de va robeste cineva, de va mananca cineva, de va ia ce este al vostru, de va priveste cineva cu mandrie, de va loveste cineva peste obraz – rabdati” (2 Co 11, 20).
6. A sasea treapta e de a nu ne mahni launtric pentru afronturile, injuriile, incercarile si intristarile pe care ne fac sa le suferim vrajmasii nostri, sau cum spune Sfantul Simeon Noul Teolog “de a avea neschimbat aceeasi buna simtire egala pentru cei ce ne batjocoresc in fata, ne calomniaza, ne judeca, ne osandesc, ne injura si ne scuipa in fata, si pentru cei ce iau in afara infatisarea prieteniei, dar pe ascuns fac aceleasi lucruri fara sa se poata insa ascunde de fapt”.
Sa observam ca aceasta atitudine se poate situa la diferite niveluri, pentru ca ea insasi are trepte. Pe treapta cea mai de jos, ea poate fi legata de dispret, si asadar sa fie opusa iubirii; pe o treapta mai inalta, ea poate fi legata de indiferenta, si asadar nu este conforma inca iubirii; pe treptele mai inalte, ea poate da marturie ca am atins nepatimirea, si mai sus inca, sa fie legata de adevarata iubire.
7. A saptea treapta e de a privi ocarile primite drept o binefacere, de a ne bucura de ele si de a multumi lui Dumnezeu. Cine a atins aceasta treapta simte intelesul acestor cuvinte ale lui Hristos: “Fericiti veti fi cand va vor ocara si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra mintind din pricina Mea” (Mt 5, 11).
E lucru obisnuit ca Parintii sa ne sfatuiasca sa-l privim pe cel ce ne ocaraste drept un medic ce vine in chip providential sa vindece sufletul nostru de boli (mai cu seama de slava desarta si de mandrie), si sa sublinieze folosul duhovnicesc pe care-l putem scoate pentru aici si pentru lumea de dincolo din ceea ce ei ne fac sa suferim.
O apoftegma relateaza ca Sfantul Zosima sublinia: “Daca cineva il tine minte pe fratele care l-a mahnit, suparat sau ocarat, trebuie sa-si aduca aminte de el ca de un doctor trimis de Hristos, sa-l priveasca drept un binefacator. Caci daca te mahnesti in asemenea imprejurari e pentru ca sufletul tau e bolnav. Caci daca n-ai fi bolnav, n-ai suferi. Trebuie insa sa multumesti acestui frate fiindca datorita lui iti cunosti boala, trebuie sa te rogi pentru el si sa primesti ce vine de la el ca pe niste leacuri trimise tie de Domnul”.
Sfantul Ioan din Gaza scrie mai general: “Daca suntem drepti, incercarea ce ne vine (de la vrajmasii nostri) e spre inaintarea noastra, iar daca suntem nedrepti, e pentru iertarea pacatelor si indreptarea noastra, e un exercitiu si o lectie de rabdare”.
8. A opta treapta e de a ne oferi de bunavoie ocarilor. Aceasta atitudine corespunde sfatului lui Hristos: “De te loveste cineva peste obrazul drept, intoarce-i-l si pe celalalt” (Mt 5, 39).
9. A noua treapta e de a voi sa suferim mai mult decat vor altii sa ne faca sa induram.

[cristiboss56]

10. A zecea treapta e de a nu avea ura pentru cei ce ne maltrateaza.
11. A unsprezecea treapta e de a nu simti ranchiuna, de a nu avea nici manie, nici resentiment fata de vrajmasii nostri. “Iubirea – scrie Sfantul Ioan Scararul – este propriu-zis lepadarea oricarui cuget potrivnic, caci iubirea nu socoteste raul (1 Co 13, 5)”.
12. A douasprezecea treapta e de a nu-i invinui pe vrajmasii nostri, de a nu-i critica, de a nu vorbi rau drept de ei si chiar de a nu descoperi altora raul pe care ni-l fac.
13. A treisprezecea treapta e de a nu avea nici un dispret pentru ei.
14. A paisprezecea treapta e de a nu avea in noi nici o urma de aversiune sau respingere fata de ei.
15. A cincisprezecea treapta e de a nu incerca nici cea mai mica amaraciune fata de ei la gandul a ceea ce ne-au facut, nici cea mai mica intristare.
16. A saisprezecea treapta e de a nu-i judeca defel, ci de a privi la propriile noastre nedreptati. Acest lucru corespunde poruncii lui Hristos: “Nu judecati, ca sa nu fiti judecati. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tau si nu vezi barna din ochiul tau?” (Mt 7, 1-3).
17. A saptesprezecea treapta e de a ierta sincer. Aceasta atitudine ne face vrednici sa-L chemam pe Dumnezeu pentru iertarea greselilor noastre in rugaciunea pe care ne-a invatat-o Domnul: “Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri” (Mt 6, 12), si atesta ca luam in serios cuvintele lui Hristos: “Ca de veti ierta oamenilor greselile lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel ceresc greselile voastre” (Mt 6, 14).
In forma ei cea mai inalta, aceasta iertare merge pana la a nu mai tine minte ceea ce am suferit. Pe aceasta treapta, observa Sfantul Simeon Noul Teolog, iubirea de vrajmasi sta in “a uita cu desavarsire cele ce le-am suferit si a nu ne aduce aminte de ceva din cele ce ni s-au intamplat, fie ca lipsesc, fie ca sunt de fata cei ce ne-au suparat, si de a-i primi pe acestia la fel ca pe prieteni, in convorbiri si la masa, fara nici un gand la cele intamplate.
Aceste prime saptesprezece trepte insa nu ne fac sa intram in ceea ce este propriu-zis iubirea, desi sunt conditii indispensabile si trepte pregatitoare pe care trebuie sa le strabatem. Iubirea nu este simpla absenta a animozitatii, ci este mai presus de ea.
Sfantul Maxim Marturisitorul scrie in aceasta privinta: “Cine nu pizmuieste si nu se manie pe cel ce l-a intristat si nu tine minte raul de la el, inca nu are dragoste fata de acela. Caci poate sa nu rasplateasca raul cu rau, chiar daca nu are multa dragoste, pentru ca asa e porunca”; “cine nu iubeste pe cineva, prin aceasta inca nu si-l uraste; iar cel ce nu-l uraste, inca nu-l si iubeste. Si poate sa stea la mijloc: adica nici sa-l iubeasca, nici sa-l urasca”. Treptele urmatoare ne vor introduce propriu-zis in iubire.
18. A optsprezecea treapta e de a ne sili sa ne impacam cu vrajmasii nostri, precum spune Hristos: “Du-te mai intai si te impaca cu fratele tau” (Mt 5, 24), “impaca-te cu parasul tau degraba, pana esti cu el pe cale” (Mt 5, 25). Prin aceasta atitudine se manifesta dorinta de unire care e la temelia iubirii (opusul caruia e tendinta spre diviziune si separatie).
19. A nouasprezecea treapta e de a avea inima si compatimire pentru ei. Aceasta atitudine corespunde sfatului lui Hristos dat in insusi contextul poruncilor Sale privitoare la iubirea de vrajmasi: “Fiti milostivi, precum Tatal vostru milostiv este” (Lc 6, 36). Sfantul Isaac Sirul descrie astfel pe cel ce are o compasiune autentica pentru toate fapturile creatiei si, prin urmare, si fata de vrajmasii sai: “Cand se gandeste la ei si ii vede, ochii sai varsa lacrimi. Si atat de puternica si naprasnica e compatimirea sa, si atat de mare e staruinta sa, incat inima sa se strange si nu poate indura sa auda sau sa vada nici cel mai mic rau si nici cea mai mica intristare in faptura”.
20. A douazecea treapta implica nu numai renuntarea la fi razbunat de Dumnezeu, dar si la dorinta ca El sa pedepseasca vreodata pe vrajmasii nostri. Sfatul Apostolului: “Nu va razbunati singuri, iubitilor, ci lasati loc maniei lui Dumnezeu, caci scris este: “A Mea este razbunarea; Eu voi rasplati, zice Domnul”" (Rm 12,19), pare aici sa fi fost dat pentru incepatorii care de-abia erau in stare sa renunte la propria lor razbunare. Aceasta a douazecea treapta consta in mod pozitiv din a voi ca Dumnezeu sa-i ierte pe vrajmasii nostri, sa-i pazeasca si sa-i mantuiasca.
21. A douazeci si una treapta e de a ne ruga lui Dumnezeu pentru ei. Aceasta atitudine corespunde poruncii lui Hristos: “Rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc” (Mt 5, 44; cf. Lc 6, 28).

[cristiboss56]

Rugaciunea pentru vrajmasi este evident implicata inca de la primele trepte, dar atunci ea era un mijloc de a evita atitudinile nedorite, cum sunt ura, ranchiuna, resentimentul si mandria legate de ele, si de a ne curati de ele. Pe treptele mai inalte, ea se face nu numai fata de noi insine, ci si fata de ceilalti; ea duce la compatimire si iubire pentru vrajmasi si ingaduie dezvoltarea, intarirea si manifestarea acestor atitudini pozitive.
Ea consta atunci in a-I cere lui Dumnezeu sa se milostiveasca de ei, sa le ierte pacatele, sa-i mantuiasca si sa le dea ce este mai bun. Semnul ca rugaciunea e adanca, sincera si motivata de o compatimire autentica e acela ca e insotita de intristarea inimii si de lacrimi.
Cel ce are compatimire, scrie Sfantul Isaac Sirul, “se roaga cu lacrimi in tot ceasul pentru dobitoacele necuvantatoare, vrajmasii adevarului, si pentru toti cei ce il vatama, sa fie paziti si iertati”. Cine-si iubeste vrajmasii, spune Sfantul Maxim Marturisitorul, merge “pana la a suferi pentru ei, daca i se da prilejul”.
22. A douazeci si doua treapta e de a avea afectiune pentru ei. Sfantul Simeon observa ca pe aceasta treapta iubirea consta in “a iubi din adancul sufletului si a-i imbratisa fara patima ca pe niste prieteni adevarati, cu lacrimi de iubire sincera, fara sa se afle in acea clipa nici urma vreunei suparari in noi”.
23. A douazeci si treia treapta e de le voi si a le face binele. Aceasta atitudine corespunde poruncii lui Hristos: “Binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc” (Mt 5, 44; cf. Lc 6, 27-28); “iubiti pe vrajmasii vostri, faceti-le binele” (Lc 6, 35); “tot ce voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi lor” (Lc 6,31), porunca reluata de Apostolul: “Binecuvantati pe cei ce va prigonesc, binecuvantati-i si nu-i blestemati” (Rm 12, 14); “cautati ce este bine inaintea tuturor oamenilor” (Rm 12, 17). “daca vrajmasul tau flamanzeste, da-i sa manance; daca inseteaza, da-i sa bea” (Rm 12, 20).
Apostolii marturiseau prin comportarea lor o asemenea atitudine: “Ocarati fiind, binecuvantam” (1 Co 4, 12). Unui mirean maltratat de cineva si care il intreaba despre purtarea pe care trebuie sa o aiba fata de el, Sfantul Ioan din Gaza ii da un singur raspuns: “Fa-i binele”. Sfantul Isaac sfatuieste: “Arata-ti maretia compatimirii tale facandu-le bine celor ce te-au nedreptatit”, si observa ca “e mai mare lucru a face binele pacatosilor decat dreptilor”.
Sfantul Maxim invata ca iubim cu adevarat numai atunci cand suntem in stare “sa rasplatim raul cu binele”, caci “a face bine din indemn launtric celor ce ne urasc pe noi e propriu numai dragostei duhovnicesti adevarate”.
Iubirea nu consta de altfel numai in a face binele vrajmasilor nostri, dar si in a gandi bine despre ei (aceasta neimplicand apriori in chip necesar aceasta). Cine isi iubeste vrajmasii nu numai nu se bucura de esecurile lor si de raul ce vine asupra lor si nu se intristeaza vazandu-i cinstiti sau multumiti, dar se intristeaza vazandu-i la incercare sau in chinuri si se bucura de succesul lor, vrea in mod sincer fericirea lor si cauta in toate imprejurarile sa-i multumeasca.
24. A douazeci si patra treapta e de a-i privi pe cei ce ne fac raul deopotriva cu cei ce ne fac binele, si a-i iubi in mod egal. Trebuie sa ajungem, invata Sfantul Varsanufie, la “a-l privi pe cel ce ne loveste ca si pe cel ce ne mangaie, pe cel ce ne dispretuieste ca si cel care ne cinsteste, pe cel ce ne ocaraste ca si pe cel ce ne cinsteste, pe cel ce ne mahneste ca si pe cel ce ne usureaza”.
Mai mult decat toti Parintii, Sfantul Maxim ne sfatuieste sa-i tratam pe toti oamenii in mod egal si sa-i iubim fara nici o diferenta intre ei, prieteni sau vrajmasi, drepti sau pacatosi. “Fericit omul care poate sa iubeasca pe toti oamenii deopotriva”. “Cel bun si fara patima in aplicarea voii sale iubeste pe toti oamenii la fel: pe cel virtuos pentru fire si pentru buna aplecare a voii lui, iar pe cel pacatos il miluieste pentru fire si din compatimire, ca pe un lipsit de minte ce umbla in intuneric”.
“Iubirea desavarsita iubeste pe toti oamenii la fel: pe cei buni si sarguitori ca pe niste prieteni, iar pe cei lenesi ca pe niste dusmani, facandu-le bine, rabdand indelung si suferind cele ce-i vin de la ei”. “Daca pe unii ii urasti, pe altii nici nu-i iubesti, nici nu-i urasti, pe altii iarasi ii iubesti dar potrivit, si in sfarsit, pe altii ii iubesti foarte tare, din aceasta neegalitate cunoaste ca esti departe de dragostea desavarsita, care cere sa iubesti pe tot omul deopotriva”. Fiindca “prietenii lui Hristos iubesc cu adevarat toate fapturile”.
Gasim aceeasi invatatura la Sfantul Isaac Sirul: “Socoteste ca toti oamenii, fie ei necredinciosi sau ucigasi, sunt egali in bine si in cinste, si ca fiecare e prin fire fratele tau, chiar daca, fara sa o stie, s-a departat de adevar”. Compatimirea – observa acelasi sfant – e o intristare iscata de har, ea se pleaca spre toate fiintele cu aceeasi afectiune”. “Cine iubeste toate fapturile deopotriva, cu compatimire si discernamant, a ajuns la desavarsire”.
25. A douazeci si cincea treapta e de a-i trata pe vrajmasii nostri ca pe prietenii nostri. Cine-si iubeste cu adevarat vrajmasii, scrie Sfantul Simeon, e in stare “sa-i primeasca ca pe prieteni in adunari si in ospete, fara nici un gand la cele trecute”. Sfantul Ioan Hrisostom spune la fel: “Fata de cei ce ne-au nedreptatit trebuie sa ne purtam ca fata de niste adevarati prieteni, si sa-i iubim ca pe noi insine”.
26. A douazeci si sasea treapta e de a-i iubi pe vrajmasii nostri un numai ca pe noi insine, dar chiar mai mult decat pe noi insine. Iubirea, spune Sfantul Maxim, “duce in chip armonios la laudabila inegalitate prin care fiecare il prefera pe aproapele lui insusi, tot pe atat pe cat mai inainte se sarguia sa-l indeparteze si sa treaca inaintea lui”. O apoftegma relateaza ca monahii din Sketis realizasera acest ideal si “faceau mult mai mult decat cere Scriptura, iubindu-si vrajmasii mai mult decat pe ei insisi”.
Aceasta clasificare in trepte nu pretinde evident sa stabileasca o ierarhie riguroasa. Unele atitudini pot fi situate pe diferite planuri si fiecare le implica mai mult sau mai putin pe celelalte. Iubirea e in cele din urma o dispozitie unitara si indivizibila.
Clasificarea noastra are mai cu seama un scop pedagogic; ea urmareste sa faca inteles faptul ca iubirea de vrajmasi are multiple componente, dobandirea ei raspunde la numeroase exigente si nu este cu putinta decat in urma unui efort launtric treptat si divers; ea vrea sa sublinieze si ca aceasta poate primi diferite niveluri de calitate si intensitatea despre care cei ce nu s-au luptat indelungat pentru o dobandi n-au decat o constiinta restransa.

[iustin10]

În prealabil postat de cristiboss56

un aspect important al iubirii de vrăjmaşi ar trebui să fie restaurarea iubirii sănătoase pentru noi ca făpturi minunate ale lui Dumnezeu (Ps. 138), acceptarea neputinţelor noastre care vin de la firea căzută şi de la tendinţa de autodeterminare, de independenţă de Dumnezeu, mărturisirea lor în faţa lui Dumnezeu, cerşirea Harului vindecător şi sfinţitor şi ura sănătoasă faţă de păcat ca lucrare împotriva firii şi nevoilor ei reale. Iubirea de vrăjmaşi presupune acceptare, asumare, iertare, rugăciune şi primirea lui Dumnezeu în noi, pentru a-L recunoaşte în fraţii noştri pe care îi numim vrăjmaşi numai pentru că avem nevoie de cineva pe care să ne vărsăm focul urii de noi înşine care ne mistuie fără milă dacă nu alergăm prin pocăinţă la împăcare cu puterea focului iubirii milostive a lui Dumnezeu.

Asa este ,mult ne chinuie ura care este in noi.
Nu ar ajunge o armata de dusmani ,ca sa ne varsam aceasta ura.
Dar cu unul singur daca reusim sa ne invingem aceasta ura ,ca prin minune,si pe ceilalti ii vom vedea normali.
Si o intrebare :
Tu cand nu precizezi nici o sursa in titlu sau la subsol inseamna ca sunt gandurile tale?
Postarea de mai sus e a ta ?

[cristiboss56]

În prealabil postat de iustin10

Asa este ,mult ne chinuie ura care este in noi.
Nu ar ajunge o armata de dusmani ,ca sa ne varsam aceasta ura.
Dar cu unul singur daca reusim sa ne invingem aceasta ura ,ca prin minune,si pe ceilalti ii vom vedea normali.
Si o intrebare :
Tu cand nu precizezi nici o sursa in titlu sau la subsol inseamna ca sunt gandurile tale?
Postarea de mai sus e a ta ?

Sunt invataturi ale Sfantului Siluan Atohnitul , dupa cum este precizat in titlu !
Despre iertare si nu numai , sunt cuvintele mele pe care poti sa le citesi cu doua sau trei pagini in urma :"
Vrajmasii cei dinlauntrul omului sunt cei mai perfizi si cei mai periculosi . Suntem in majoritatea cazurilor proprii nostri vrajmasi , iar acolo unde diavolul gaseste terenul slab calca cu "talpile "viata noastra si ne " aseaza intru intuneric ca pe mortii cei din veac", ne tulbura mintea si inima si toate cele dinlauntrul nostru. Gandurile , navalesc asupra noastra , frate Ioane , daca-mi permiti sa-ti spun frate Ioane , caci am vazut ca in adresarea ta fata de mine , folosesti cand id.-ul , CristiBoss , cand imi spui pe nume , Cristian , asta probabil in functie de starea ta sufleteasca , sau poate si astea sunt niste simple ganduri "vrajmase ". Nu conteaza pana la urma , importatnt este sa deslusim impreuna "micile mistere"ale vrajmasiei in general vorbind .
Deci , repet si accentuez , vrajmasia se afla in mintea noastra in primul rand , atunci cand Duhul slabeste , si gandurile trufase pun stapanire peste noi . A arunca vina pe diavol , sau pe cel de langa noi , e semn mare de slabiciune , de lasitate pana la urma . Noi suntem principalii vrajmasi si vinovati prin tate lucrurile cele de rusine , cu clevetirile , cu invidia , cu osandirea , cu minciunile , cu tinerea de minte a raului facut de altii , cu desfranarea , cu zgarcenia , cu mania , cu lacomia , cu betia , si cu toate gandurile cele rele si viclene , cu toata poftirea noastra trupeasca . Dumnezeu lucreaza prin oameni si pentru oameni , frate Ioane , si asta o stim foarte bine , ne incearca si ne ispiteste , tot prin oameni si pentru oameni , si il lasa pe diavol in lucrarea sa , tot pentru a ne cali si a ne incerca , dar sa nu uitam ca-i o incercare "limitata " , caci altfel am pieri insantaneu , fara putinta de aparare si ragaz de indreptare . Majoritatea incercarilor ne vin prin cei de langa noi , iar daca raspunsul nostru este unul negativ , cu aceasi masura sau chiar mai rea , problema este numai si numai in noi si-n slabiciunile noastre . La o palma putem raspunde cu doua , noua , sau cu nici una , precum si un gand il putem opri din fasa , sau il putem inmulti .
Ce facem in astfel de situatii , cum ne luptam impotriva duhului trandaviei , al grijii de multe al grairii in deserrt , al iubirii de stapanire , al urii . . . ?
Raspunsurile le avem zi de zi , in Psalmul 50 , in psalmul 142 , in rugaciunile Sfantului Efrem Sirul , in mai toate cele pe care le rostim de circa sapte sute de ori intr un an , dar care de multe ori le rostim , citim , mecanic , cu mintea imprastiata si napaditi de ganduri lumesti din cele mai diverse si mai aberante .Vina este in primul rand a noastra , iar vrajmasia este "rodul muncii noastre " , asta cred eu frate Ioane .
Sa ne ajute Dumnezeu sa ne vindecam intai pe noi , sa-l saturam pe cel flamand , pe cel insetat , sa-l imbracam pe cel gol , sa-l primim in casa pe cel strain , sa-l ajutam si sa-l cercetam pe cel bolnav , sa-l indreptam cu blandete pe cel ce greseste , sa-l invatam pe cel nestiutor , sa dam sfat bun , sa ne rugam pentru aproapele , sa-l mangaiem pe cel intristat , si nu in ultimul rand sa-l iertam pe cel ce ne-a gresit , si apoi putem sa trecem si la meditatia ascunsa , caci altfel sarim peste etapele principale , care incepe prin vindecarea noastra precum am scris ceva mai sus , si atunci ne gasim si linistea necesara "meditatiei ascunse ", trecute de tine la punctul patru .
Post binecuvantat , frate ! "
Sau :"
Cheia "succesului" , a fost , este si va fi in vecii vecilor iertarea , caci iertarea noastra din partea bunului Dumnezeu este conditionata de iertarea greselilor semenilor nostri de catre noi , iar fara aceasta sincera iertare nu putem vorbi de nimic bun in credinta noastra , iar orice teorie , orice vorba buna , orice invatatura expusa aici in mii de citate si linkuri , reprezinta desertaciunea desertaciunilor si nimic mai mult .
Dumnezeu nu a filozofat , nu a vorbit cifrat , pompos , ci El voieste ca noi sa fim milostivi , iertatori , si rabdatori , caci numai astfel se vor schimba in bine si relatiile intre oameni , inclusiv aceasta comunicare defectuasa , bazata pe tot felul de ganduri neavenite .
Prin iertare se stinge ura , violenta , iar rautatea este inlocuita cu bunatatea , iar iadul vietii noastre se schimba in << bucuria raiului >> , prin inteleptirea mintii si luminarea ei , iar viata noastra se va schimba cu siguranta inca din aceasta viata pamanteasca .
Dumnezeu Cel milostiv si iertator ii cere omului nemilostiv si neiertator sa fie precum El , aducandu-i aminte cat de mult pierde spiritual daca nu este si el iertator asemenea Lui, precum si Sfintii Parinti ne indeamna mai in toate scrierile lor.
Spunea un Sfinte Parinte ca toti oamenii sunt creati dupa chipul lui Dumnezeu , dar la << asemenea cu Dumnezeu sjung numai cei ce traiesc in comuniune cu El >> si deci implinesc voia Lui. Omul care nu iarta altora greselile , nu poate dobandi sfintenia care vine de la Dumnezeu . Parca s-a mai discutat pe la Topicul de Pocainta problema aceasta , si nu odata ci de N ori , si doresc sa amintesc aici o pildan , un fragent dintr o pilda spusa chiar de Sfintii Sfintilor , de Mantuitorul nostru Hristos :
"Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi, mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor până ce-i va plăti toată datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu Cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta, din inimile voastre, fiecare fratelui său."
Cel ce nu va ierta va suporta pedeapsa lui Dumnezeu , caci constrangerea il va determina pe cel neiertator si nesimtitor sa dobandeasca darul iertarii , nu o iertare formala de fatada , ci o iertare adevarata aflata undeva inlauntrul sufletului nostru .

Cred ca "problematica" iertarii sta la temelia Pocaintei noastre , iar fara iertare toate sunt de prisos , caci pentru noi ortodocsii , iertarea greselilor oamenilor , a celor de langa noi , este conditia esentiala de a putea sa ne Impartasim cu Trupul si Sangele Mantuitorului , Care s-a rugat pentru pacatele celoe care L-au rastignit . Deci , El Dumnezeu , s-a rugat pentru ucigasii sai , iar noi nu putem trece nici peste greselile virtuale , nici peste virgula sau punctul pus gresit . . . !
Sa nu uitam cuvintele : " Parinte , iarta-le lor , ca nu stiu ce fac " ( Luca 23, 34 )
Întrucât Biserica a înţeles valoarea sfinţitoare şi mântuitoare a iertării, ea îi îndeamnă pe toţi oamenii să ierte greşelile aproapelui lor. Pentru creştini, iertarea greşelilor oamenilor este o condiţie pentru a se împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului Hristos, Cel ce S-a rugat pentru iertarea păcatelor celor care
L-au răstignit, zicând: "Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac" (Luca 23, 34).
Sa ne ajute Bunul Dumnezeu pe toti sa invatam iertarea , caci numai astfel crestem duhovniceste si ne sfintim , devenind << oameni ai lui Dumneze >>


Post binecuvantat !"

[cristiboss56]

În prealabil postat de iustin10

Dar cu unul singur daca reusim sa ne invingem aceasta ura ,ca prin minune,si pe ceilalti ii vom vedea normali.

Nu cred ca este potrivit chiar cuvantul " ura ", ci mai degraba inversunare , incapatanare , caci de multe ori suntem prada gandurilor de moment , ganduri mici , care daca nu sunt oprite la timp se inmultesc , se maresc , precum bulgarele de zapada , care prin rostogoire creste , tot creste fara a mai avea un control asupra lui . Cat priveste " normalitatea " , ea este relativa . . . ! A vedea pe cineva "normal" depinde si de curatia noastra interioara , de starea noastra , de starea pacatoseniei noastre , si apoi sa nu uitam ca daca vrei sa-l vezi pe cineva bun , bun il vezi , iar de vrei sa-l vezi rau , rau il vezi , precum spunea Parintele Paraian .

[cristiboss56]

În prealabil postat de iustin10

Asa este ,mult ne chinuie ura care este in noi.
Nu ar ajunge o armata de dusmani ,ca sa ne varsam aceasta ura.
Dar cu unul singur daca reusim sa ne invingem aceasta ura ,ca prin minune,si pe ceilalti ii vom vedea normali.

"Iarta-ti mereu dusmanii, nimic nu-i supara mai tare."
Oscar Wilde

[cristiboss56]

Pentru părintele Sofronie, această poruncă a lui Hristos este nici mai mult nici mai puţin decât „piatra din capul unghiului a Evangheliei”. Este singurul remediu la toate relele, criteriul ultim şi de neînlăturat al credinţei adevărate, al comuniunii adevărate cu Dumnezeu, al adevărului în Biserică. Cine are puterea iubirii pentru duşmani cunoaşte pe Hristos în duh şi în adevăr. Cine, din contră, nu o are, este prizonierul morţii, încă nu este „ortodox”, adică nu-l cunoaşte pe Dumnezeu „aşa cum este El”.
Practic, în ce constă iubirea vrăjmaşilor? În faptul că preferăm să fim ucişi în loc să ucidem, spune părintele Sofronie. „Nu trebuie să ucidem pe vrăjmaşii noştri, ci să-i învingem prin iubire. Să ne amintim că răul absolut nu există şi că singur absolut este Binele care nu are început. Porunca de a nu răspunde răului cu răul (Matei 5, 39) este metoda cea mai eficace de a lupta cu răul”. A lupta prin forţă înseamnă a înlocui o violenţă cu alta şi a întreţine astfel dinamica răului. Biruinţa obţinută prin forţă este întotdeauna o ruşine pentru Omenire.
Prin natura ei, nu poate dura o veşnicie. Biruinţa martirilor şi a sfinţilor este, în schimb, o adevărată slavă. Ea rămâne în vecii vecilor. Ca dovadă, istoria recentă a Rusiei, pentru care părintele Sofronie nu înceta să se roage, şi care îi revela caracterul eminamente paradoxal: suferinţe, crime şi drame nesfârşite pe pământ, iar în cer şi în Biserică, secerişul sfinţilor! „Nu există tragedie în Dumnezeu, spunea şi repeta el, într-un alt fel în „Rugăciunea, experienţa vieţii veşnice”. Tragedia nu există decât pentru omul a cărui vedere nu depăşeşte hotarele pământului. Hristos a trăit drama întregii omeniri, dar în El Însuşi, nu exista nici o dramă”. Numai o pace de necuprins…

[iustin10]

În prealabil postat de cristiboss56

Nu cred ca este potrivit chiar cuvantul " ura ", ci mai degraba inversunare , incapatanare , caci de multe ori suntem prada gandurilor de moment , ganduri mici , care daca nu sunt oprite la timp se inmultesc , se maresc , precum bulgarele de zapada , care prin rostogoire creste , tot creste fara a mai avea un control asupra lui . Cat priveste " normalitatea " , ea este relativa . . . ! A vedea pe cineva "normal" depinde si de curatia noastra interioara , de starea noastra , de starea pacatoseniei noastre , si apoi sa nu uitam ca daca vrei sa-l vezi pe cineva bun , bun il vezi , iar de vrei sa-l vezi rau , rau il vezi , precum spunea Parintele Paraian .

Da , totul vine din noi. Nimeni nu ne este dusman cu adevarat ,astfel ca sa ne fie imposibil sa il iertam. Chiar si cea mai mare nedreptate de ni s-a facut , tot putem gasi in noi resurse de a ierta . Dusmanul adevarat ,este doar mania noastra ,dorinta de a ne face singuri dreptate , grabncia judecare a celuilalt. Poti sa te departezi de un om care te face sa suferi , dar nu ai voie nici o clipa sa lasi sa patrunda mahnirea in interiorul tau si asprimea in afara.

[cristiboss56]

În prealabil postat de iustin10

. . . nu ai voie nici o clipa sa lasi sa patrunda mahnirea in interiorul tau si asprimea in afara.

Asa sa ne ajute Dumnezeu !