Psalmul 50 pentru ce se citeste? dar celelalte psalmii ?

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 65


Întru sfîrşit, cîntarea Psalmului învierii.

Nici cea evreiască nu are această deasupra-scriere, nici ceilalţi tălmăcitori, nici Cei 70 în Exapla, ci şi pe aceasta - precum se vede - au adăugat-o oarecari. Dumnezeiescul David a scris şi Psalmul de faţă tot celor robiţi în Babilon, dar acelora care dobîndiseră acum întoarcerea şi se apucaseră de călătorie. Totodată, mai-nainte grăieşte încă şi mîntuirea neamurilor.
Strigaţi lui Dumnezeu, tot pămîntul, cîntaţi numelui Lui, daţi slavă laudei Lui!
Zice: Toţi oamenii, împărtăşindu-vă împreună cu noi de cîntarea de laudă, împreună cu noi trimiteţi şi cuvenita cinste lui Dumnezeu. Şi după cuviinţă cheamă toată firea oamenilor către o împărtăşire ca aceasta, întru dînşii zugrăvindu-se cele ale mîntuirii tuturor: căci, precum ei s-au izbăvit din robia Babilonienilor, tot aşa s-a slobozit omenirea, după înomenirea lui Dumnezeu şi Mîntuitorului, de amara tiranie a diavolului.
După aceea, îi învaţă şi chipul cîntării de laudă:
2 Ziceţi lui Dumnezeu: Cît sînt de înfricoşate lucrurile Tale! - întru mulţimea puterii Tale minţi-vor Ţie vrăjmaşii Tăi.
Minunaţi-vă - zice - după putere de minunile făcute de Dumnezeu, că atîtea sînt şi într-acest fel, încît nu se cred de cei rău-credincioşi. Acest „întru mulţimea puterii Tale minţi-vor Ţie vrăjmaşii Tăi” are încă şi altă înţelegere, mărturisită de adevăr, că zice: Dacă vei lumina lumea cu lumina cunoştinţei de Dumnezeu, schimbînd pe cei mulţi întru buna-credinţă, atunci şi cei ţinuţi cu întunericul necredinţei se vor făţărnici bunei-credinţe, lepădîndu-se de păgînătate. Şi acest lucru îl vedem făcîndu-se totdeauna, că mulţi, slujind înşelăciunii elineşti, nu îndrăznesc a mărturisi acest lucru la arătare. Încă şi Iudeii, strîmtorîndu-se, laudă biruinţa Crucii şi adevărul proorociei se arată de pretutindeni.
3 Tot pămîntul să se închine Ţie şi să cînte Ţie, să cînte adică numelui Tău, Preaînalte!
Simmah a zis stihul mai descoperit: „Toţi cei de pe pămînt se vor închina Ţie viersuind, vor cînta numele Tău.” Şi acestea sînt proorocie a vremii de acum, întru care Se laudă Dumnezeul tuturor întru toate neamurile şi Stăpînul Hristos Se numeşte „Preaînalt” de către toţi.
4 Veniţi şi vedeţi lucrurile lui Dumnezeu, cît este de înfricoşat întru sfaturi, mai mult decît fiii oamenilor!
Zice: Puneţi mintea voastră, şi înţelegeţi fiecare lucru din cele făcute de Dumnezeu şi minunaţi-vă de negrăita Lui înţelepciune, prin care neamul oamenilor se povăţuieşte către buna-credinţă. Aşa a înţeles şi Teodotion: „înfricoşat întru sfaturi mai presus decît fiii oamenilor”, adică: Înfricoşate şi minunate măiestrii pune la cale pentru mîntuirea oamenilor. Apoi, povesteşte cele făcute de demult:
5 Cel ce va întoarce marea întru uscat, prin rîu vor trece cu piciorul.
Aici, s-a schimbat timpul, şi pe cele trecute le-a zis ca pe cele ce vor să fie. Iar ceilalţi tîlcuitori au păzit timpul, pentru că Simmah zice aşa: „A schimbat marea întru uscat, rîul l-au trecut cu piciorul.” Şi zice: Acesta este Dumnezeu, Cel ce ne dăruieşte nouă mîntuirea, Cel ce de demult a despărţit marea şi rîul şi le-a poruncit a trece pe strămoşii noştri fără de primejdie. Acesta e Dumnezeu, „Care şi neamurilor le-a dăruit trecerea, prin baia naşterii de a doua, întru care se zidesc din nou: că - precum acolo a desfăcut Marea Roşie, prin mîna marelui Moisi - aşa şi aici, prin mîna preotului, înnoieşte norodul ce crede întru Hristos, iar pe faraonul cel gîndit împreună că căruţele lui, adică pe diavolul cu poftele lui, îl cufundă. Cei învăţaţi, ştiţi taina ce o zic.”
Acolo ne vom veseli de Dînsul,
Adică lîngă Iordan, „precum şi cei din neamuri lîngă dumnezeiasca scăldătoare: pentru că şi atunci, despărţindu-se ca să treacă norodul, şi acum, primind pe Făcătorul şi Ziditorul a toate, Iordanul lucrează mîntuirea oamenilor. Fiindcă baia - intrînd într-însa pentru noi Dumnezeu şi Mîntuitorul nostru - ne-a născut de a doua oară pe toţi, prin apă şi prin Duh.”
6 de Cel ce stăpîneşte întru puterea Sa veacul.
Are stăpînire nepieritoare - zice - şi Împărăţie nemărginită.
Ochii Lui peste neamuri privesc,
Şi nu numai de noi se grijeşte, ci poartă grijă de toată lumea şi tuturor le va dărui mai pe urmă a Sa cunoştinţă. A proorocit arătat acest lucru, apoi, văzîndu-i cu ochii duhovniceşti pe cei ce vor grăi împotriva propovăduirii, Proorocul mai-nainte vesteşte foarte luminat necredinţa acelora şi trufia:
cei ce amărăsc să nu se înalţe întru sine.
Pe aceştia, Teodotion i-a numit: „cei ce se abat”, Achila: „cei ce se depărtează”, iar Simmah a zis mai luminat: „Cei nesupuşi să nu se înalţe întru sine.”
Vedem sfîrşitul proorociei: acei trei sau patru Elini care au rămas întru păgînătate se înalţă întru sine cu gîndul că nu s-au dus împreună cu mulţimea, adică nu s-au supus propovăduirii. Acestora le porunceşte cuvîntul proorocesc: „Cei ce amărăsc să nu se înalţe întru sine”, că amărăsc asupra loru-şi pe Dreptul Judecător şi trag asupră-le munca cea dreaptă. Apoi, după ce a arătat pedeapsa ce zăcea asupra acestora, proorocescul cuvînt se mută către altă faţă:
7 Binecuvîntaţi, neamuri, pe Dumnezeul nostru şi auzit să faceţi glasul laudei Lui,
Cuvîntul îngrădeşte neamurile, îndemnîndu-le să se depărteze de obiceiurile părinteşti, şi să-L laude pe Dumnezeu şi să-i înveţe puterea Acestuia pe cei ce nu o ştiu. Că „auzit faceţi” aceasta a zis, în loc de: „şi învăţaţi pe alţii”.
8 a Celui ce a pus sufletul meu întru viaţă şi nu a dat spre clătinare picioarele mele.
Zice: Dîndu-mă pe mine oamenilor celor rău-credincioşi şi păgîni, nu m-a lăsat să mă abat şi să părăsesc calea cea dreaptă. Ni se cuvine a însemna că acestea toate le povesteşte ceata celor cu bună-credinţă, fiindcă Dumnezeu a trimis în Babilon, împreună cu păcătoşii, şi pe cei străluciţi cu buna-credinţă, ca pe nişte învăţători de Lege şi iscusitori, ca să-i îndemne, să-i lumineze şi să-i povăţuiască pe toţi către buna-credinţă. Unii ca aceştia erau Daniil, Iezechil, Anania, Azaria şi Misail. Lor şi altora asemenea cu ei li se potrivea să zică cele puse înainte, pentru că despre faţa lor le-a scris pe dînsele darul Duhului.
9 Că ne-ai cercat pe noi, Dumnezeule, cu foc ne-ai lămurit, precum se lămureşte argintul.
Ne-ai slobozit - zice - să le pătimim pe acestea vrînd a arăta tuturor lămurirea bunei noastre credinţe. Acestea s-au zis şi de către faţa purtătorilor de nevoinţă ce după vremi au pătimit sau pătimesc pentru Hristos.
10 Băgatu-ne-ai pe noi în cursă, pus-ai necazuri pe umărul nostru,
11 ridicat-ai oameni asupra capetelor noastre, trecut-am prin foc şi prin apă; şi ne-ai scos pe noi întru odihnă.
Aşa era cuptorul întru care, suflînd, Duhul îi răcorea pe nevoitori. Iar „cursă” era groapa leilor, cursă nepăzită şi nescăpată, dar cu toate acestea Proorocul a scăpat din ea, prin dumnezeiescul dar. Era cu putinţă să fie ei bătuţi şi munciţi de cei ce îi robiseră, de aceea a zis şi acest grai: „Pus-ai necazuri pe umărul nostru, ridicat-ai oameni asupra capetelor noastre”, adică: Robi ne-am făcut în loc de slobozi, dar - izbăvindu-ne de toate acestea şi dobîndind întoarcerea - vom aduce Ţie jertfele legiuite. Că a adăugat:
12 Intra-voi în casa Ta cu arderi de tot, da-voi Ţie rugăciunile mele
13 pe care le-au osebit buzele mele şi le-a grăit gura mea întru necazul meu.
Zice: Cîte m-am făgăduit chinuindu-mă şi rugîndu-mă, le voi plăti cu bună cunoştinţă.

[patinina34]

14 Arderi de tot cu măduvă voi aduce Ţie, cu tămîie şi cu berbeci, aduce-Ţi-voi boi şi ţapi.
Zice: Cîte se cuvin, le voi jertfi şi le voi aduce Ţie cu osîrdie. Iar „cu măduvă” le-a numit pe cele bine-hrănite şi îngrăşate. Aşa a poruncit Legea să se aducă, şi fără prihană şi întregi; încă şi Proorocul Maleahi blestemă pe cei ce au unele de acestea, dar le aduc pe cele vătămate, asemeni lui Cain, căruia păcatul acesta i s-a făcut începătură răutăţilor. De aici ne învăţăm şi noi să-L cinstim pe Dumnezeu cu cele mai cinstite din cele ce avem.
15 Veniţi de auziţi, şi voi povesti vouă, toţi cei ce vă temeţi de Dumnezeu, cîte a făcut sufletului meu.
Nu în zadar - zice - mă făgăduiesc să aduc acestea, căci mari daruri am dobîndit de la Dînsul, pe care vă rog să le învăţaţi şi voi, cei ce Îl cinstiţi pe Dumnezeu. Le fel a zis şi întru Psalmul al douăzeci şi unulea: „Rugăciunile mele voi da înaintea celor ce se tem de Dînsul.” Aşa, ne învăţăm a-i avea pe aceştia părtaşi şi mai ales lor a le povesti cele dumnezeieşti, că zice: „Nu daţi cele sfinte cîinilor, nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor”, ci „Tainele Mele - Mie şi la ai Mei”.
16 Către Dînsul cu gura mea am strigat, şi m-am înălţat sub limba mea.
Iar Simmah zice aşa: „L-am chemat pe Dînsul cu gura mea, şi îndată s-a înălţat limba mea.” Vrea să zică: Aducîndu-I rugăciunea mea, am primit cererea şi, umplîndu-mă de veselie, am pornit limba spre cîntare de mulţumire.
17 Nedreptate de am văzut întru inima mea, să nu mă audă Domnul!
Iar Simmah zice aşa: „Nedreptate de am văzut mai-nainte întru inima mea, să nu mă audă Domnul!” Zice: Dacă - rugîndu-mă să mă izbăvesc de robie şi să dobîndesc întoarcerea - m-aş fi nălucit să fac vreo nedreptate după aceea, să nu dobîndesc dumnezeiasca milostivire! Iar că nu mint, lucrurile mărturisesc:
18 Pentru aceasta m-a auzit Dumnezeu, luat-a aminte la glasul rugăciunii mele.
Adică: Văzîndu-mă curăţit de asemenea gînduri, m-a învrednicit bogat de ale Sale daruri. După ce le-a povestit pe acestea, ceata celor bine-credincioşi încheie cuvintele întru laudă:
19 Bine este cuvîntat Dumnezeu, Care n-a depărtat rugăciunea mea şi mila Sa de la mine.
Cu laude - zice - Îi răsplătesc Făcătorului de bine, Celui ce mi-a primit rugăciunea şi mi-a dăruit mila Sa. Că nu încetează poruncind celor ce cred într-Însul a-L lăuda pe Acesta de-a pururea.

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 66

Întru sfîrşit, întru cîntări, Psalmul cîntării lui David.

Psalmul acesta are înţelegere luminată şi nu trebuie multe cuvinte spre tîlcuire, căci mai-nainte prooroceşte înomenirea Dumnezeu-Cuvîntului, mîntuitoarea arătare şi mîntuirea tuturor neamurilor.
Dumnezeu să Se milostivească spre noi, şi să ne blagoslovească pe noi, să-Şi arate faţa Sa peste noi şi să ne miluiască pe noi!
Văzînd cu ochii cei duhovniceşti mîntuirea ce avea să fie tuturor oamenilor prin dumnezeiasca arătare, Proorocul se roagă să li se dăruiască aceasta mai în grabă, ca să culeagă toţi blagoslovenia ce răsare dintru dînsa. „Şi zice să se milostivească Dumnezeu spre noi şi să ne blagoslovească. Şi, cu adevărat, nu numai ne-a blagoslovit, ci ne-a şi miluit, mîntuindu-ne prin venirea din Fecioară, că acest «să-Şi arate peste noi faţa Sa» înseamnă «să-L vedem pe Dînsul faţă către faţă». Şi după ce S-a făcut om din Fecioară, fără schimbare, L-am văzut pe Însuşi Dumnezeu-Cuvîntul, nu pe altul.” Apoi, ne învaţă aceasta mai descoperit prin cele adăugate:
2 Ca să cunoaştem pe pămînt calea Ta,
Ca şi cei ce locuiesc pe pămînt - zice - să se înveţe calea care duce către Tine şi către dînsa să se povăţuiască. Şi, ca să nu socotească cineva că acestea s-au zis pentru pămîntul Iudeilor, a adăugat după cuviinţă:
întru toate neamurile - mîntuirea Ta.
Te rog - zice - să-Ţi arăţi faţa Ta, ca să strălucească şi peste neamurile ce stau întru întuneric şi să le tragă către mîntuire.
3 Mărturisească-se Ţie noroadele, Dumnezeule, mărturisească-se Ţie noroadele toate.
4 Veselească-se şi să se bucure neamurile, că vei judeca noroadele întru dreptate şi neamurile pe pămînt vei povăţui.
Zice: Pentru aceasta dar se cuvine ca toate noroadele şi neamurile din lume să se veselească, şi să se bucure şi să povestească facerile Tale de bine, fiindcă au cunoscut că nimic din cele ce sînt nu este trecut cu vederea de Tine şi fără purtare de grijă, ci eşti Judecător al tuturor, drepte scoţînd asupră-le hotărîrile, povăţuind pe cei rătăciţi către adevăr şi muncindu-i pe cei ce nu voiesc a se pleca.
5 Mărturisească-se Ţie noroadele, Dumnezeule, mărturisească-se Ţie noroadele toate!
N-a pus aşa prost aceeaşi cuvîntare, ci ca să-i facă mai sîrguitori pe auzitori, arătînd că El este Dumnezeu şi Mîntuitor al tuturor.
6 Pămîntul şi-a dat rodul său.
Căci, după Proorocul, au aflat toată calea ştiinţei şi au cunoscut pe Dumnezeu ce este peste toate, Care S-a arătat pe pămînt şi a petrecut împreună cu oamenii. De aceea, ei aduc Lui rodul prea-dulce al bunei-credinţe.
7 Să ne blagoslovească pe noi Dumnezeu, Dumnezeul nostru să ne blagoslovească pe noi
Aşadar, precum de două ori le-a deşteptat pe neamuri spre cîntarea de laudă, tot de două ori a cerut blagoslovenia pentru ele. Ni se cuvine însă a şti că, binecuvîntînd pe Dumnezeu, oamenii Îi aduc Lui doar cuvinte, dar nu pot a-I face bine cu lucrul; iar Dumnezeu, binecuvîntînd, întăreşte cuvintele cu lucrul şi dăruieşte celor bine-credincioşi îndestulare de tot felul de bunătăţi. Apoi, învaţă cum este cu putinţă a dobîndi dumnezeiasca binecuvîntare:
şi să se teamă de Dînsul toate marginile pămîntului!
Că cel ce se află cu evlavie către legile dumnezeieşti şi se teme de Divanul ce va să fie cinsteşte pe Dumnezeu prin păzirea acestora, iar dumnezeiasca cinstire îi aduce binecuvîntarea. Deci sfîrşitul îi învaţă nu numai pe Iudei, ci pe toţi oamenii, să aibă dumnezeiasca frică şi îi iscuseşte[COLOR=#800080][1][/COLOR]că Hristos este Dumnezeul nostru, Care a făcut mîntuirea credincioşilor. Ruşinează-se dar ereticii cei rău-credincioşi, care nu-L mărturisesc pe Dînsul Dumnezeu din Dumnezeu, adică pe Fiul Tatălui, Unul Născut mai-nainte de veci, Care în zilele cele mai de pe urmă S-a făcut Fiu al omului, fără de schimbare, după cum zicem, pentru mîntuirea oamenilor!

[COLOR=#800080][1][/COLOR]îi învaţă

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 67


Întru sfîrşit, Psalmul lui David.

Văzînd păgînătatea ce se urma între oameni şi stăpînirea diavolului, şi fiind învăţat de Sfîntul Duh, dumnezeiescul David se roagă ca foarte degrab să se facă arătarea lui Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru. Şi, primind descoperirea celor ce se vor face, se învaţă şi propovăduieşte mîntuirea firii oamenilor, pieirea vrăjmaşilor şi, în scurt, prea-slăvita schimbare a lucrurilor.
Să Se scoale Dumnezeu, şi să se risipească vrăjmaşii Lui şi să fugă de la faţa Lui cei ce-L urăsc pe Dînsul!
Zice: E vremea să Te scoli Tu, Stăpîne, şi să lucrezi mîntuirea oamenilor, şi numaidecît toată ceata neprietenilor se va întoarce în fugă, risipindu-se de strălucirea arătării Tale. Tot aşa, de multe ori şi noi obişnuim a-i deştepta pe judecătorii cei blînzi spre ajutorul celor nedreptăţiţi, rugîndu-i să se scoale şi să oprească semeţia asupritorilor. Iar „sculare”, după cum am zis de multe ori, nu numeşte numai încetarea îndelungii-răbdări, ci şi Învierea Mîntuitorului lumii la trei zile după ce a primit de bună voie moartea pentru noi.
2 Precum lipseşte fumul să lipsească; cum se topeşte ceara de faţa focului, aşa să piară păcătoşii de la faţa lui Dumnezeu!
Adică: Precum bătaia vîntului risipeşte fumul, şi ceara se topeşte cînd se învecinează cu focul, aşa se vor face cu totul deşerţi vrăjmaşii odată cu venirea Ta - o Stăpîne! Că aceia pe care Cei 70 i-au zis „păcătoşi” sînt numiţi de toţi ceilalţi tălmăcitori: „necredincioşi”. Şi Evreul, şi Sirul aşa îi numeşte.
3 Şi drepţii să se veselească,
Zice: Făcîndu-se acest lucru, toată faţa drepţilor se va umple de bucurie şi îndulcire.
să se bucure înaintea lui Dumnezeu şi să se desfăteze întru veselie.
Prin acestea, arată că nu asupra oamenilor a adus rugăciunea, ci împotriva dracilor ce dau război oamenilor, de a căror risipire şi deşertare se bucură neamurile şi Îl laudă pe Dumnezeu, Cel ce le-a mîntuit. Că zice:
4 Cîntaţi lui Dumnezeu, cîntaţi numelui Lui, cale faceţi Celui ce S-a înălţat peste apusuri, Domnul este numele Lui, şi vă bucuraţi înaintea Lui!
Aici, dumnezeiescul cuvînt le porunceşte Sfinţiţilor Apostoli să alerge la neamuri cu dănţuire şi cu cîntare de laudă şi să gătească Împăratului tuturor calea. Acestea se aseamănă celor zise lor de Domnul: „Mergînd, învăţaţi toate neamurile, botezîndu-le în numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfîntului Duh.” Prin învăţătura aceasta şi prin naşterea de a doua oară a Botezului, calea cea aspră s-a făcut netedă, gătindu-se lui Dumnezeu, Care era să locuiască şi să umble întru dînşii, după Proorocul.
Şi zice că „S-a înălţat El peste apusuri”, arătînd întunericul vărsat peste sufletele oamenilor. Aceasta a tălmăcit-o Simmah: „Aşterneţi cale Celui ce Se poartă pe pămînt nelocuit.” Iar nelocuită este pustia, şi „pustie” dumnezeiasca Scriptură a numit de multe ori neamurile: „Veseleşte-te, pustie însetată!”; şi iarăşi: „Mai mulţi sînt fiii pustiei (ai celei părăsite), decît ai celeia ce are bărbat.” Deci zice: Peste această pustie nelocuită, şi lipsită de lumină şi numită pentru aceasta „apus”, S-a înălţat Soarele Dreptăţii, şi a gonit negura şi a făcut-o pe cea nelocuită Biserică a Sa.
5 Tulbura-se-vor de faţa Lui, a părintelui celor sărmani şi a judecătorului văduvelor.
Că nu suferă ei arătarea Lui, ştiindu-L pe Dînsul drept judecător, căci prin purtarea de grijă pentru „văduve şi sărmani” a arătat dreptatea Proniei Lui. Şi dumnezeieştile Evanghelii ne învaţă tulburarea şi frica dracilor, că-i auzim pe dînşii zicînd: „Ce este nouă şi Ţie, Fiule al lui Dumnezeu? Ai venit mai-nainte de vreme să ne munceşti pe noi?”
Dumnezeu este în locul cel sfînt al Lui.
Fiindcă a zis: „Să se scoale Dumnezeu” şi: „Cale faceţi Celui ce S-a suit peste apusuri”, după cuviinţă a adăugat acest cuvînt, ca nimeni să nu socotească cum că Dumnezeul tuturor face iconomiile Sale mutîndu-Se din loc. Într-acest fel este şi cuvîntul zis de Domnul: „Nimeni nu s-a suit în cer, fără numai Cel ce S-a pogorît din cer, Fiul Omului, Cel ce este în cer”, care arată nescrierea împrejur a dumnezeieştii firi şi ne învaţă că S-a pogorît într-adevăr, petrecînd şi împreună-vieţuind jos cu oamenii, dar că era şi în cer şi nu S-a despărţit de Tatăl.
6 Dumnezeu aşază pe cei de un nărav în casă, scoate întru vitejie pe cei ferecaţi cu obezi, la fel pe cei amărîţi, pe cei ce locuiesc în mormînturi.
„De un nărav” numeşte pe cei ce au un scop, care sînt uniţi într-un gînd şi voiesc a se griji doar de fapta bună, iar nu pe cei ce voiesc acum unele, iar mai tîrziu altele. Pe aceştia zice că „îi face să locuiască în casa cea dumnezeiască”. Iar „ferecaţi în obezi” îi numeşte pe cei înfăşuraţi cu legăturile păcatului, pe care îi dezleagă şi îi face viteji. Unul ca acesta a fost Matei, unul ca acesta a fost Iacov al lui Alfeu, unul ca acesta a fost Zaheu, care, izbăvindu-se de legăturile nedreptăţii, au primit asupră-le foarte cu bărbăţie războiul împotriva celui ce îi ferecase. Şi zice că nu numai pe cei ferecaţi îi face viteji, ci şi pe cei ce au ajuns la vîrful păgînătăţii şi locuiesc în trupurile lor ca întru nişte mormînturi împuţite, pe care îi învredniceşte de mîntuire împreună cu aceia.
7 Dumnezeule, cînd ieşeai Tu în mijlocul norodului Tău, cînd treceai Tu în pustie,
8 pămîntul s-a cutremurat, cerurile au picurat
Simmah a tălmăcit stihul aşa: „Dumnezeule, ieşind Tu înaintea norodului Tău, umblînd Tu prin cea nelocuită, pămîntul s-a clătinat şi cerul a picurat.” Zice: Vrînd să treci în pustia aceea nelocuită, care nu primise încă raza luminii, Tu ai clătinat, şi ai cutremurat pămîntul şi din cer ai picat asupră-i picăturile darului. Şi primul lucru s-a făcut pe Cruce, că atunci s-a cutremurat pămîntul, şi pietrele s-au despicat şi tot ocolul pămîntului s-a clătinat, prin oarecare simţire văzîndu-L spînzurat pe Cruce pe Ziditorul a toate. Iar cealaltă - după Înălţarea Lui la ceruri: atunci a venit darul Duhului peste Apostoli, urmînd şi asemănîndu-se picăturilor de ploaie.
Apoi, învăţîndu-i pe Iudei că Dumnezeu este Cel ce a făcut toate acestea, a adăugat mai luminat:
de către faţa Dumnezeului Sinaiului, de către faţa Dumnezeului lui Israil.
Zice: Cel ce S-a arătat strămoşilor noştri în muntele Sinai, tot Acela a clătinat şi pămîntul în vremea Patimii, mustrînd nebunia noastră, şi apoi a dăruit darul Duhului.

[patinina34]

9 Ploaie de bună voie vei osebi, Dumnezeule, moştenirii Tale.
Pe cele numite mai sus „picături”, aici le-a numit „ploaie”. Şi zice că ucenicilor li se dăruia darul dascălilor, după trebuinţă, căci „ploaie” arată adăparea didascaliei[COLOR=#800080][1][/COLOR]. Şi a numit-o „de bună voie” pentru alegerea de sine şi voirea socotelii, că nu se adapă cineva de nevoie, ci doar cel ce se pleacă învăţăturii dobîndeşte darul.
Şi a slăbit, iar Tu ai desăvîrşit-o pe dînsa.
Nu ploaia a slăbit, ci „moştenirea”, iar „slăbiciunea” sînt năpădirile celor rău-credincioşi. Aşa a zis Domnul şi către Pavel: „Destul îţi este ţie darul Meu, că puterea Mea se săvîrşeşte întru neputinţă.” Deci zice: Şi în vremea năpădirii Tu întemeiezi şi întăreşti pe nevoitori, că pe aceştia îi ai moştenire, după proorocia ce zice: „Cere de la Mine şi Îţi voi da Ţie neamurile moştenirea Ta, şi biruinţa Ta - marginile pămîntului.” Aşa a tălmăcit şi Simmah: „ai făcut-o şi ai întemeiat-o”, iar Achila - mai descoperit: „şi pe cea ostenită Tu ai întărit-o”, adică: Obosind ea întru goane, ai păzit-o necutremurată.
10 Dobitoacele Tale locuiesc într-însa.
„Dobitoace ale lui Dumnezeu” îi numeşte pe Sfinţiţii Apostoli, pe care încălecînd, a gonit înşelăciunea şi i-a întors pe oameni spre cunoştinţa de Dumnezeu, cum arată vorbind pentru Pavel: „Vas de alegere îmi este Mie acesta, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor, şi a împăraţilor şi a fiilor lui Israil.” Pe dînşii i-a numit „cai” dumnezeiescul Avacum, zicînd: „Ai adus la mare caii Tăi, tulburînd ape multe.” De aceştia a proorocit proorocescul cuvînt că locuiesc întru moştenirea lui Dumnezeu, adică întru neamuri. Că locuiesc pînă în ziua de astăzi, nu numai sfinţind cu sicriele trupurilor pe cei ce se apropie, ci şi întorcînd sufletele oamenilor cu învăţătura Scripturilor.
Gătit-ai întru bunătatea Ta săracului, Dumnezeule.
Pe aceştia - zice - i-ai dăruit firii celei sărace a oamenilor, pentru bunătatea Ta.
11 Domnul va da cuvînt celor ce binevestesc, cu putere multă.
Pe care i-a numit mai sus „dobitoace”, îi numeşte acum „bine-vestitori”, că - de vreme ce erau pescari, şi vameşi şi croitori de piei, şi s-au hirotonisit dascăli ai filosofilor, ai sofiştilor, ai ritorilor şi ai celor ce se făleau pentru buna limbuţie - după cuviinţă ne învaţă de unde scot ei apele didascaliei cu care aduc adăparea.
12 Împăratul Puterilor, celui iubit frumuseţea casei Tale să împartă prăzi.
Iar Simmah a zis aşa: „Domnul a dat graiuri celor ce bine-vestesc cu oaste multă. Împăraţii oştilor au fost cei iubiţi şi locuinţa casei va împărţi prăzi.” Aici, „oaste multă” numeşte pe cei ce au crezut. Aşa zice şi Apostolul, scriindu-i lui Timotei: „Luptă-te lupta cea bună. Şi nimeni, oştindu-se, nu se împleticeşte cu neguţătoriile vieţii, ca să-i fie plăcut voievodului.” Iar „împăraţi ai oştirilor” i-a numit pe dascălii credincioşilor, care au fost iubiţi de Dumnezeu. La fel îi numeşte pe dînşii şi Domnul: „Voi sînteţi cei iubiţi ai Mei, nu vă voi mai numi pe voi robi, ci prieteni.” Aşa zice şi dumnezeiescul Apostol: „Dragostea lui Dumnezeu ne ţine pe noi”; şi: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?”
Iar „prăzi” îi numeşte pe cei ce îşi făcuseră mădularele roabe ale păcatului şi ale diavolului. Şi pe aceştia i-a împărţit Sfinţiţilor Apostoli: pe acesta punîndu-l dascăl peste Romani, pe acela peste Elini, pe unii arătîndu-i propovăduitori ai Indianilor, iar pe alţii ai Egiptenilor. „Frumuseţea casei le-a împărţit” Sfinţiţilor Apostoli „prăzile” acestea. „Casă a lui Dumnezeu”, după dumnezeiescul Apostol, sînt cei ce au crezut, iar „frumuseţe a casei” este darul Sfîntului Duh, care o înfrumuseţează şi o străluceşte pe aceasta cu dăruirea felurită a darurilor. Prin cele adăugate, ne-a învăţat aceasta mai descoperit:
13 De veţi dormi între moşteniri, aripile porumbelului vor fi argintate, şi între-umerele lui - cu străluciri de aur.
„Aripi ale porumbelului” numeşte darul Duhului, Care în acest chip a venit la curgerile Iordanului. Şi a zis că aripile acestuia sînt „argintate”, iar între-umerele lui împodobite cu aur, căci El aduce celor mai proşti[COLOR=#800080][2][/COLOR]pe cele mai proaste şi mai lesnicioase, iar celor mai desăvîrşiţi - pe cele mai adînci. Pentru că zice: „Tainele Mele - Mie şi la ai Mei”. Pe unii, ca pe nişte nedesăvîrşiţi, îi hrăneşte cu lapte, iar altora le aduce hrană vîrtoasă. Iar „moşteniri” numeşte cele două Aşezăminte. Deci zice: Întru amîndouă didascaliile apropiaţi-vă şi veţi vedea darul felurit al Duhului. Dar nu aşa prost le-a poruncit să se apropie, ci să stăruiască totdeauna: aceasta a numit prin „de aţi dormi”, fiindcă cel ce doarme rămîne nemişcat.
14 Cînd osebeşte Cel ceresc împăraţi peste ţara Sa, ca zăpada se vor albi în Selmon.
Şi mai sus i-a numit „împăraţi” pe Apostoli, ca pe nişte moştenitori ai Împărăţiei cerurilor, după cum în Psalmul 44 i-a numit „boieri”, zicînd: „Pune-vei pe dînşii boieri peste tot pămîntul.” Iar aici mai-nainte spune pogorîrea Preasfîntului Duh, ce s-a făcut în ziua a cincizecea, întru care Apostolii au primit darul deosebirii limbilor. Şi zice că atunci cînd va împărţi lor împărăţia lumii - poruncind unuia să fie mai mare peste neamurile acestea, iar altuia peste acelea - îi va străluci pe dînşii şi îi va arăta asemănaţi zăpezii. Mai-nainte spune încă şi locul întru care se vor face acestea, „Selmon” numind Ierusalimul, căci acolo a dobîndit ceata Apostolilor darul Preasfîntului Duh.
15 Muntele lui Dumnezeu, munte gras, munte închegat, munte gras.
Pe cei numiţi „dobitoace”, „bine-vestitori”, „împăraţi”, îi numeşte şi „munte”. Aşa a zis Domnul întru Sfinţitele Evanghelii: „Nu poate cetatea să se ascundă stînd deasupra muntelui”, aşa strigă şi Isaia: „Va fi arătat în zilele cele mai de pe urmă muntele Domnului.” Şi îl numeşte „gras şi închegat” pentru că dă multă hrană cirezilor ce se pasc întru dînsul, primind multă grăsime de la dumnezeiescul dar.
16 Pentru ce rîvniţi, munţii cei închegaţi, muntele întru care bine a voit Dumnezeu a locui?
Iar Achila zice aşa: „Pentru ce vă întreceţi, munţi înălţaţi, împotriva muntelui pe care a poftit să şadă Dumnezeu?” Cuvîntul proorocesc se întinde către Iudei şi către adunările cele fără de lege ale ereticilor, care se numesc pe sine „biserici”, şi zice: Pentru ce oare vă trufiţi că vă întreceţi şi vă potriviţi cu muntele pe care Dumnezeu l-a hotărît lăcaş al Său?
Pentru că Domnul va locui pînă în sfîrşit.
Nu va petrece întru acest munte o vreme hotărîtă, după cum - o Iudei! - a locuit la voi, ci acolo va avea veşnică sălăşluire - că „pînă în sfîrşit” asta arată.
17 Carul lui Dumnezeu - cu zeci de mii înmulţit, mii din cei ce prisosesc.
Acum nu va mai avea doar puţini sfinţi peste care să Se înalţe şi întru care să locuiască, aşa cum - o Iudei! - a avut la voi, ci cu zeci de mii mai mulţi vor fi cei vrednici de dumnezeiasca stăpînire. Moştenirea cea nouă are mii şi zeci de mii din cei învredniciţi de cununi care sînt întru belşug, şi aduc roadă lui Dumnezeu buna-credinţă în dreptate şi se sîrguiesc către daruri, urmînd chemării de sus.
Domnul întru dînşii, în Sinai, în cel sfînt.
Zice: Făcîndu-Se om, Cel ce S-a arătat strămoşilor noştri în Sinai îi va hăţui şi pe aceştia, că nu este unul Acela, şi altul Acesta, ci El Însuşi e Domnul tuturor, bogat fiind întru toţi cei ce Îl cheamă pe Dînsul. Aşa, după ce L-a arătat că S-a pogorît şi a pierdut ceata vrăjmaşilor, proorocescul cuvînt Îl arată pe Dînsul suindu-Se şi dăruindu-le slobozenie celor robiţi de demult:

[patinina34]

18 Suitu-Te-ai la înălţime, robit-ai robime,
Suirea arată şi pogorîrea, şi martor este Apostolul, care zice: „Iar acest «S-a suit» ce este, fără numai că S-a şi pogorît mai întîi la cele mai de jos părţi ale pămîntului?” Deci zice: Cel ce S-a pogorît este şi Cel ce S-a suit mai presus de toate cerurile şi „a robit robime”, luîndu-i pe cei robiţi de demult (de diavolul) şi dăruindu-le slobozenie ca şi cum i-ar fi robit încă o dată, pentru Sine.
luat-ai daruri întru oameni,
Apostolul a zis: „a dat”. Şi s-au făcut amîndouă, că - luînd credinţă de la cei ce se apropie către Dînsul - Domnul le dăruieşte darul. Aşa, crezînd că Mîntuitorul Hristos este Dumnezeu din Dumnezeu, ceata Apostolilor s-a arătat moştenitoare a Împărăţiei cerurilor. Aşa, mărturisind pe Dumnezeu, s-au proslăvit zecile de mii ale purtătorilor de nevoinţă şi ale celor ce au vieţuit întru petrecere cu cinste.
pentru ca şi cei ce nu se plecau să sălăşluiască la Dumnezeu.
Achila a tălmăcit stihul mai descoperit: „măcar că neplecaţi sînt a se sălăşlui”. Şi zice: Nu ai căutat la nesupunerea lor mai dinainte, ci - şi văzîndu-i grăind împotrivă - ai stăruit făcîndu-le bine, pînă cînd i-ai arătat pe dînşii lăcaş al Tău.
19 Domnul Dumnezeu bine este cuvîntat, bine este cuvîntat Domnul din zi în zi.
După cuviinţă şi-a pornit Proorocul limba spre cîntarea de laudă: De-a pururea - zice - este drept a Te lăuda, avînd Tu atîta iubire de oameni către noi.
Să sporească nouă calea Dumnezeul mîntuirilor noastre.
Cel ce a dăruit - zice - mîntuirea noastră ne va netezi calea, ca să nu ne greşim de la atîtea bunătăţi.
[COLOR=windowtext]20 Dumnezeul nostru este Dumnezeul mîntuirii[/COLOR]

Şi ne va dărui aceasta, fiind izvorul mîntuirii.
şi ale Domnului, ale Domnului sînt ieşirile morţii.
Că El ne-a deschis nouă temniţa cea neumblată a morţii, şi a zdrobit porţi de aramă şi a frînt zăvoare de fier. Şi a arătat acest lucru prin cele adăugate:
21 Însă Dumnezeu va sfărîma capetele vrăjmaşilor Săi, creştetul părului celor ce umblă după greşalele lor.
Ne-a deschis nouă - zice - porţile morţii, sfărîmînd capetele vrăjmaşilor ce iscodeau greşelile oamenilor şi nici perii capului nu sufereau să-i lase necercetaţi - căci prin „păr” arată greşeala cea prea-mică. Şi ceea ce zice este aşa: Dumnezeu a hotărît ca certarea celor ce păcătuiesc să fie moartea, iar diavolul, iscodind viaţa oamenilor ca un amar muncitor, nu suferă să treacă cu vederea nici păcatul cel prea-mic, ci trimite firea noastră la moarte. Deci, văzînd el pe Stăpînul Hristos îmbrăcat cu aceeaşi fire, s-a apropiat căutînd la Dînsul pricinile morţii, după cum Însuşi Domnul a zis întru Sfinţitele Evanghelii: „Vine stăpînitorul lumii acesteia şi nu va afla nimic întru Mine.” Dar, chiar nimic aflînd, vrăjmaşul L-a dat cu nedreptate la moarte. Nedreptăţirea aceasta a pierdut stăpînirea prigonitorului şi a deschis oamenilor iadul, după cum s-a zis prin mai multe întru Cuvintele pentru dumnezeiasca Pronie[COLOR=#800080][3][/COLOR]. Încă şi dumnezeiescul Apostol a zis că diavolul are stăpînirea morţii.
22 Zis-a Domnul: Din Vasan Mă voi întoarce, întoarce-Mă-voi întru adîncurile mării.
Iar Simmah a zis aşa: „Zis-a Domnul: Din Vasan Mă voi întoarce, dintru adîncurile mării.” Tălmăcit, „Vasan” însemnează „ruşine”, iar ruşinea este roadă a păcatului, deci dintru aceasta ne va întoarce pe noi Dumnezeul tuturor, şi „dintru adîncurile mării”. Iar care este adîncul mării, însuşi Proorocul ne învaţă, strigînd: „Să mă izbăvesc de la cei ce mă urăsc şi din adîncurile apelor”, în loc de: Să nu mă cufunde pe mine - zice - viforul apei, nici să mă înghită adîncul.
23 Pentru ca să se întingă piciorul Tău în sînge, limba cîinilor Tăi în sîngele vrăjmaşilor.
Iar Simmah zice aşa: „Ca să se afunde piciorul Tău în sînge şi să lingă limba cîinilor Tăi pe toţi vrăjmaşii Tăi.” Aici - arătîndu-L pe Dumnezeul tuturor biruindu-i pe vrăjmaşi ca un viteaz şi slobozindu-i pe cei robiţi cu nedreptate - zugrăveşte cu cuvîntul pîraie de sîngiuri, morţi călcaţi în picioare, zăcînd neîngropaţi şi aruncaţi spre mîncare cîinilor. Aşa strigă Domnul şi prin Isaia: „Jgheabul l-am călcat singur, şi din neamuri nimeni nu era cu Mine. Călcat-am pe dînşii întru mînia Mea, şi i-am zdrobit pe dînşii întru urgia Mea, şi am pogorît în pămînt sîngele lor şi s-au stropit de biruinţele asupra lor hainele Mele.”
24 Văzutu-s-au umbletele Tale, Dumnezeule, umbletele Dumnezeului meu, ale Împăratului din cel sfînt.
„Umblete ale lui Dumnezeu” numeşte iconomiile, iar „cel sfînt” - Biserica luată din sămînţa lui David. Şi zice: Purtarea Ta de grijă s-a făcut arătată tuturor oamenilor şi toţi au cunoscut iconomiile Tale cele de multe feluri.
25 Mai înainte au apucat boierii, ţinîndu-se de cei ce cîntau, în mijlocul tinerelor cîntăreţe.
De aici, ne învaţă veselia bisericilor. Iar „boieri” numeşte pe Sfinţii Apostoli, ce au fost întîii meşteri ai acestora, iar „tinere cîntăreţe” - pe cele ce se nevoiesc întru feciorie şi aduc lui Dumnezeu cîntarea de laudă dumnezeiască. Apoi, le face mai luminate pe cele zise:
26 În biserici binecuvîntaţi pe Dumnezeu, pe Domnul, de la izvoarele lui Israil.
Proorocul arată încetarea Aşezămîntului cel Vechi: căci biserica Iudeilor era una singură, iar aici mai-nainte vesteşte mulţimea bisericilor, întru care porunceşte să fie lăudat Domnul tuturor din izvoarele israiliteneşti. Iar „izvoare ale lui Israil” ar fi putut să se numească după cuviinţă cărţile prooroceşti dintru care aducem cîntarea de laudă lui Dumnezeu. Şi - de vreme ce lîngă izvoarele prooroceşti ne-au fost dăruite şi acelea Apostoleşti - adaugă după cuviinţă:
27 Acolo, Veniamin, cel mai tînăr, întru uimire,
Achila zice: „Acolo, Veniamin cel mic, stăpînind peste dînşii”, iar Teodotion: „dascăl al lor”. „Veniamin, cel mai tînăr,” este Fericitul Pavel, care a odrăslit din seminţia lui Veniamin. Şi e „mai tînăr” pentru că a fost chemat şi numit în urma tuturor. Dealtfel, şi Istoria Faptelor îl numeşte pe dînsul „tînăr”. Acesta stăpîneşte Biserica, şi o învaţă cele dumnezeieşti şi povăţuieşte pe cei ce voiesc către mîntuire. El s-a făcut încă şi „întru uimire”, învăţîndu-se că Cel gonit şi socotit mort de dînsul este în ceruri. Dar - de vreme ce nu numai Fericitul Pavel, ci toată ceata Apostolilor îi învaţă pe credincioşi cele dumnezeieşti - proorocescul cuvînt i-a pomenit după cuviinţă şi pe aceştia:
boierii Iudei - povăţuitorii lor, boierii Zavulonului, boierii Neftalimului.
Căci din seminţiile acestea îşi trăgeau neamul ceilalţi Apostoli: cei numiţi „fraţi ai Domnului” aveau izvor seminţia Iudei; Petru, Andrei, Iacov, Ioan şi Filip erau din satul Betsaida; se istoriseşte că Matei şi Iacov petreceau în Capernaum, iar Simon Zilotis s-a numit Hanaanit. Acestea toate sînt locuri ale Galileii şi moştenirea aceea o avea seminţia Zavulonului şi a Neftalimului. Sînt doi martori ai acestui cuvînt: unul este Proorocul, iar altul Evanghelistul, acela mai-nainte zicînd, iar celălalt aducîndu-l mărturie. Şi zic aşa: „Pămîntul Zavulonului, şi pămîntul Neftalimului şi ceilalţi care locuiesc pe lîngă mare şi de ceea parte de Iordan, Galileea neamurilor, norodul ce şedea întru întuneric a văzut lumină mare.”
28 Porunceşte, Dumnezeule, puterii Tale, întăreşte, Dumnezeule, această lucrare pe care o ai făcut întru noi,

[patinina34]

[COLOR=windowtext]29 pentru Biserica Ta din Ierusalim.[/COLOR]

Iar Simmah spune aşa: „Porunceşte, Dumnezeule, pentru vîrtutea Ta, întăreşte, Dumnezeule, lucrul pe care l-ai făcut întru noi, pentru Biserica Ta de deasupra Ierusalimului.” Zice: Întăreşte, Stăpîne, darul pe care l-ai dăruit Bisericii Tale, pe care ai luat-o dintru noi şi ai pus-o să şadă „deasupra a toată Începătoria, şi Stăpînia, şi Puterea şi deasupra a tot numele ce se numeşte, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel ce va să fie”. Căci „Ierusalim” numeşte cetatea de sus, pentru care Fericitul Pavel zice: „Iar Ierusalimul cel de sus slobod este, care este maică a noastră, a tuturor.” Deci ei cer, pentru rudenia lor cu Biserica, să fie întărit darul ce s-a dat şi, ei fiind pîrga, să dobîndească acelaşi dar şi frămîntătura (restul omenirii). De aici, mai-nainte zice şi schimbarea împăraţilor:
Ţie vor aduce împăraţii daruri.
Că, după ce vor înceta a-L goni, împăraţii Îi vor aduce cinstea cuvenită lui Dumnezeu; şi - precum iau dajdie de la supuşi - aşa vor aduce şi ei daruri Lui, ca nişte robi şi supuşi. Martori ai acestui lucru sînt ochii care văd adevărul proorociei.
30 Ceartă fiarele trestiei,
Unele din pre-scrieri (adică izvoade) au: „dumbrăvi”. Dar, ori „dumbrăvi”, ori „trestie”, tot nerodirea se însemnează prin aceasta, şi acolo au lăcaş fiarele cele gîndite, pe care Proorocul ne-a învăţat a le goni prin dumnezeiasca chemare asupră.
adunarea taurilor împotriva junicilor noroadelor, ca să se încuie cei ispitiţi ca argintul.
„Tauri” numeşte mulţimea Iudeilor, pentru obişnuita lor semeţie, iar „junici ale noroadelor” i-a numit pe cei din neamuri care au crezut chemarea cea nouă. Deci proorocescul cuvînt mai-nainte vesteşte ridicările Iudeilor, făcute întru începutul propovăduirii asupra celor bine-credincioşi. Şi ei - zice - lucrează aceasta, vrînd a-i încuia şi a-i lipsi de buna-norocire pe cei care - lămurindu-se cu foc ca argintul - s-au arătat iscusiţi[COLOR=#800080][4][/COLOR]şi lămuriţi. Aceasta a zis pentru dînşii şi Fericitul Pavel: „Ne rîvnesc nouă nu bine, ci voiesc să ne oprească.” Şi - de vreme ce şi întru neamuri erau cei ce grăiau împotrivă şi săvîrşeau junghieri de multe feluri ale Sfinţilor - după cuviinţă zice şi pentru aceştia:
Risipeşte neamurile ce voiesc războaie!
Aşa, după ce a proorocit pentru cei ce vor grăi împotrivă, îşi mută cuvîntul către cei ce au crezut:
31 Veni-vor soli de la Egipt,
Şi a pomenit mai întîi Egiptul fiindcă de demult fusese încununat cu stăpînirea păgînătăţii. Îi pomeneşte pe Egipteni şi Istoria Faptelor, povestind pentru cei adunaţi în ziua a cincizecea, întru care a venit peste Apostoli darul Preasfîntului Duh.
Etiopia mai-nainte va întinde mîna ei la Dumnezeu.
Şi această proorocie a luat sfîrşit, şi martor este dregătorul Candachiei, împărăteasa Etiopilor, famenul pe care l-a povăţuit către adevăr Filip. Apoi, cheamă toate împărăţiile din toată lumea:
32 Împărăţiile pămîntului, cîntaţi lui Dumnezeu, cîntaţi Domnului!
Zice: Toţi cei de prin lume, primiţi lumina cunoştinţei de Dumnezeu şi aduceţi cîntarea de laudă pentru buna-credinţă.
33 Celui ce S-a suit peste cerul cerului, spre răsărituri.
Pentru că Stăpînul Hristos S-a suit nu numai în cerul acesta văzut, ci şi întru cel mai de sus, şi a şezut de-a dreapta măririi, în foişorul înalt al răsăritului Său, trimiţînd tuturor oamenilor razele Sale.
Iată, va da glasul Său, glas de putere.
Aici însemnează venirea Preasfîntului Duh, ce s-a făcut după Înălţarea Mîntuitorului nostru. Că şi Domnul a numit-o pe aceasta „putere”: „Şedeţi - zice - în cetatea aceasta pînă cînd vă veţi îmbrăca cu putere dintru înălţime.” Încă şi Fericitul Luca pomeneşte acest „glas”, zicînd: „Şi s-a făcut glas din cer, ca de o suflare ce vine repede, şi a umplut casa unde erau şezînd.”
34 Daţi slavă lui Dumnezeu!
Acest cuvînt se aseamănă cu punerea de lege a Apostolului, care spune: „Proslăviţi pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sînt ale Lui.” Drept este ca cei ce au dobîndit atîtea daruri să-L proslăvească prin toate pe Făcătorul de bine.
Peste Israil este marea cuviinţă a Lui, şi puterea Lui - în nori.
Trăgîndu-şi neamul din Israil, Sfinţiţii Apostoli au arătat marea lucrare a lui Dumnezeu prin minunile pe care le săvîrşeau. Iar cei ce au primit după aceea darul dăscălesc, scoţînd apă ca nişte nori din marea Preasfîntului Duh, o aduc oamenilor spre adăpare.
35 Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi,
Toţi îndrăgitorii faptei bune îi gătesc pe oameni să-L laude pe Dumnezeu, după glasul Domnului, ce zice: „Să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă lucrurile voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru din ceruri.”
Dumnezeul lui Israil Însuşi va da putere şi întărire norodului Său,
Nu l-a pomenit nici aici prost pe Israil, căci - mai întîi temîndu-se de Isav, apoi învrednicindu-se de dumnezeiasca arătare - Iacov s-a întărit şi a scos frica din minte. Şi cuvîntul ne învaţă că Cel ce l-a dovedit tare pe Israil şi l-a ridicat deasupra vrăjmaşilor va întări şi norodul Său cel nou şi îl va face neluptat şi nebiruit.
bine este cuvîntat Dumnezeu.
Însă auzind - o prea-iubitorule de învăţătură! - zicîndu-Se Dumnezeu de multe ori şi „Domn”, şi „Mîntuitor”, să nu socoteşti pe altul, că nu este, cu adevărat nu este altul, fără numai Tatăl, şi Fiul şi Sfîntul Duh. Însă nu trei dumnezei - să nu fie! - după cum de multe ori s-a zis de noi, pentru că numele acestea: „Dumnezeu”, şi „Domn”, şi „Împărat”, şi „Ziditor”, şi Atotţiitor, şi cîte ca acestea, se dau nedespărţitei Treimi, adică se înţeleg, şi se socotesc, şi se zic şi se cred. Iar sfîrşitul este potrivit Psalmului, căci se cădea ca povestirea atîtor bunătăţi să se sfîrşească cu dumnezeiască laudă.


[COLOR=#800080][1][/COLOR]„Didascalie” – „lecţie”, „învăţătură”, cum am mai zis.

[COLOR=#800080][2][/COLOR]„Proşti – aici: „neînvăţaţi”, „neputincioşi”.

[COLOR=#800080][3][/COLOR]Ale aceluiaşi Fericit Episcop Teodorit.

[COLOR=#800080][4][/COLOR]cercaţi, probaţi

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 68


Întru sfîrşit, pentru cei ce se vor schimba, Psalmul lui David.

Psalmul de faţă însemnează schimbarea oarecăror lucruri, căci s-a zis pentru Iudeii mutaţi în Babilon, şi s-a închipuit ca şi cum aceia se roagă şi cer izbăvire. Şi mai-nainte vesteşte izbăvirea din robie, întoarcerea, zidirea Ierusalimului şi, în scurt, buna-norocire mai dinainte a Iudeilor. Are încă şi proorocie a stăpîneştilor Patimi ale Dumnezeului şi Mîntuitorului nostru şi a pierderii de tot care avea să-i apuce pe Iudei pentru acestea. Că - de vreme ce au îndrăznit asupra Făcătorului de bine şi Mîntuitorului relele pe care le-au pătimit ei înşişi de la vrăjmaşi, pentru care i-au blestemat pe aceia - aceleaşi rele le-a hotărît asupra lor Dreptul Judecător.
Mîntuieşte-mă, Dumnezeule, că au intrat ape pînă la sufletul meu!
Rugăciunea aceasta o aduce adunarea celor bine-credincioşi, numind „ape” mulţimea primejdiilor. Şi zice: Despre toate părţile sînt înconjurat cu cele de scîrbă.
2 Afundatu-m-am în noroiul adîncului, şi nu este stare,
Iar Simmah zice: „Cufundatu-m-am întru cufundările cele nemărginite, şi nu este stare”, din metafora celor ce cad întru adîncul mării şi a celor ce se pogoară prea mult în jos, ajungînd de aici la fund. Şi arată prin acestea mărimea relelor ce s-au întîmplat celor robiţi de Babilonieni.
venit-am întru adîncurile mării şi viforul m-a cufundat.
Împistrează cuvîntul cu multe feluri de icoane, neaflînd icoană vrednică de întîmplările mîhnitoare care îl ţineau.
3 Ostenit-am strigînd, amorţit-a gîtlejul meu,
Zice: Totdeauna strig jelindu-mă, încît au obosit şi înseşi organele glasului. Iar „strigare” numeşte întinderea rugăciunii din cuget.
slăbit-au ochii mei, nădăjduind eu spre Dumnezeul meu.
A pus stihul acesta din metafora celor ce aşteaptă şi îi ies în cale cuiva iubit care se întoarce din călătorie. Şi zice: Am obosit aşteptînd ajutorul Tău. Apoi, ne învaţă mai descoperit acelea pe care le-a pus mai sus cu închipuire:
4 Înmulţitu-s-au mai presus decît perii capului meu cei ce mă urăsc în zadar, întăritu-s-au vrăjmaşii mei ce mă gonesc cu nedreptate.
Dar nimeni din cei iubitori de învăţătură să nu socotească cum că acestea s-au zis de către faţa lui Dumnezeu şi Mîntuitorului, ci s-au zis - după cum s-a arătat de noi mai sus - numai despre faţa celor robiţi din Ierusalim în Babilon. Şi zice: Vrăjmaşii biruiesc numărul, şi au mare putere şi stăpînire, şi se află cu vrăjmăşie către mine neaducîndu-le eu pricină a urîciunii.
Cele ce n-am răpit, atunci le plăteam.
Mă osîndesc - zice norodul - şi m-am dus în robie de dînşii pentru acelea cu care nu i-am nedreptăţit.
5 Dumnezeule, Tu ai cunoscut nepriceperea mea, şi greşalele mele de la Tine nu s-au ascuns.
Zice: Tu - o Stăpîne! - le cunoşti pe toate şi nu s-a tăinuit de Tine nimic din cele făcute. Deci şti că n-am greşit nimic acelora, dar am călcat legile Tale. Acestui cuvînt se aseamănă acela: „Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut.”
6 Să nu se ruşineze întru mine cei ce Te aşteaptă pe Tine, Doamne, Doamne al Puterilor, nici să se înfrunteze întru mine cei ce Te caută pe Tine, Dumnezeul lui Israil!
Zice: Să nu mă fac chip de vătămare altora - aşteptînd mîntuirea de la Tine, dar înşelîndu-mă de nădejdea către Tine - ci aceia ce au a Ta cunoştinţă să se înveţe prin cele făcute mie că eşti rod de mîntuire, nu de ruşine, cui nădăjduieşte spre Tine.
7 Că pentru Tine am suferit ocară, acoperit-a ruşinea obrazul meu.
M-am umplut de ruşine primind ocări pentru Tine, că vrăjmaşii mei mă grăiesc de rău adeseori, numind a mea robie neputinţă a Ta.
8 Înstrăinat am fost fraţilor mei şi nemernic fiilor maicii mele.
Aici Îi numără pricinile întristării, deşteptînd spre milă pe iubitorul de oameni Dumnezeu. A pus mai întîi ocările celor rău-credincioşi, apoi despărţirea rudeniilor şi a prietenilor, căci, fiind siliţi a robi, nu erau lăsaţi să petreacă împreună cu rudeniile.
9 Că rîvna casei Tale m-a mîncat şi ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine au căzut asupra mea.
Şi nu mă mîhneşte şi nu mă chinuieşte mai puţin pustiirea Sfintei Tale case şi rîsul păgînilor, căci cele făcute asupra aceleia ei le socotesc urmare nu a greşelii mele, ci a neputinţei Tale. De aceea mă împung cu hulele asupra Ta, fiindcă m-am făcut pricinuitor acestora. Însă pe acest „m-au mîncat”, Simmah l-a zis: „m-au cheltuit”.
10 Şi am acoperit cu post sufletul meu, şi s-a făcut mie spre ocară.
11 Şi am pus îmbrăcămintea mea sac, şi m-am făcut lor spre pildă.
Pentru acestea mă mîhnesc şi îmi topesc trupul cu post, dar şi acest lucru s-a făcut lor pricină de rîs. Şi mă rod pe sine-mi şi sînt îmbrăcat cu îmbrăcămintea de plîngere a sacului, iar cei fără de lege au luat şi au socotit acest lucru pricină de veselie.
12 Asupra mea vorbeau cei ce şedeau în porţi şi asupra mea cîntau cei ce beau vin.
Întru adunări - zice - şi întru ospeţe, relele mele le vestesc şi le batjocoresc. Căci de demult făceau soboarele înaintea porţilor.
13 Iar eu cu rugăciunea mea - către Tine, Doamne!
Simmah tălmăceşte aşa: „Iar a mea rugăciune - Ţie, Doamne!” Şi zice: Făcîndu-se acestea, eu către Tine îmi întind ochiul şi aştept ajutorul de la Tine.
Vreme de bunăvoinţă este, Dumnezeule,
Simmah zice aşa: „Vreme de împăcare este, Dumnezeule.” Zice: Destulă este munca adusă asupra mea, e vremea a se dezlega aceasta şi a se arăta iubirea Ta de oameni - căci „bunăvoinţă” numeşte voia cea bună a lui Dumnezeu.
întru mulţimea milei Tale auzi-mă, întru adevărul mîntuirii Tale.
Să nu-mi măsori pedeapsa cu greşelile mele, ci cu nemăsurata milă a iubirii Tale de oameni. Şi adu adevărata şi dreapta Ta hotărîre asupra celor ce îmi fac mie atîtea rele. Apoi, cu închipuire, iarăşi numără primejdiile, ispitindu-se a porni mila cu povestirile:
14 Mîntuieşte-mă de tină, ca să nu mă afund,
Zice: Mă asemăn celor ce cad în groapă tinoasă şi aşteaptă moartea, pentru aceea cer de la Tine mîntuire.
izbăveşte-mă de cei ce mă urăsc şi de adîncurile apelor!
Şi cer să mă izbăvesc de vrăjmaşi şi de relele lor - că „adînc de ape” a numit muncile aduse asupră-i de aceia.

[patinina34]

15 Ca să nu mă cufunde viforul apei, nici să mă înghită adîncul,
Să nu fiu - zice - cufundat de mulţimea şi de mărimea răutăţilor.
nici să-şi închidă peste mine puţul gura sa.
Să nu opreşti - o Stăpîne! - mîntuirea mea, nici să-mi închizi uşa iubirii Tale de oameni. Căci cei ce cad în vreun puţ, fiind deschisă gura puţului, au oarecare puţină nădejde de izbăvire, dar, închizîndu-se aceea, se deznădăjduiesc de mîntuire.
16 Auzi-mă, Doamne, că bună este mila Ta, după mulţimea îndurărilor Tale caută spre mine!
Trimite-mi izbăvire de relele pe care Ţi le-am vestit, pentru a Ta iubire de oameni, nu pentru vrednicia mea. Vezi-mă că sînt înconjurat de rele şi dezleagă-mi primejdiile, căci ajunge şi numai arătarea Ta să risipească norul celor de scîrbă.
17 Să nu întorci faţa Ta de la robul Tău,
Că aşa obişnuiesc a face cei mîniaţi, leapădă de la sine rugăciunile celor ce le-au greşit.
că mă necăjesc, degrab auzi-mă!
Dă-mi grabnică mîngîiere pentru covîrşirea chinuirii!
18 Ia aminte spre sufletul meu şi îl izbăveşte pe dînsul,
Căci şi cu singură vederea poţi să risipeşti cele de mîhnire.
pentru vrăjmaşii mei izbăveşte-mă!
Greşelile mele covîrşesc iertarea, dar vrăjmaşii sînt rău-credincioşi şi robiţi de răutate; deci, pentru ocările acelora, fă-mă părtaş al iubirii Tale de oameni, Stăpîne! A arătat aceasta şi prin cele adăugate:
19 Că Tu cunoşti ocara mea, şi ruşinea mea şi înfruntarea mea, înaintea Ta sînt toţi cei ce mă necăjesc.
Nimic nu s-a tăinuit de Tine din cele făcute, ci pe toate le vezi: şi ocările acelora şi ruşinea mea, că intru în pămînt şi mă mîhnesc, fiind ocărît de ei.
20 Ocară a aşteptat sufletul meu şi ticăloşie. Şi am aşteptat pe cel ce s-ar mîhni cu mine, şi nu era, şi pe cel ce m-ar mîngîia, şi nu am aflat.
Fiind îmbulzit cu atîtea chinuiri despre toate părţile şi aşteptînd altele încă, mai mîhnitoare, nu am nici o mîngîiere: cei ce mă mîhnesc sînt mai presus de număr şi nu este cel ce m-ar mîngîia şi care, cu împărtăşirea scîrbei, ar face mîhnirea mai uşoară.
21 Şi au dat spre mîncarea mea fiere, şi întru setea mea m-au adăpat cu oţet.
Însăşi hrana - zice - mi-au făcut-o amară şi mîhnitoare, căci celor ce mănîncă cu chinuire şi cea mai dulce hrană le este fără dulceaţă.

[patinina34]

22 Facă-se masa lor înaintea lor spre cursă, şi spre răsplătire şi spre sminteală!
Zice: Schimbă veselia lor întru primejdii, Stăpîne, şi să cadă întru acelea pe care le-au lucrat! Că „masă” a numit veselia, iar muncile: „cursă”. Aşa a tălmăcit şi Simmah: „Să se facă masa lor înaintea lor spre cursă şi spre muncă, şi să se prindă.”
23 Întunecă ochii lor, ca să nu vadă,
Adică: Adu asupra lor nor întunecos de primejdii
şi spinarea lor pururea o gîrboveşte!
Osîndeşte-i - o Stăpîne! - cu robie pe dînşii, ca să cadă întru acelea pe care le fac, gîrbovindu-se de-a pururea întru lucrare dureroasă.
24 Varsă peste dînşii urgia Ta şi mînia urgiei Tale să-i cuprindă pe ei!
Zice: Sloboade asupra lor toată urgia pedepsei şi adu asupra lor grabnică şi îndelungată primejdie. Prin „mînie”, a arătat iuţimea, căci aşa este mînia, iar prin „urgie” - statornicia, după cum este firea urgiei. Că mînia este iute şi pentru puţină vreme, iar urgia - mai zăbavnică, dar mai statornică. Deci „mînie a urgiei” a numit pedeapsa cea iute şi statornică totodată.
25 Facă-se curtea lor pustie, şi în lăcaşurile lor să nu fie cine să locuiască!
Şi prin toate cere dreapta hotărîre şi se roagă ca vrăjmaşii să fie supuşi sub acelea pe care le-au pricinuit altora. Aşadar - de vreme ce Haldeii pustiiseră Ierusalimul şi celelalte cetăţi ale Iudeii, prădîndu-le şi robindu-le - se roagă ca şi ţara lor să pătimească aceleaşi rele. Şi au dobîndit cererea lor, că pustiu s-a făcut şi a rămas Babilonul, pînă în ziua de astăzi.
Ni se cuvine a şti însă că acelea pe care au cerut Iudeii să le pătimească Babilonienii le-au pătimit şi ei înşişi, după ce s-au turbat asupra Făcătorului de bine şi Mîntuitorului. Căci Babilonienii le-au făcut lor hrana amară prin robia cea ostenitoare, dar nu le-au dat cu adevărat o hrană ca aceasta, iar Iudeii, nimic nedreptăţindu-se, ci primind toate felurile de faceri de bine, I-au adus într-adevăr fiere şi oţet Însuşi Făcătorului de bine, ca dintr-o vie vătămătoare. De aceea s-au supus sub aceleaşi pedepse şi „s-a făcut masa lor spre cursă, şi spre răsplătire şi spre sminteală”, căci în locul bunei-norociri mai dinainte s-au osîndit iarăşi spre robie. Încă şi ochii lor s-au întunecat şi nu suferă a vedea lumina cea adevărată, şi spinarea lor este gîrbovită totdeauna de robie şi de sărăcie, Pentru cerbicea lor cea înaltă şi pentru grumazul lor cel vîrtos, curtea lor s-a făcut pustie şi nimeni dintre dînşii nu locuieşte întru lăcaşurile Ierusalimului. Aşadar s-au supus sub blestemele lor înşile, şi acelea cu care i-au blestemat pe Babilonieni, fiind nedreptăţiţi, pe acelea le-au pătimit după ce au nedreptăţit şi s-au făcut nemulţumitori către Făcătorul de bine. Pentru aceasta şi dumnezeieştii Apostoli au folosit mărturiile de aici, ştiind îndoita înţelegere a proorociei. Ci spre cele de aici înainte ale proorociei să călătorim.
26 Că pe care Tu l-ai bătut, ei l-au gonit, şi peste durerea ranelor mele au adăugat.
Zice: Osîndindu-mă pentru fărădelegea mea, Tu m-ai dat acestora ca unor muncitori, iar ei m-au înfăşurat cu mai multe rele decît ai poruncit şi mi-au crescut chinuirea pentru păcat. Şi Dumnezeul tuturor mustră cruzimea aceasta a lor, şi zice: „Eu ţi i-am dat în mîinile tale, dar tu nu ai arătat milostivire către dînşii: ai îngreuiat jugul celui mai bătrîn, şi pe cel mai tînăr nu l-ai miluit.”
27 Adaugă fărădelege peste fărădelegea lor, şi să nu intre întru dreptatea Ta!
Pedeapsa adusă asupră-le a numit-o „fărădelege”, zicînd: Pune pedeapsă vrednică asupra celor ce vieţuiesc fără de lege, ca să nu dobîndească bunătăţile pe care obişnuieşti a le împărţi drepţilor.
28 Şteargă-se din cartea celor vii, şi cu cei drepţi să nu se scrie!
Acestora se aseamănă graiul care zice: „Nu vor învia necredincioşii la Judecată, nici păcătoşii în sfatul drepţilor.” Iar „cărţile” le pomeneşte Daniil: „Judecătorul - zice - a şezut şi cărţile s-au deschis.” Însă ceea ce a zis este aşa: Să nu se împărtăşească ei de acelea pe care le dai celor ce şed cu Tine, nici să dobîndească chemarea înapoi, pe care noi, pentru iubirea Ta de oameni, o vom dobîndi.