Parabolele lui Iisus

[catalin2]

În prealabil postat de N.Priceputu

Un nou pasaj îmi reține atenția și țin să vi-l împărtășesc, pentru a discuta, eventual, pe marginea lui. Este un comentariu la pilda talanților:
Pasajul ăsta îmi pare lămuritor cu privire la raportul dintre dogmă și creativitate, dintre ce primim și ce suntem chemați să dăm, să lucrăm.

Am cautat pe net, e scris de Andrei Plesu. Din cate vad prin dogma se refera la traire, la fapte. Am intalnit aceasta intelegere la cei ce au influente moderniste, iar Plesu nu se poate spune ca nu le are.
Noi prin dogma intelegem adevarurile de credinta revelate. Cum sa traiesti si aplici purcederea Sfantului Duh din Tatal? Sau alte dogme. Acestea sunt adevaruri, ca de exemplu leul are patru picioare, Bucuresti e capitala Romaniei, etc. Aportul nostru este credinta, credinta in aceste adevaruri.
Legat de evrei, acestia nu au urmat scrierile sfinte, pentru ca acolo toti profetii vorbeau de venirea lui Mesia, chiar si atunci era o asteptare.

[cezar_ioan]

Eu cred că textul subliniază unitatea şi continuitatea dintre dogmă (oferită ca dar, ca liman de odihnă a minţii căutătoare de Dumnezeu) şi vieţuirea efectivă aşa cum stă în puterea omului (slugii) să aleagă.
O dogmă păstrată de om fără fapte (faptele potrivite ei!) este moartă. Unitatea dintre dogmă şi vieţuire aduce, dimpotrivă, pacea şi bucuria după care tânjeşte sufletul rănit al omului.

Când mintea şi inima sunt atinse de Adevărul revelat (aşa cum Se lasă Acesta formulat în dogmă) sunt posibile două participări libere ale omului: mulţumirea cu darul primit (cel care a păstrat talantul) şi cultivarea darului (ceilalţi doi, slugile vrednice). Primul reflex este unul static şi, aş zice, satanic. Întrucât e de fapt un refuz. Al doilea reflex e mântuitor. Întrucât e participare la chemarea Iubirii întru Adevăr.

Cred că sensul dogmei este confirmat sau infirmat de faptele omului. Deşi le discutăm oarecum separat, analitic, fie şi din pricina avatarurilor limbajului omenesc, ele sunt de fapt contopite: fie în îmbrăţişare de iubire, fie în gestul înjunghierii.
Cel care primeşte în inima lui dogma (o asimilează, lăsîndu-se totodată acomodat de ea, adică transformat precum în pilda aluatului), făptuieşte sub puterea ei în chip nou, minunat, cu totul diferit ca înainte de primirea darului. Acest dar are o putere transformatoare, pune sufletul în dinamică nouă, face revuluţie (la început e tulburare temporară, care revine la fiecare nouă încercare, adică la fiecare chemare întru nouă lucrare).

Când, însă, dogma rămâne ca ahiziţie pasivă undeva pe un raft al bibliotecii mintale, prezenţa ei acolo este sterilă. Nu ajută mersul vieţii, nu participă la mântuire. Rămâne însă ca dovadă că omul a refuzat unitatea cu darul primit, că s-a ţinut în afară, că n-a făcut echipă de lucru cu Stăpânul (imaginea sugestivă a legăturii organice apare în Evanghelia după Ioan, cap. 15. Văd o legătură clară între această pericopă şi pilda talanţilor, în ciuda faptului că sluga a devenit prieten, sau poate cu atât mai mult...). Motiv pentru care de fapt şi rămâne acolo unde a ales: afară, în întuneric, la plânset şi scrâşnire...

Credinţa fără fapte moartă este, întrucât ea nu a fost dublată nici de încredinţare nici de încredere. Iar în afara acestora domneşte frica, domnesc suspiciunea şi îndoiala. O slugă suspicioasă a preferat să lenevească în ale ei, când de fapt i se pusese în braţe tocmai târnăcopul de care avea nevoie pentru a-şi sparge piatra mormântului, a vieţui şi a se îmbogăţi dumnezeieşte. Dar a ales să cugete, mintos, la sărăcie pe întuneric. Deh!

Dogma are o dublă semnificaţie pentru mine: ca liman al cunoaşterii (ca drept sfătuitor şi odihnă în pacea sfântă a adevărului ei) şi ca impuls către vrednicie bineplăcută Domnului în viaţa concretă.
E şi odihnă e şi energie! , cam precum lumina e şi undă şi corpuscul, clasic.
Odihnă de unele (bâjbâieli şi fierbinţi căutări), vibraţie nouă în altele (faptele şi bucuriile vii ale credinţei).

Acestea două să rămână în unitate şi continuitate. Lucru personal, însă; întotdeauna pe măsura slugii (poate că unul era mai voinic, altul mai slăbănog), individual. Ca şi spovedania dealtfel, ca şi Judecata, ca orice e viu sub soare: în fiecare se împletesc generalul cu particularul. Fiecare vine la Unicul Dumnezeu în felul lui personal, după cum îi este alcătuirea: unică şi originală împletitură a ceea ce e dat tuturor. De aici, da, putem vorbi şi despre creativitate (expresia unicităţii şi originalităţii persoanei, în ciuda condiţiei ei generale de fiinţă umană).

În prealabil postat de catalin2

Am cautat pe net, e scris de Andrei Plesu. Din cate vad prin dogma se refera la traire, la fapte. Am intalnit aceasta intelegere la cei ce au influente moderniste, iar Plesu nu se poate spune ca nu le are.
Noi prin dogma intelegem adevarurile de credinta revelate. Cum sa traiesti si aplici purcederea Sfantului Duh din Tatal? Sau alte dogme. Acestea sunt adevaruri, ca de exemplu leul are patru picioare, Bucuresti e capitala Romaniei, etc. Aportul nostru este credinta, credinta in aceste adevaruri.
Legat de evrei, acestia nu au urmat scrierile sfinte, pentru ca acolo toti profetii vorbeau de venirea lui Mesia, chiar si atunci era o asteptare.

Bineînțeles că e de Andrei Pleșu; topicul pornește de la cartea lui, „Parabolele lui Iisus”.
Îmi pare rău, însă, că nu ai luat aminte la conținutul comentariului, ci te-ai grăbit să-l citești din perspectiva etichetei pe care i-ai pus-o autorului.
E vorba aici despre niște înțelesuri pe care el le scoate din pilda talanților, dogma (cunoștința) este considerată un dar, pe care Sfinții Părinți, dar și toți teologii, zic eu, nu l-au îngropat, ci l-au lucrat.
Este vorba despre fixitate și mobilitate, despre păstrarea prin îngropare și de lucrare, despre viață și moarte, în fond.

Foarte bun comentariul lui Cezar, la care nu pot adăuga ceva.

P.S. De altfel, chiar speram să comentezi citatul pe care l-am dat, însă referindu-te chiar la el, arătând, punctual, cu ce anume nu ești de acord și cu ce ești.

[catalin2]

În prealabil postat de N.Priceputu

Bineînțeles că e de Andrei Pleșu; topicul pornește de la cartea lui, „Parabolele lui Iisus”.
Îmi pare rău, însă, că nu ai luat aminte la conținutul comentariului, ci te-ai grăbit să-l citești din perspectiva etichetei pe care i-ai pus-o autorului.
P.S. De altfel, chiar speram să comentezi citatul pe care l-am dat, însă referindu-te chiar la el, arătând, punctual, cu ce anume nu ești de acord și cu ce ești.

Asta am si facut, am comentat citatul, nu ai observat. Nu am citit tot topicul, doar titlul. Fiecare spune doar ce stie in functie de ce conceptii are. De exemplu un neoprotestant nu va putea spune ceva corect despre invatatura ortodoxa, pentru ca nu o cunoaste si oricum are alte conceptii, ale cultului sau. De aceea noi in privinta asta ne ghidam dupa spusele sfintilor si invatatura Bisericii. La fel, cand vrem sa mergem la doctor nu ne ducem sa consultam un mecanic, decat daca acela a studiat si el si stie cate ceva.
Eu am dat varianta pozitiva, in care in dogma sunt incluse si canoane si sfaturile privind trairea, etc. Pentru ca daca Plesu vorbeste de relativizarea sau modificarea dogmei dupa simtirea noastra e evident ca e o ratacire. I-am acordat premisa de nevinovatie.
Dogma este o suma de afirmatii care constituie adevarul revelat in Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie, clarificat si de Biserica in cazurile ce au necesitat acest lucru. Responsabilitatea noastra este sa le acceptam si sa le adoptam, nu depind de noi si nu le putem modifica.
Contributia noastra este partea a doua, doar aici putem avea influenta noastra. Este credinta noastra, adica adoptarea acestor invataturi si credinta in ele. Dogma poate sa o cunoasca si un ateu, dar nu are si credinta. Datorita credintei trebuie sa urmeze si faptele credintei, cea mai buna fapta fiind chiar credinta. Credinta fara fapte este o neintelegere aparuta odata cu Luther. La fel, faptele fara credinta inseamna umanism ateu, fara legatura cu crestinismul.
Observam aceasta succesiune chiar in Noul Testament. Mai intai persoana aude adevarul, adica dogma. Apoi crede in ea si ca urmare este botezat, urmand sa creasca spiritual datorita faptelor bune si harului.
La pilda talantilor nu am incumet sa comentez, doar dupa ce citesc cateva articole ortodoxe referitoare la interpretarea acestei pilde. Are probabil legatura cu binele pe care putem sa-l facem si nu l-am facut.

[anita]

În prealabil postat de cezar_ioan

Am vazut la TV, in urma cu 2-3 luni, un dialog intre domnii Plesu si Liiceanu pe tema credintei.
Pe masura ce se derula dialogul am constientizat (in felul meu pacatos, desigur) cel putin doua lucruri:
a) doi domni vorbeau despre credinta, dupa cina;
b) cuvantul Dumnezeu suna in gura unora ca o injuratura scrisnita printre dinti. Sau ca o vorba pe care o rostesti mereu repezit, pentru a trece la lucruri mereu mai importante, de fapt (despre care cunosti, cu adevarat, o filosofie intreaga si chiar mai mult de-atat)...

Am vazut si eu o singura data un dialog intre cei doi , era despre vremurile de pe urma ,citate din profeti
Era o discutie intelectuala ,mai putin duhovniceasca.
Ca sa aflu de la o prietena ca sotul ei ,in urma citirii acestei carti s-a spovedit in postul care a trecut .
E un om dificil ,care a facut-o sa sufere mult si iata ca s-a produs o schimbare.
Desi cred eu ca pentru rugaciunile ei Dumnezeu a lucrat prin aceasta carte.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de catalin2

Dogma poate sa o cunoasca si un ateu

Învelişul, atâta tot. Miezul, nu.

Formularea verbală a dogmei ("afirmaţie", cum o numeai) este doar semnul.
Cine se opreşte la semn, făcîndu-şi închipuite păreri mintale, nu poate cunoaşte dogma. Aceasta se cunoaşte musai prin experienţă, prin trăire şi făptuire până în rărunchi.
Dacă dogma nu pătrunde în mintea, inima şi rărunchii omului, ea rămâne o poveste oarecare, substituibilă cu uşurinţă. Texte, domnule, texte, fugi d-aici cu vraja... Auzi frevent că se spune.

În Crez avem un sistem bine articulat al învelişului dogmatic. Un înveliş pe care îl pot auzi, pronunţa şi reţine, după cum îl pot şi înţelege într-un anumit fel chiar şi copiii şi oricine doreşte să asculte o clipă.
Totuşi, nu-i trece nici unui om serios prin minte că simpla "conectare" cognitivă şi verbală la învelişul dogmei ar fi propriu-zis o învăţătură de credinţă. Activitatea de învăţare implică o prefacere complexă a omului.

Dogmatica nu se termină cu enunţul unui înveliş, ci abia de începe cu acesta.
Aşa cum nu termini drumul tău către Dumnezeu când intri în curtea bisericii.

Dogma nu se închide într-o afirmaţie, ci dimpotrivă, abia începe să se deschidă, mai bine zis să întredeschidă poarta sufletului. Fără o rezonanţă puternică în sufletul credinciosului şi implicit în întreaga lui viaţă, dogma e o afirmaţie sterilă, moartă. O bucurie neîmpărtăşită.
Problema nu se reduce, aşadar, la a şti dogma (o ştiu bine şi ateii şi toţi necredincioşii după cum cel mai bine o cam ştiu toţi dracii, teologalii), ci la a începe să te laşi purtat în actele vieţuirii tale omeneşti de dulcea şi amara descoperire a miezului ei, prin nevoinţa ta încredinţată de Mila Domnului.

Dacă ar fi să asemăn cu ceva pliciul dogmei asupra sufletului omenesc, l-aş asemăna pentru început cu aroma dulceţii de cireşe amare...:)

P.S. Iată cum poate (ră)suna Dogma: http://www.youtube.com/watch?v=lWucXPc_2ls
După cum, în alte constituţii sufleteşti, Dogma poate să (ră)sune şi aşa: http://www.youtube.com/watch?v=-7CVzta7ZxA

Sunt re-prezentări în sufletul omenesc. Un foşnet de-al omului la întâlnirea cu Adevărul. (Dincoace, în lumea "ghiciturii".)

[cezar_ioan]

În prealabil postat de anita

Ca sa aflu de la o prietena ca sotul ei ,in urma citirii acestei carti s-a spovedit in postul care a trecut .

Foarte frumos! Să-i fie de folos, cu mult rod. Doamne ajută!

[catalin2]

În prealabil postat de cezar_ioan

Învelişul, atâta tot. Miezul, nu.
Formularea verbală a dogmei ("afirmaţie", cum o numeai) este doar semnul.
Cine se opreşte la semn, făcîndu-şi închipuite păreri mintale, nu poate cunoaşte dogma. Aceasta se cunoaşte musai prin experienţă, prin trăire şi făptuire până în rărunchi.

Eu am scris cam acelasi lucru, nu stiu daca intelegem la fel.
Exista mantuirea obiectiva si mantuirea subiectiva. Mantuirea obiectiva este lucrarea Mantuitorului, jertfa Sa, trimiterea harului mantuitor la Cincizecime, etc. Aceasta nu depinde de noi, in schimb mantuirea subiectiva este ce facem noi si lucrarea noastra.
Dogma tine de mantuirea obiectiva, nu depinde de noi, nu o putem influenta (decat daca spune cineva o erezie). Ce tine de noi e insusirea ei, credinta.
Dar pe langa credinta trebuie si faptele credintei si harul, toate trei. Ca doar credinta e necesara nici nu e invatatura ortodoxa, e protestanta. Ecumenismul incearca sa propage aceasta idee, inca o dovada ca ideile ecumeniste vin din protestantism (de fapt cel liberal, umanist).

În prealabil postat de cezar_ioan

După cum, în alte constituţii sufleteşti, Dogma poate să (ră)sune şi aşa: http://www.youtube.com/watch?v=-7CVzta7ZxA

Inchinarea se face in duh si in adevar. Se spune ca Arie era un mare rugator si postitor. Erezia nu este adevarata credinta, nu conteaza ca si ei se roaga. Si paganii se nevoiesc la zeii lor, dar nevointa aceasta este gresita. Era o povetire foarte sugestiva in Limonariu, este la Capitolul 106: http://saraca.orthodoxphotos.com/bib.../limonariu.htm
"M-am dus si am gasit gazduit un monah sirian... Statea necontenit intr-un colt, spunea ziua si noaptea stihuri din Scriptura si nu vorbea cu nimeni."
Era severian si cel ce povesteste s-a rugat Domnului sa-i arate daca e buna credinta lui.
"In a treia zi am auzit o voce nevazuta care mi-a spus:
- Du-te Teodule si vezi credinta lui.
Am stat asa cam un ceas uitandu-ma la el: statea si sirianul spunand versete din Scriptura. Si am vazut fiilor, ma jur pe Domnul, deasupra capului lui asezata o porumbita plina de funingine, ca si cum ar fi iesit din cuptor, jumulita si urat mirositoare.
Atunci am cunoscut ca porumbita inegrita si rau mirositoare, care mi s-a aratat, infatisa credinta lui.
Fericitul lui suflet ne povestea acestea cu juramant, cu multe lacrimi si suspine."

Exista o particularitate,dpdv al perceptiei cuvintelor lui Iisus,si aici ma refer la ,,istoria orala"a lor,aspect oarecum diferit de ,,traditia orala".Cand spui ceva cuiva depinde foarte mult cui vrei sa-i spui si ce vrei sa-i transmiti.De exemplu,ca sa parafrazez in continuare o intreaga argumentatie a lui Wright,daca doi parinti ii povestesc copilului lor momentul nasterii lui atunci vor folosi imagini si argumente de anumit tip,emotionale,pana si un gest al asistentei va putea fi descris intr-o lumina care sa-i insufle copilului o anumita intelegere si o stare de spirit.Daca,in schimb,cei doi parinti ai sai vor merge la un doctor pentru a discuta despre starea de sanatate a copilului lor la nastere atunci cu siguranta nu o vor descrie precum i-au descris copilului nasterea in culori ideale si emotionale,ci vor apela la o descriere medicala, tehnica, precisa,care i-ar fi de folos doctorului.Este evident ca forma povestii indica atat scopul ei dar da si indicii despre caracteristicile destinatarului ei.In lumea iudaica a primului secol Mantuitorul nu a actionat ca un rabbi,cum multi au crezut,pentru ca daca ar fi actionat asta metoda era sa-i invete oral,prin repetitie continua,pe discipoli sai cuvintele Sale pana acestia le-ar fi memorat fara diferente.Acest lucru este contrazis de evangheliile sinoptice,ca sa nu mai mentionam Evanghelia dupa Ioan,fiind evident faptul ca ele nu contin toate acelasi material,in mod identic pana la detaliu,ci contin o poveste de baza,sa spunem povestea-cadru,spusa din patru perspective.Acest lucru este normal pt ca Iisus a actionat,dpdv al predicilor sale,in mod profetic(multi dintre conationali sai l-au si identificat cu un profet tocmai din motive de acest tip,felul predicilor printre altele)adica spunea un anumit mesaj in diferite contexte in mod similar,nu era tributar unei anumite formulari ci esenta trebuia transmisa.

Acest lucru a permis celor din jurul sau,si apoi intregului crestinism primar,sa repovesteasca in cuvintele lor povestea-cadru,fara a fi prizonierii unei litere limitative care nu ar fi permis niciodata,fie si din motivul repetitiei,existenta evangheliilor in forma actuala.Luati acesta situatie si mutati-o in sfera comunitatilor crestinismului primar si veti observa o alta consecinta.Fiecare comunitate spune povesti din trecut,fie pentru a-si zugravi perspectiva asupra lumii,fie pentru a corecta aspecte din prezent sau fie pentru a-i imbarbata pe cei ce le aud integrandu-i intr-o anumita traditie a perceptiei.In cadrul unor asemenea comunitati exista comunitati mai mici,plecand de la indivizi,care spun aceiasi poveste dar intr-un mod diferit fara de comunitatea de care apartin,fie modificand povestea comunitatii fie inlocuind-o cu totul pe anumite perspective.Acest ultim demers,este situatia primelor comunitati crestine,in lumea iudaica,este rodul modului in care insusi Iisus si-a transmis invatatura,in cadrul comunitatii Sale si daca ar fi asasinat-o intr-o litera stricta atunci libertatea de redare in Duh a celor ce au urmat nu ar fi depasit sfera unor povesti statice,ale unei secte iudaice tributara acelorasi erori carora le-au cazut prada,de exemplu,fariseii si esenienii,fiecare in felul lor.Istoria parabolelor lui Iisus,asa cum o vedem astazi,arata nu numai spusele Mantuitorului ci si,citind printre randuri,modul in care ele au fost receptate si transmise de catre primele comunitati,este si o istorie in subtext al mentalitatii si abordarii acelor primi crestini,forma povestii fiecaruia fiind un material de studiu in acest sens.

[catalin2]

Sfintii nu condamnau cuvintele, ci invataturile gresite. O invatatura gresita, chiar si din schimbarea unui cuvant, duce la schimbarea apropae a intregii invataturi revelate. De exemplu Filioque, duce la faptul ca nu exista Sfanta Treime, ci Una sau Doua Persoane, nu Trei. La fel si alte erezii.
In primele trei secole sunt scrieri despre invataturile gresite ce erau atunci. Chiar daca nu era totul sistematizat Biserica avea aceeasi invatatura, sau chiar daca era cineva care spunea altceva nu avea un efect prea mare, adica sa incerce sa isi extinda erezia in toata Biserica. Sa nu ne inchipuim ca fiecare credea altfel, chiar daca nu erau scrise pe hartie invataturile. Ele au capatata atentie mai deosebita cand au aparut persoane care sa le conteste.
Avem totusi si in Sfanta Scriptura referiri la invataturi gresite si erezii:
2 Petru 2, 1-3 1. "Dar au fost în popor şi prooroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor grabnică pieire; 2. Şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită;"
1 Timotei 6, 3-5 3. "Iar de învaţă cineva altă învăţătură şi nu se ţine de cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos şi de învăţătura cea după dreapta credinţă..."