Predica de azi

[fallen]

În prealabil postat de leonte

Informatia la care te expui devine normalitate, pentru mentalul tau. Sa presupunem ca ortodoxia e o poveste. Dar iata:
Daca vei merge sa locuiesti intre budisti, dupa cativa ani, tot ceea ce fac si spun ei, va deveni pentru tine o a doua natura. Dupa ce pleci de la budisti, vii sa locuiesti in Bucuresti, in Ferentari eventual. Violenta si imoralitate pe care le vei descoperi acolo te vor soca, la inceput. Cu timpul insa, vei ajunge sa intelegi motivatiile acelor oameni, proxeneti, traficanti, ucigasi, aurolaci,... Dupa inca un timp, iti vei face prieteni dintre ei, pentru ca in final sa te identifici cu bucurile suferintele si practicile lor.

Spune-mi dar! Care este adevarul? Care este sursa adevarului? Experimentarea unei iluzii foarte intense? Un viciu pe care il practica in mod nepasator 10 milioane de inisi, trebuie socotit comportament firesc datorita numarului mare de practicanti?

Moartea nu este ceva firesc, ci un efect al denaturarii sufletesi si al abuzului pe care eu insumi il fac asupra mea(pacatul). Pana nu ajungi sa intelegi coerenta si pertineta rationala ale acestei afirmatii, inca nu ai inteles mai nimic despre crestinism.

Deprinderiile societatii laice (includ aici si pe impostorii deghizati in povatuitori duhovnicesti) sunt o iluzie ce convinge prin catintativ, iluzie la care orice prunc este expus si hranit cu aceasta pana ajunge sa creada fara umbra de indoiala in ceea ce i se serveste de lumea in care s-a nascut si de Stapanitorul Veacului acestuia.

Tare am impresia ca de fapt, acesta era raspunsul la intrebarea pe care nu ai avut curaj sa o formulezi. ASA E?

Nu stiu. Cam profund pentru mine la ora asta. (Nu sunt la slujba ca sa nu imprastii virusi in toata biserica; poate ma duc mai la sfarsit).
In orice caz, am inteles ideea cu viata si cu moartea dpdv. duhovnicesc, al sufletului, pe care intr-adevar Mantuitorul si numai El il poate resuscita (pe al oricui Ii cere asta).
Cat priveste traitul intr-o alta lume, intr-adevar asa se intampla, dar important ar fi ca cei care au primit invatatura lui Hristos sa nu o uite si sa nu o lepede indiferent unde ar trai (daca se poate lucrul asta, dar se pare ca doar cei care au devenit sfinti au reusit sa faca lucrul asta in ciuda tuturor impedimentelor si chiar prigonirilor la care au fost supusi).

[Florin-Ionut]

"Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort."

Mi-a rămas gîndul la acei tîlhari. Oare ce s-a ales de ei pe urmă? S-au pocăit sau au continuat tot aşa? Unde sînt ei acum?

[nutucutu]

În prealabil postat de Florin-Ionut

Mi-a rămas gîndul la acei tîlhari. Oare ce s-a ales de ei pe urmă? S-au pocăit sau au continuat tot aşa? Unde sînt ei acum?

Am sa va spun o intamplare din viata sfantului Francisc de Assisi. Una din manastirile intemeiate de Francisc de Assisi se afla intr-o padure in munte, intr-un loc izolat. Se stia ca padurea adapostea si o banda de talhari care a facut multe lucruri rele cu calatorii care se incumetau sa merga prin acea padure.

Intr-o noapte rece si umeda, cand Francisc nu se afla in manastire, acei talhari au batut la poarta manastirii sa ceara o bucata de paine. Calugarii i-au alungat, chiar cu vorbe urate. Dupa o vreme s-a intors si fratele Francisc, iar calugarii i-au povestit ca au fost vizitati de talhari dar au fost alungati. Francisc de Asissi i-a dojenit pe fratii calugrai si i-a trimis in padure, in miez de noapte, sa-i caute pe talhari si sa le ceara in genunchi iertare pentru ca au pacatuit prin lipsa de caritate si pentru ca s-au uitat la fata omului. Calugarii au facut intocmai, iar dupa o vreme s-au intors cu acei talhari. Iar acei talhari au ramas in manastire toata viata, devenind calugari.

Si talharii au parte de bunii lor samariteni. Astazi am vazut un interviu cu o fata condamnata la inchisoare pentru tentativa de omor. Am fost uimita sa vad o persoana calma, echilibrata, chiar inteleapta. A fost intrebata de reporter ce reprezinta pentru ea inchisoarea. Iar ea a raspuns ca e un loc in care s-a regasit, un loc in care a invatat ce inseamna rabdarea etc.. Tot asa, imi amintesc ca acum vreo cativa ani erau niste inundatii teribile prin tara. Se strangeau ajutoare de peste tot, insa era nevoie totusi de bani pentru constructiii. Imi amintesc ca detinutii de la un penitenciar au cerut ca banii alocati pentru hrana lor pentru o zi sa fie trimisi sinistratilor. Va imaginati ce duh de unire a fost in acel penitenciar de vreme ce toti, violatori, hoti sau criminali, au renuntat la hrana lor pentru a ajuta aproapele aflat in suferinta?

Asa ca eu cred ca multi dintre talharii lumii au parte de niste buni samariteni, iar acesti talhari, asemenea talharului cel bun, ajung in Imparatia Cerurilor inaintea multor crestini practicanti, insa cam caldicei.

[glykys]

În prealabil postat de Florin-Ionut

"Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort."

Mi-a rămas gîndul la acei tîlhari. Oare ce s-a ales de ei pe urmă? S-au pocăit sau au continuat tot aşa? Unde sînt ei acum?

Acum, daca e sa vedem sensul alegoric si nu doar cel literal, daca samarineanul milostiv este, de fapt, Hristos, talharii sunt diavolii...

[cristiboss56]

Duminica a 25-a după Rusalii
(Pilda samarineanului milostiv)
Lc. 10, 25-37

Suntem zidiţi de Dumnezeu spre fapte bune
Iubirea nemărginită a lui Dumnezeu fată de oameni
Preacuvioşi părinţi, iubiţi credincioşi,
Sunt cunoscute tuturor cuvintele de la slujbe:
„ Că bun şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie mărire înălţăm: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!”
„ Că milostiv şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!”
„ Cu harul şi cu îndurările şi cu iubirea de oameni a Unuia-Născut Fiului Tău, cu care eşti binecuvântat, împreună cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!”
„ Că al Tău este a ne milui şi a ne mântui pe noi, Dumnezeul nostru, şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!”
Sunt cuvinte de preamărire a lui Dumnezeu pentru mila Lui cea mare, pentru iubirea lui faţă de noi, sunt cuvinte care ne încredinţează de bunătatea lui Dumnezeu, de aceea noi cerem cu încredere mila lui Dumnezeu când zicem “Doamne Miluieşte!”. La rugăciunile de dezlegare pe care le rostesc preoţii, se afirmă şi că mila lui Dumnezeu este tot atât de mare cât de mare este mărirea lui Dumnezeu şi zicem că „precum este mărirea Ta aşa este şi mila
Ta”.
Toate ale lui Dumnezeu, precum Dumnezeu însuşi, sunt nemărginite şi El este nemărginit. Avem încredinţarea aceasta că Dumnezeu, Care a trimis pe Fiul Său să se jertfească şi să sufere pentru mântuirea noastră, pentru ca lumea să aibă viaţă, a făcut aceasta din iubire. Atât de mare este iubirea Lui încât pe Unul-Născut, Fiul Său, L-a dat pentru noi, ca toţi cei ce cred în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.
Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Romani, scrie că dacă Dumnezeu L-a dat pe Fiul său pentru noi oare nu ne va da toate împreună cu El? (Rom. 8, 32)
Sfânta Liturghie, în întregimea ei, este o arătare a milei lui Dumnezeu către oameni. Preotul spune, vorbind cu Dumnezeu: „Aducându-ne aminte, aşadar, de această poruncă mântuitoare şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi, de înălţarea la cer, de şederea cea de-a dreapta, de cea de a doua şi slăvită iarăşi venire. Ale Tale dintru ale Tale, Ţie aducem de toate şi pentru toate “.
Pomenim mila lui Dumnezeu când pomenim jertfa Mântuitorului, pomenim mila lui Dumnezeu când pomenim moartea pe cruce a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pomenim mila lui Dumnezeu când pomenim învierea Domnului nostru Iisus Hristos – pentru că învierea se întemeiază pe jertfă – şi mai pomenim mila lui Dumnezeu şi când pomenim înălţarea la ceruri şi şederea de-a dreapta Tatălui şi cea de-a doua venire. Toate s-au făcut şi se vor face pentru binele nostru sufletesc.
Pomenim mila lui Dumnezeu când pomenim de întruparea Mântuitorului, venirea în lume, Naşterea din Preasfânta Fecioară Măria, pentru că toate s-au făcut din iubire şi toate sunt cuprinse în Crucea Mântuitorului care este Faţa lui Dumnezeu îndreaptă către lume, pentru că pomeneşte iubirea lui Dumnezeu.
Iubiţi credincioşi,
E bine să ne gândim la bunătatea lui Dumnezeu, la Părintele ceresc cel bun, mai bun decât părinţii noştri cei pământeşti, în cartea proorocului Isaia, găsim cuvântul lui Dumnezeu prin proorocul Isaia:
“Oare va uita mama pe copiii săi, oare nu-i va fi milă de fiu pântecelui ei şi chiar dacă mama va uita pe fiii săi, Eu nu te voi uita pe tine”.
Mila lui Dumnezeu faţă de noi ne obligă să avem milă fată de alţii
Toate acestea şi altele ca acestea, iubiţi credincioşi, ne aduc în faţa lui Dumnezeu cu înţelegerea că mila lui Dumnezeu ne este dată nouă tuturor, dar mila lui Dumnezeu faţă de noi ne îndatorează ca şi noi să avem milă faţă de oameni. A zis Domnul Hristos “Milă voiesc, iar nu jertfă” (ML 9,13 şi 12,7). Cuvântul este din proorocul Osea. Domnul Hristos 1-a adus în conştiinţa credincioşilor, a fost însemnat în Sfânta Evanghelie şi-1 găsim în 2 locuri: în Evanghelia de la Matei,« milă voiesc…, duceţi-vă şi vă întrebaţi ce înseamnă „milă voiesc, iar nu jertfa”».
Deci, vreau să fiţi milostivi unii cu alţii, nu vreau să-mi aduceţi jertfe de animale! Mila voastră este jertfa cea adevărată, mila faţă de oameni, mila faţă de cei ce au trebuinţă de ajutorul vostru, angajarea oamenilor cu bunăvoinţă. La aceasta ne îndeamnă Domnul nostru Iisus Hristos când ne recomandă pe samarineanul milostiv.
Duminica trecută, din cele citite din Sfânta Evanghelie, la Sfânta Liturghie, a fost pomenit un om nemilostiv, un om bogat care nu dădea, care nu avea bunăvoinţă faţă de cei lipsiţi. Şi am aflat din Sfânta Evanghelie – aceea cu săracul Lazăr şi bogatul nemilostiv – că bogatul nemilostiv s-a dus în iad. Dumnezeu vrea ca noi să fim milostivi şi să fim milostivi cum a fost samarineanul milostiv.
S-a citit astăzi la Sfânta Liturghie despre un om pe care Domnul Hristos ni-1 recomandă şi nouă, ca să facem şi noi la fel ca el. Domnul Hristos a zis către învăţătorul de lege: “Du-te şi fă şi tu asemenea “, fa şi tu la fel. Astfel, Domnul Hristos a vorbit şi cu noi – care citim Evanghelia, spunându-ne să fim la fel ca samarineanul milostiv.
Ce a făcut samarineanul milostiv? Din pilda cu samarineanul milostiv aflăm că în timp ce doi oameni, un preot şi un levit (oameni de la care s-ar fi aşteptat toţi să fie mai binevoitori), au trecut cu nepăsare pe lângă un om care avea trebuinţă de ajutor pentru că a fost prădat de tâlhari şi bătut, fiind lăsat aproape mort, pe marginea drumului, mai la urmă, a trecut şi un om care făcea parte dintr-un popor hulit, dintr-un popor nebăgat în seamă, dintr-un popor dispreţuit, samarinenii. Domnul Hristos ni-1 arată pe acela că a fost milostiv şi nu s-a mulţumit numai să privească la necazul omului, cum au făcut cei doi care au trecut mai departe cu nepăsare, ci el s-a apropiat nu ca să privească si să facă un reportaj despre asta, ci ca să se încredinţeze de starea omului şi să vadă ce poate face pentru el.
Continuare :

Din “Credinţa lucratoare prin iubire – Predici la duminicile de peste an”, Arhim. Teofil Pârâian
Continuare :
http://www.voscreasna.com/194/pilda-...eofil-paraian/


glykys

[leonte]

În prealabil postat de fallen

In orice caz, am inteles ideea cu viata si cu moartea dpdv. duhovnicesc, al sufletului, pe care intr-adevar Mantuitorul si numai El il poate resuscita (pe al oricui Ii cere asta).

Cat priveste traitul intr-o alta lume, intr-adevar asa se intampla, dar important ar fi ca cei care au primit invatatura lui Hristos sa nu o uite si sa nu o lepede indiferent unde ar trai (daca se poate lucrul asta, dar se pare ca doar cei care au devenit sfinti au reusit sa faca lucrul asta in ciuda tuturor impedimentelor si chiar prigonirilor la care au fost supusi).

Sunt cateva lucruri pe care eu nu stiu daca le-am inteles corect.

Fiul vaduvei din Nain, era mort trupeste sau duhovniceste? Ai intrebat de ce l-a inviat Hristos... iar eu am incercat sa argumentez ideea ca moartea trupeasca nu este ceva firesc asa cum suntem dresati sa credem.

Care "alta lume"?

Cei care au primit invatatura lui Hristos, nici nu o uita nici nu o leapada, pacatosi fiind, adica nu doar sfintii (cei ajunsi la despatimire). Numai cei carora doar li se pare ca au primit-o, sunt la dispozitia sugestiilor straine de aceasta invatatura.

As risca o comparatie cu invatarea unei limbi straine. Odata ce vezi ca poti dialoga cu strainul a carui limba o inveti, nimeni nu te mai poate convinge ca "rouge" nu e "rosu" sau "blue" nu e "albastru". Asta inseamna sa parctici invatatura, nu doar sa-i fi citit teoria dintr-un manual. Prin nepracticare, dupa o vreme poti uita anumite cuvinte si reguli de pronuntie sau sintaxa. Insa din clipa in care ai reluat dialogul, iti reamintesti destul de repede, iar daca ai la indemana si acelasi manual din care ai invatat prima data, probabilitatea de a gresi tinde spre 0.
In ceea ce priveste vietuirea duhovniceasca, asa este cum spui. Un crestin banal ca mine nu reuseste o traictorie aproape rectilinie [ca a sfintilor], ci are multe intreruperi si abateri de la practica, dar nu de la invatatura.

[leonte]

În prealabil postat de Florin-Ionut

"Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort."

Mi-a rămas gîndul la acei tîlhari. Oare ce s-a ales de ei pe urmă? S-au pocăit sau au continuat tot aşa? Unde sînt ei acum?

Mila lui Dumnezeu este mai mare decat rautatea din mine, dar rautatea din mine este atat de mare, ca imi ocupa tot timpul [atat cat ma preocup eu duhovniceste] si nu mai gasesc timp sa ma preocup de rautatea din... tine.

[glykys]

Am aflat in Rabindranath Tagore cateva randuri care, numai cum Dumnezeu stie, se potrivesc deplin parabolei pe care Mantuitorul, graind-o "invatatorului de lege" (Lc 10, 25a), noua ne-o spune. Spune Tagore: "Dormeam si visam ca viata nu e decat bucurie. M-am trezit si-am vazut ca viata nu-i decat slujire.Slujind, am inteles ca a sluji e cu adevarat bucurie."
Cum de va fi inteles omul acesta atat de adanc aceasta trecere din dragostea vorbita, descantata, si aceea marturisita prin taina faptelor? Pentru ca Hristos, la vremea de acum, ca intotdeauna, nu are nevoie de avocati, ci de marturisitori. Nu de aparatori "la bara", ci de angajati in binevestirea dinaintea unei lumi care piere in propria-i angoasa, in propria-i, nenorocita-i dezbinare. "Samarineanul milostiv" a fost interpretat de multe ori si in multe chipuri. De cele mai multe ori alegoric, Hristos Salvatorul, Care Se pleaca spre cei aflati la marginea cailor de acces intre credinta(Ierusalim) si viata cotidiana(Ierihon), raniti de talharii-diavoli, furaciosii de viata si duh. Hristos Consolatorul, Mangaietorul, Care-Si intinge-n untdelemn divina-I mana pentru ca, atingand ranile, ele sa se transforme in semne ale biruirii mortii. Hristos Biruitorul, Care are unde sa-Si aseze pe omul ranit si, mai ales, are disponibilitate sa plateasca datoria pana la inzdravenirea totala.
Parabola aceasta ne obliga sa recunoastem ca adevarate spusele unei ganditoare franceze (Georgette Blaquere):"Credinta nu-i sa crezi ca Dumnezeu exista, ci, mai ales, sa crezi ca tu existi pentru Dumnezeu". Caci aici e cheia parabolei. Sa descoperi ca, in Hristos, nu-I esti indiferent lui Dumnezeu. Pentru ca prea des ne-am lasat furati de ideea ca noi trebuie sa fim ca samarineanul. Dar sa luam aminte! Noi suntem cazuti pe cale! Ni se cere sa recunoastem Samarineanul Caruia nu-I suntem indiferenti. Pe Cel Care ne poate scoate din santurile unde talharii ne-au facut vecini cu moartea. Sa vedem, in sfarsit, ca izbavirea nu vine de la functionarii balansului intre lege si gest, ci de la Acela Care toate le face ca Dumnezeu, punand mai apoi aceeasi putere si-n ceilalti, de neam si lege duhovniceasca asemeni Lui.
Este parabola care m-a facut, personal, sa aflu valoarea preotiei mele in Hristos. Unii confarti, din jena sau puerila deductie, inlocuiesc cuvantul "preot", care cobora de la Ierusalim spre Ierihon, cu "rabbinul". Se simt probabil culpabili in raport cu darul pe care preotia l-a asezat in ei, de a lucra cu timp si fara timp, de dragul slujirii lui Dumnezeu si al aproapelui. Drama lor e comuna cu a tuturor acelora care, schimband cuvintele, cred ca schimba continutul dramei lor. Cand Dumnezeu cere de fapt sa schimbam "continutul" faptuitor al credintei noastre, pentru ca sa reconstituim in noi "chipul slavei lui Dumnezeu", oricat de adanci vor fi "ranile pacatelor". Pentru ca Dumnezeu sa Se faca in noi si prin noi chip al Samarineanulu, pentru ca "celalalt" sa-L afle pe Dumnezeu in noi, mana intinsa la marginea de noroi a santurilor vietii.
Aproapele din departele meu. Lacrima pe obrazul lui Hristos, care asteapta a fi stearsa cu mangaierea dragostei lucratoare.(Predici, Parintele Constantin Necula)

[cristiboss56]

Duminica a XXVI-a după Rusalii-(Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina) Luca 12, 16-21

"Zis-a Domnul pilda aceasta: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina. Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face că nu am unde să adun roadele mele? Şi a zis: Aceasta voi face: Voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo toate roadele mele şi bunătăţile mele; şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Însă Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori pentru sine însuşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu."



Desigur ca la momentul zbaterii economice de acum nici nu se poate Evanghelie mai atent-vestitoare de mantuire ca aceasta pe care, in final de noiembrie, la vreme de Post al Nasterii Domnului, Biserica ne-a asezat-o in suflete. Un bogat cu sansa, cu roade in tarina, pe care n-a muncit-o el, dupa ce-si umple hambarele isi umple si gandurile cu samanta mandriei si a nebuniei: vorbindu-si siesi, sufletului sau vorbeste ca de-acum e vremea lenevirii din prea plin. E timpul lui:"Odihneste, mananca, bea, te veseleste"(Lc 12, 15). Pe motivul sigurantei abundentei "pe multi ani".Unui astfel de om Dumnezeu i Se face cunoscut prin certarea:"Nebunule! Chiar in noaptea aceasta ti se va cere inapoi sufletul;si lucrurile pe care le-ai pregatit, ale cui vor fi?"(Lc 12, 20). Parca niciodata n-a vorbit Dumnezeu Creatorul astfel cu cel pe care l-a creat pentru mai mult decat bucuria hambarelor. Veti spune, si intr-un fel veti avea dreptate, ca ni s-a pus dinainte aceasta Evanghelie la vremea postului ca sa intelegem ca suntem mai mult decat "jupani" ai burtii, mai mult decat stomac.Ca a sta in Hristos nu inseamna numai cunoastere(mistica), ci si tainica asceza, randuita postire pentru a vedea mai mult din bogatia sufletului...Asa este, dar dincolo de toate suntem indemnati sa aflam ca, in nemurirea lui, sufletul nostru e mai presus decat orice bucurii consumiste. Ca a manca si a bea, dincolo de Liturghie, unde mancarea si bautura sunt mantuitoare, tin mai mult de lutul din noi decat de partea de cer pe care Dumnezeu a daruit-o, bolta de asemanare cu cerul in care-Si odihneste Chipul.
Teribila pagina contra consumismului modern, in care e om doar cel care cosuma produsul propus pe galantarele lumii acesteia in putrejune si destramare. Teribila pagina evanghelica impotiva propriului nostru consumism spiritual, in care gandim ca bogatul acesta innebunit de orgoliul lui "a avea". Sedem pe tezaurul de lucrare, scrisa si nescrisa, al Ortodoxiei, pe tot ceea ce au legat inaintasii - inclusiv Hristos, Apostolii, Parintii, Fratii, ceilalti Dragi toti - si "dormim", convinsi ca simpla posesie este mantuitoare. Ah! cata asemanare cu propria noastra ignoranta in raport cu tezaurul de credinta pe care Dumnezeu ne-a fundamentat Biserica! Exista in fiecare din noi taina aceasta a "uitarii" de Dumnezeu si de traditia vie, plina de har, care tine, ca un izvor freatic, toata inflorirea de-acum a Bisericii. Cata asemanare cu triumfalismul "adormitor" in care - fie pe sondaje publice, fie pe propria noastra vedere - cadem, linistiti ca ne sunt bisericile pline si ca, totusi, oamenii-si fac cruce pe strada!...Or fi, oare, suficiente acestea toate in raport cu adancul continut de credinta pe care ni l-au lasat cei care mai inainte de noi si-au trait Ortodoxia?
Pe de alta parte, mai inainte de orice fel de analiza a ceea ce se intampla in jurul nostru, Evanghelia ne arata ca trebuie sa incepem orice schimbare, orice incercare de asezare in Hristos, cu propriul nostru suflet. Suflet care nu poate avea valoare decat daca il crestem intr-atat incat orice infrumusetare trupeasca ne-o "amendeaza". Ne indeamna astfel Hristos Domnul sa ne imbogatim in Dumnezeu, aratandu-ne, a cata oara, ca omul nu valoreaza decat ca trup si suflet, adica intreg. Un intreg care sa se dea pe deplin lui Dumnezeu, caci a-L adora pe Dumnezeu fara ca intre tine si El sa existe un schimb, o prietenie, nu are sens. Nu se implineste bucuria pentru care Dumnezeu S-a facut Om.
Aici e cheia evanghelica a bucuriei. In a-ti chema, ca la vremea Postului Mare, sufletul sa-ti sprijine pocainta, nevoia de Dumnezeu.Foamea si setea de Inviere. De aceea, in loc de hambare, sa zidim lui Dumnezeu adanc in inima noastra preaplinul dragostei de El, facandu-ne boaba de grau, prescura de bucurie.(Parintele Constantin Necula, PREDICI)

PUBLICAT DE :
balla georgeta

[Mihnea Dragomir]

Plina de invatatura predica auzita astazi, cu ocazia Sarbatorii Cristos Regele (incheierea "anului liturgic" in ritul apusean). Cu atat mai mult cu cat, din comoditate, am fost la slujba din satul francez in care locuiesc, unde slujeste un preot care pare a avea mai putina ravna pentru via Domnului. Deci, avem de invatat nu numai de la preoti plini de fervoare, ci si de la slujitorii altarelor inzestrati cu mai putini talanti.

Omilia a fost centrata pe intrebarea: cand spune Isus, lamurit, ca este rege ? Prima data vine vorba despre asta la inmultirea painilor. Hranind 5000 de oameni cu familiile lor si vazand minunea, au vrut sa-L faca rege. Dar Domnul le-a "scapat printre degete": ia-L de unde nu e, fiindca se retrasese in loc singuratec. Apoi, la miracolul invierii lui Lazar iarasi vine vorba de asta. Dupa putin timp, la Intrarea in Ierusalim, este primit triumfal. I se ridica osanale, este numit "fiul lui David", aluzie prea clara la regalitate. Pe de o parte, Isus se poarta ca un rege, pedepsind pe cei care incalcasera legea. Pe de alta parte, El vine calare pe un asin, lucru care numai atitudine regala nu este. Ovationat de multime ca un rege, Isus evita sa ne spuna daca este, cu adevarat, rege ori nu e, sugerand prin dubla Sa atitudine (pedepsitor si, in acelasi timp, umil) ca ar putea fi vorba nu de un alt rege, ci de un altfel de rege. Iarasi vine vorba despre acest aspect aparent contradictoriu, inca si mai lamurit, la discutia de pretoriu dintre Domnul nostru si Pilat. Acolo, guvernatorul roman Il intreaba pe Isus frontal: este rege, ori nu este rege ? Si de data aceasta, iarasi, Isus se exprima oarecum sibilinic: raspunsul Sau ("tu spui asta") este, de fapt, un non-raspuns. El ne lasa sa intrevedem adevarul in propozitia urmatoare ("imparatia Mea nu este din lumea aceasta")

In sfarsit, Isus comunica, in mod lamurit, ca este rege abia pe Cruce. Slabit, despuiat, batjocorit si chinuit, El isi dezvaluie in mod explicit identitatea regala cand talharul Dismas Il roaga: "primeste-ma in imparatia Ta. Iar Isus raspunde: "Vei fi in imparatia Mea.

Chiar si astazi, dupa aproape 2000 de ani de laacele intamplari, strainii, uluiti si neintelegand nimic, ne intreaba: "ce fel de rege este regele vostru ?"