GANDIREA PATRISTICA sau VIATA IN HRISTOS

[leonte]

În prealabil postat de cezar_ioan

Permiteti-mi sa exprim o dilema: lauda de sine sau marturisire spre slava lui Dumnezeu?
Alegerea si expunerea selectiilor din cartile duhovnicesti in leaganul discutiilor dintre frati, poate fi un lucru foarte bun, macar pana la o vreme.
Uneori vin firesc si ecouri din partea cititorului, care este miscat de un cuvant sau altul si resimte dorinta de a rosti la randul sau o opinie personala, de a povesti sau de a intreba etc.
Dar cand ecoul unui text duhovnicesc este exprimat de o persoana pe forum, am sesizat ca uneori fratii ii reproseaza marturisitorului ca se umfla in pene, ca se lauda, ca cerseste stima s.a.m.d.
Multi s-au retras in carapace din pricina asta, pana au devenit purici sau umbre ale trecutului forumistic.

Va multumesc pentru ingaduinta!

Am cunoscut odata pe cineva, un vietuitor monahal care o facea pe nebunul. Am avut ocazia sa il cunosc indeaproape, cat sa imi dau seama ca doar facea si nu era chiar nebun. In una dintre zile si-a dat in vileag o eroare in gandirea sa spunand ceva de genul
"Decat sa faci o fapta buna si sa te mandresti, mai bine nu o mai faci!"

Un alt monah fiind de fata si auzind s-a autosesizat si a intervenit in discutie: "Dragul meu, deci de asta faci tu pe dracusorul printre noi! Uite ce va spun la amandoi, ca un om batran ce sunt. A biruir mandria inseamna a lega pe Lucifer in lanturi, ceea ce pentru mine ca biet muritor imi pare peste puterile mele. Din mitrasul maicii mele m-am mandrit si pana la moarte voi cadea in aceasta patima. Daca nu in vazul tuturor, macar in sinea mea ma voi mandri si tot mandru ma voi numi. Daca poti sa faci o fapta bunape ascuns, atunci asa sa faci! Dar sa te infranezi de la fapte bune???... "

Pentru cei care critica fapta cea buna sub pretextul mustrarii am un cuvant pe care l-am retinut din filmul Ostrovul: "Oare de ce l-a ucis Cain pe Abel?"

Mai bine de 10 ani am trait ca un robot, fara sa-mi manifest sentimentele socotind ca eram pe drumul catre desavarsire. Cu timpul am ajuns a-i socoti inferiori pe cei ce se exterioarizau si care se hraneau cu vorbe dulci pe care le socoteam niste infantilisme ce-mi provocau o scarba teribila.

Abia cand L-am aflat pe Hristos, am inteles cat de folositor este sa de bucuri de bucuria semenilor; cat de util este sa nu cauti nod in papura; cata mangaiere dobandeste inima mea cand privesc partea plina a paharului.

[leonte]

În prealabil postat de cristiboss56

Sunt invataturi ale Sfantului Siluan Atohnitul , dupa cum este precizat in titlu !
Despre iertare si nu numai , sunt cuvintele mele pe care poti sa le citesi cu doua sau trei pagini in urma :"
Vrajmasii cei dinlauntrul omului ..................
.................................................. .

Post binecuvantat !"

Cristi, dragule! Mie mi se pare ca intinzi cuvantul prea pe multe randuri, mai ales ca nu sunt vorbe goale ci pline de talc. Si nu esti singurul care face aceasta. Dupa cum ai observat mi se intampla si mie si altora....
Ceea ce imi doresc sa intelegi este ca vorbele de duh necesita timp pentru a fi rumegate, dupa care sa se poata da si o replica (eventual). Daca ar fi sa iau cu amanuntul mesajul tau intreg, ar trebui sa dau vreo 20 de replici. Altul, mai smerit ar da numai 7. Dar inmulteste o medie de 12 replici cu fiecare utilizator si vezi ce rezulta! Este prea multa provocare(in sensul bun) pe "metrul patrat".

p.s. Am omis sa mentionez ca sunt trandav si ma apuca deznadejdea cand vad un mesaj asa de lug. Sper sa treci si tu cu vederea aceasta neputinta a mea.

[leonte]

În prealabil postat de iustin10

Frumoasa intrare :)

"De nu te linistesti cu inima, linisteste-te macar cu limba."

Doamne apara si pazeste! Sper sa nu intelega cineva ca ma impotrivesc cuv.Isaac Sirul, de invatatura caruia ma simt foarte apropiat, dintr-un motiv pe care va rog sa mi-l ingaduiti a-l sti numai eu.

Eu am gasit ca imi este cu neputinta sa-mi stapanesc vreun madular, cat timp sunt tulburat la minte. Si este cu neputinta a-mi pastra mintea limede, cat timp inima mea este plina de iures, sau pofta de vreun fel. Inima si mintea sunt un tot unitar, un fel de Yin-Yang, ambele fiind organe de o maxima importanta pentru trup, ambele fiind locas al fortei sufltesti. Cand una e murdara si cealalta se murdareste in scurt timp. Iar cand cele doua sunt murdarite si inclinate spre rau, geaba caut sa-mi imfranez pantecele, sau ochiul sau mana, sau limba. Nu voi face decat sa ma gasesc intr-un conflict interior de un chin teribil, asemeni unui posedat.

[leonte]

Mi-am amintit de un pustnic din Athos si cred ca se potriveste a-l mentiona aici.

Prima data cand am dat de el i-am spus "blagosloviti" iar el mi-a raspuns ceva in genul:

"Binecuvantat te-a facut Dumnezeu de cand a suflat duh in tine. Ce binecuvantare sa-ti dau eu, un biet trup insufletit ca si tine?"
Eu i-am replicat ca asa se zice, cand intalnesti un preot sau un monah.
"Mai sincer erai daca imi ziceai hai noroc! decat sa te formalizezi ca la directorul tau! Acuma, tu sa nu rastalmacesti ceea ce-ti spun si sa ta apuci sa-i inveti pe crestini sa zica hai noroc!"

alta data mi-a zis asa:

"De vezi ceva bun la mine sa faci si tu si sa spui si altora, dar sa nu mi le atribui mie ci bunavointei lui Dmunezeu, caci eu nu sunt altceva decat un vas al Olarului. De noi tine sa alegem daca ne facem vase de cinste sau vase de neciste."

Dar ceea ce m-a cutremurat cel mai mult este urmatorul eveniment:
Ma dusesem la locul unde il gaseam de obicei, dar nu era. M-am asezat pe o piatra gandind sa astept pana ma plictisesc si apoi sa plec. Dupa vreo 2 ore, sau asa ceva, apare si dansul gafaind.
"A! Tu erai?! Nu stiam la ce ma zoreste duhul sa ma intorc la bordei. Eram plecat in treaba mea cand mi-a intrat un gand in minte. <Vezi ca ai uitat focul aprins! Du-te de graba ca arde tot!> In zadar m-am chinuit sa alung gandul si grija pentru cele desarte, gandul era tot mai puternic.
De fapt tu erai cel ce ardea in focul deznadajduirii. Sa nu mai vii pe la mine ca eu sunt om ca si tine! Numai Hristos te poate invata sa afli ceea ce cauti!"

Dupa o vreme am mai trecut pe acolo asa, intr-o doara, desi stiam ca mi-a spus sa nu mai merg. Dar nu l-am gasit.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de leonte

Iar cand cele doua sunt murdarite si inclinate spre rau, geaba caut sa-mi imfranez pantecele, sau ochiul sau mana, sau limba.

Degeaba?.... Si cum ramane cu noi, in acest caz?
Ce e de facut?
Ce mai poate face omul care isi vede necuratia din inima si din minte? Cade in deznadejde? Asteapta pasiv un ajutor?......:)

Uite, dimpotriva, din experienta am sesizat ca pot face unele lucruri care ma ajuta nespus:
a) niscaiva scrutare de sine si certare, cu oarecare fermitate, asa cum certi un copil neascultator, fara insa a da cu parul (nu de alta, dar are o putere nebanuita, te pune iute la pamant!)
b) ceva lacrimi amare, de cainta, uneori mai multe, cu harul Domnului
c) recapitularea lucrurilor de capatai; aici ajuta un cuvant duhovnicesc, Scriptura (mare luminare, mangaiere si alinare aduc psalmii, apoi Solomon si desigur Evanghelia, apoi Epistolele)
d) niscaiva rugaciune, fie si in timpul lucrului sau in pauze
e) spovedanie
f) post aspru, fie si o zi, doua.

Apoi toate revin la normal,simtind insa ca, traversind caderea/ispita, sufletul a primit o intarire anume si o invatatura din aceasta cercare.

Insa, odata, nimic din toate astea nu au fost de folos.
Eram cu totul descurajat, cu totul prins intr-o lume de plumb si desarta.
Si Domnul mi-a dat, cred, gandul si puterea sa imi iau picioarele la spinare si am ajuns la Sfanta Liturghie, la un parinte care imi arata multa dragoste si pricepere duhovniceasca.
Cand am intrat in bisericuta eram un om pierdut, un om sfarsit. Cand am iesit, dupa slujba si predica zguduitoare, eram un om trezit din morti.
Afara era primavara! Pentru ca izbucnise primavara in sufletul meu. Lumea era din nou frumoasa si buna!...
Si viata a pornit sa curga mai departe, cu toate ale ei...

Slava lui Dumnezeu pentru toate!

[cristiboss56]

În prealabil postat de leonte

Cristi, dragule! ...

Ai mare dreptate , draga Leonte , caci iesim din dreapta socoteala , chiar daca cele scrise sunt spre folos , si ajungem la slava desarta , o slava de care nu au scapat nici Sfintii Parinti , ce sa mai vorbim de noi . . . !
Si o mancare sanatoasa de este peste masura duce la indigestie , avand un efect contrar dorintei noastre , asa ca-ti dau dreptate in totalitate .
In schimb , simt la tine o mica deznadejde , care nu-i buna , si sper sa fie trecatoare . Nici multumirea de sine nu este buna , dar de aici la deznadejde e cale lunga . Toata viata noastra este o lupta , iar pocainta are un inceput , dar nu are un sfarsit , caci tot timpul este loc de mai bine , si mai bine , si mai bine . . .
Poate iti spui parerea , daca vrei si ai timp , despre ganduri-dusmanie-vrajmasie si iertare .
Iti doresc din suflet sa te ajute Dumnezeu sa-ti gasesti de lucru si sa-ti gasesti legatura si echilibru dintre minte si inima , si sa nu uiti niciodata ca Dumnezeu iti da , dar nu-ti baga in traista , altfel am fi niste simpli robotei dirijati de la distanta !
Slava lui Dumnezeu pentru toate !

[cristiboss56]

Un cuvant de folos pentru cei interesati !
Unul din cele mai cunoscute sfaturi ale Sfinţilor Părinţi din deşert este „Stai în chilia ta şi aceasta te va învăţa pe tine toate”. Acest cuvânt preamăreşte virtutea stabilităţii. Mutarea dintr-un loc în altul nu rezolvă niciodată problema – doar amână inevitabilul. Undeva, cândva, trebuie să ne confruntăm cu lupta noastră interioară şi să biruim cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Bineînţeles, nu toţi sunt pe deplin biruitori în aceste lupte din viaţă. Însă, deoarece vindecarea noastră este completă dincolo de viaţa aceasta, ea este lăsată în voia misterului harului.
Nu este nimic laic în ceea ce priveşte deşertul, arena luptelor noastre spirituale. Monahii de atunci care zburau spre deşert pentru a se ruga nu se gândeau că fac asta pentru a evita problemele şi a căuta singurătatea. Sfântul Atanasie a scris în secolul IV „Viaţa Sfântului Antonie”, unul dintre primii mari părinţi eremiţi. Acea carte a devenit „best-seller”, chiar înainte de a apărea presa şi editurile. A fost citită de mulţi oameni şi a îndemnat sute de mii de femei şi bărbaţi să intre în viaţa monahală. Creştinii moderni sunt copleşiţi atunci când aud de numărul mare de călugări existenţi în secolul V. Este greu de crezut că în deşert puteau trăi atât de mulţi.
Dar acea carte despre viaţa Sfântului Antonie nu era deloc o carte romanţioasă. Viaţa de rugăciune a Sf. Antonie a fost în acelaşi timp o viaţă de luptă contra demonilor. Ei l-au chinuit şi l-au bătut. Astfel, această scriere ar fi trebuit să fi determinat generaţii întregi să nu se apropie de deşert.
În cap. 6 al Epistolei către Efeseni, Sfântul Pavel scria:
11. Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului.
12. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.
Observaţia Sfântului Pavel conform căreia lupta se duce contra inamicului spiritual al răutăţii care se află în văzduh (literal, „ceruri”) în mod clar nu a desconsiderat cetele de eremiţi care au invadat deşerturile din Africa şi Orientul Mijlociu sau insulele şi peşterile din Galia şi Insulele Britanice. Un motiv ar fi acela că „ceruri” nu se referă la un univers cu două (sau mai multe) dimensiuni ci este o descriere a naturii acestei lupte. Aceste „locuri cereşti” sunt cât vrei teritoriul inimii umane. Sfântul Macarie, un locuitor al deşertului scria:
Inima însăşi este un mic vas, totuşi în ea se găsesc dragoni şi de asemenea lei. Există bestii veninoase şi toate lucrurile răutăţii. Însă acolo se află de asemenea Dumnezeu, îngerii, viaţa şi împărăţia, lumina şi apostolii, cetăţile cereşti şi toate comorile harului – toate se afla acolo înăuntru, în inimă.
Locurile cereşti nu se caută contemplând o a doua dimensiune a universului, ci se găsesc în hotarele teribile (în sensul clasic al cuvântului) ale inimii umane. Aceasta era marea promisiune a deşertului: că în singurătate şi în linişte, prin intermediul rugăciunii şi al postului, omul poate intra în adâncul inimii sale şi acolo să ducă războiul care ne este dat tuturor să-l ducem. Puţini au devenit mari sfinţi. Alţii însă doar au înnebunit. Creştinătatea ortodoxă a primit un fel de ghid (manual) asupra războiului din acea parte a inimii în scrieri precum „Vieţile Sfinţilor Părinţi”, „Filocalia”, „Jugul urcuşului duhovnicesc” şi alte opere similare. Ele au rămas baza vieţii spirituale de atunci şi până în zilele noastre.
Lupta din deşert nu ignoră relaţiile cu ceilalţi oameni. Dar recunoaşte faptul că neplăcerile din aceste relaţii nu au cauza în ceilalţi oameni, ci în propria mea inimă. Iisus Hristos nu a suferit neplăceri în relaţiile Lui cu umanitatea. El era împăcat cu toţi. Noi nu putem face mai mult decât a fi precum Hristos, care El însuşi a început lupta în deşert, biruind pe vrăjmaşul acolo.
Gândirea ortodoxă de după aceea a lărgit semnificaţia termenului de „deşert” şi a recunoscut faptul că ea include orice teritoriu. Nu există loc unde mergem pentru care lupta să fie definită altfel. Fie în oraş, fie în fabrică, fie la şcoală sau la birou, câmpul de luptă al războiului nostru spiritual rămâne inima noastră. Singurătatea este doar un instrument în a învăţa a recunoaşte aceasta şi a ne concentra atenţia acolo unde trebuie.
În mod evident, majoritatea dintre noi nu părăsim relaţia cu ceialţi oameni în drumul nostru spre mântuire. Însă ar trebui să tragem concluzii corecte de la oamenii care au intrat prima oară în deşert şi care ne-au lăsat mărturia luptei lor. Nu muncim într-un loc secularizat, sub ochiul vigilent al perfecţiunii unei dimensiuni de ordinul doi a lumii. Muncim pe pământul pe care se duce bătălia între îngeresc şi demonic: inima fiecăruia dintre noi. Iar dacă inimile noastre se află acolo unde este această arenă, atunci ar trebui să recunoaştem faptul că în această arenă vom găsi marele „nor al mărturisitorilor” (Evrei 12:1).
Marea pleiadă de sfinţi care, aşa cum spune Sf. Pavel în Epistola către Evrei, şi-au încheiat cu bine lupta lor şi ne înconjoară asemenea unor spectatori din arenă. Nu trebuie crezut că se află undeva departe de noi, într-o altă dimensiune, privindu-ne de acolo. Astfel, e normal ca aceia care duc cel mai bine acest război spiritual să aibă mulţi prieteni printre sfinţi, pe care învaţă să-i cheme în ajutor. Pentru că deşi ar părea că aceasta este lupta „mea”, totuşi ea este lupta tuturor celor care l-au numit pe Iisus Hristos: Dumnezeu. Sfinţii nu ne înconjoară ca un mare nor de mărturisitori care se uită curioşi la noi şi în mod pasiv. Ei ne înconjoară ca să ne întărească şi să ne ajute, să ne încurajeze, şi chiar, de va fi cazul, să lupte alături de noi. În acest mod se duce războiul duhovnicesc al inimii.
A-ţi petrece timpul cu cineva care a învăţat bine lupta din inimă, înseamnă să stai la poarta Raiului. Am avut puţine ocazii să întâlnesc astfel de luptători. Pacea lor, lipsa completă a auto aprecierii, sunt semnele care îţi arată că ai intrat într-o nouă lume. Astfel de mărturisitori în viaţă sunt cea mai sonoră propovăduire a Evangheliei cunoscută pe pământ. Deoarece în inimile lor, voia Domnului se face pe pământ aşa cum ea se face în ceruri. Ei sunt lăcaşurile Noului Ierusalim şi promisiunea vie a lui Dumnezeu. Inimile lor ne arată locul unde trebuie să ne angajăm în luptă şi noi şi ne amintesc că alături de Dumnezeu totul este cu putinţă.

[catalin2]

În prealabil postat de leonte

Mai bine de 10 ani am trait ca un robot, fara sa-mi manifest sentimentele socotind ca eram pe drumul catre desavarsire.

Abia cand L-am aflat pe Hristos, am inteles cat de folositor este sa de bucuri de bucuria semenilor; cat de util este sa nu cauti nod in papura; cata mangaiere dobandeste inima mea cand privesc partea plina a paharului.

Ai evitat sa spui pana acum daca mai esti ortodox, inteleg ca erai ortodox si apoi l-ai aflat pe Hristos, te-ai convertit la un cult neoprotestant? (ucenicul mai spunea povestea asta).

[cristiboss56]

Postul – Despre buna randuiala a postului - Sf. Grigorie Palama

“1. Placuta este ochilor nostri privelistea marii linistite, rasfrangand pe intinderea ei netulburata lumina scaparatoare a razelor soarelui in plina stralucire. Dar si mai desfatator este sa privesti si sa graiesti despre Biserica cea strans unita dupa vointa lui Dumnezeu, izbavita de tulburari si luminata, in chip tainic, de lumina cea dumnezeiasca, desfacandu-si aripile catre stralucirea de dincolo si intinzandu-si in sus mainile, ochii, simtirea, precum si intreaga ei cugetare. Dupa ce harul Duhului Sfant mi-a harazit astazi aceasta vedere placuta si a ingaduit ca voi toti sa petreceti impreuna noaptea si ziua in templul lui Dumnezeu, nelipsindu-va voua ravna venirii voastre la El, haideti acum sa ajutam, dand putere pomului tainic, rasadit la cumpana apelor Duhului Sfant, si ca si voi prin rugaciunile voastre de dimineata, tot asa si noi, in masura in care ne ingaduie timpul, sa adaugam invataturii de dimineata pe cea de seara, aratand mai lamurit iscusintele prin care vrajmasul mantuirii noastre face ca nu numai postul, dar si rugaciunea noastra sa ramana in tot chipul fara de nici un folos.
2. Exista, fratilor, si alta saturare si betie rea si vicleana, care nu vine nici din mancaruri, nici din bauturi, nici din desfatarea pricinuita de acestea, ci din mania catre aproapele nostru si din ura fata de el, si din tinerea de minte a greselilor sale, si din toate rautatile ce se isca astfel. Despre acestea si Moise in cantarea sa spune: “Vinul lor este venin de scorpion si otrava pierzatoare de aspida” [Deuteronomul 32, 33]. Pentru acestea si proorocul Isaia zice: “Vai de cei ce se imbata fara de vin” [vezi Isaia 20, 1]; si iarasi acelasi prooroc vesteste: “Sa nu postiti cu lupte” [vezi Isaia 58, 3]. Dar si catre cei ce postesc in felul acesta, el spune, ca din partea Domnului: “Sa-si plece capul ca o trestie si sa se culce pe sac si in cenusa, oare acesta se cheama post, zi placuta Domnului?” [Isaia 58, 5] si “Cand ridicati mainile voastre catre Mine, Eu imi intorc ochii aiurea” [Isaia 1, 15].
3. Asadar, aceasta betie a urii, pricina de capatai a indepartarii oamenilor de Dumnezeu, diavolul cauta sa o insufle tuturor celor ce se roaga si postesc, apoi trezeste amintirea mahnirilor si plangerilor noastre, ne pune in miscare gandurile spre aducerea aminte a raului si ascute limba noastra pentru vorbe haine si de ocara, pregatindu-ne pe noi sa fim astfel precum David il descrie pe cel ce se roaga in necuviinta: “Faradelege toata ziua, nedreptate a vorbit limba ta; ca un brici ascutit a facut viclesug” [Psalmi 51, 1]; si el se roaga catre Dumnezeu ca sa fie izbavit de acestea, spunand: “Scoate-ma, Doamne, de la omul viclean si de omul nedrept ma izbaveste; ascutit-au limba lor ca a sarpelui; venin de aspida sub buzele lor” [Psalmi 139, 1-3].
4. Dar noi, fratilor, in vremea postului si a rugaciunii, sa scoatem din sufletul nostru – rogu-va – ceea ce avem impotriva cuiva, fie ca in adevar si pe drept avem, fie ca doar socotim ca avem, si sa fim cu totii oameni evlaviosi, sa gandim mai mult unii despre altii sub indemnul dragostei si al faptelor ce lor bune, graindu-ne de bine, cumpanind in noi in sine si cugetand la cele bune inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, pentru ca sa postim noi cu postul cel aducator de laude si fara de prihana. Iar cererile noastre catre Dumnezeu, cele din vremea postului, sa fie bine primite, si sa-L numim pe El “Tata dupa har, in chip cuvenit, invrednicindu-ne astfel a-l grai cu indrazneala: “Tata, iarta-ne noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri”.
5. Dar iarasi cugetarea din vremea rugaciunii savarsite de noi si a postului devine fara de nici un folos prin lucratura celui ce unelteste impotriva sufletelor noastre; caci o astfel de cugetare semetita avand acel fariseu, desi postea si se ruga, S-a intors gol. Dar noi, stiind ca este necurat si neprimit la Domnul tot cel ce are inima semeata, si stiind prea bine ca noi suntem datori lui Dumnezeu cu multe si cu mari daruri si ca dam inapoi prea putin din ceea ce datoram, sa le facem uitate pe cele daruite mai inainte, ca si cum ar fi o nimica toata, si indreptandu-ne cu mintea spre cele viitoare, sa postim, sa ne rugam cu inima zdrobita si cu smerenie sa ne invinuim pe noi insine, ca sa fie postul nostru curat, iar noi cu vrednicie sa stam in biserica lui Dumnezeu.
6. Exista si un alt chip de viclenie a celui rau, ca re face ca osteneala noastra pentru post si rugaciune sa fie fara de castig pentru noi, indemnandu-ne sa savarsim si postul, si rugaciunea manati de slava desarta si de fatarnicie. De aceea si Domnul vesteste iarasi in Evanghelie, spunand: “Tu insa, cand te rogi, intra in camara ta si, inchizand usa, roaga-te Tatalui tau, Care este in ascuns, si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie” [Matei 6, 6].
7. Aceste cuvinte nu le spune Domnul ca pe o porunca de a fi indepartate adunarile si rugaciunile si cantarile de psalmi, caci atunci nu ar fi spus proorocul alcatuitor al Psalmilor. “In mijlocul adunarii Te voi lauda” [Psalmi 21, 24] si “Lauda-Te-voi intre popoare, Doamne, canta-voi Tie intre neamuri” [Psalmi 56, 12] si “Rugaciunile mele le voi face inaintea ce lor ce se tem de El” [Psalmi 21, 29]; si inca ne-a mai grait noua: “In adunari binecuvantati pe Dumnezeu” [Psalmi 67, 27] si “Veniti sa ne inchinam si sa cadem inaintea Lui si sa plangem inaintea Domnului, Celui ce ne-a facut pe noi” [Psalmi 94, 6]. Dar si catre altii mai sus asezati – despre care nu este timpul si locul sa vorbim acum – Isi indreapta Domnul indemnul la rugaciunea cea facuta cand suntem singuri in casele noastre si in asternuturile noastre, care intareste rugaciunea catre Dumnezeu savarsita in biserici, asa cum rugaciunea cea launtrica, facuta cu mintea, o intareste pe cea savarsita cu buzele. Fiindca acela ce ar voi sa se roage numai atunci cand se afla in biserica lui Dumnezeu, neingrijindu-se deloc de rugaciune acasa, sau pe drumuri, sau in piete, acela nu se roaga cu adevarat nici cand sta dinaintea altarului lui Dumnezeu.
8. Acestea le arata si acela care, dupa ce spune: “Gata este inima mea, Dumnezeule!“, adauga: “Canta-voi si voi lauda slava Ta” [Psalmi 56, 10], iar in alta parte: “De mi-am adus aminte de Tine in asternutul meu, in dimineti am cugetat la Tine…” [Psalmi 62, 7]. Dar ne invata si El: “Cand postiti, nu fiti tristi ca fatarnicii; ca ei isi smolesc fetele, ca sa se arate oamenilor ca postesc. Adevarat graiesc voua, si-au luat plata lor. Tu insa, cand postesti, unge capul tau si fata ta o spala, ca sa nu te arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui tau care este in ascuns, si Tatal tau. Care vede in ascuns, iti va rasplati tie” [Matei 6, 16-18].
9. O, cat de mare si neasemuita este iubirea Ta de oameni! Prin aceste cuvinte insusi Domnul ne-a aratat indoiala si tagada care vor starui asupra Judecatii de apoi, pentru ca noi sa capatam de aici o mai buna judecata si o soarta mai fericita. Caci Domnul ii va agrai atunci pe cei ce traiesc dupa slava desarta si nu dupa porunca Lui, spunand, potrivit celor de mai sus: “Ati luat plata in viata voastra“, precum a zis si Avraam catre acel bogat care ardea in focul mistuitor: “Ai primit cele bune ale tale in viata ta” [Luca 16, 25]. Iar celor ce cauta spre El, in vremea in care se ostenesc pentru virtute, spune ca le va rasplati sub ochii tuturor, adica le va da in schimb, la aratarea Sa, aceasta cuprinzatoare binecuvantare si mostenire si desfatare neamestecata si vesnica. Cel Care vrea ca toti sa se mantuiasca si sa vina la cunostinta adevarului vadeste acum – precum spuneam – hotararea cea neprihanita si neschimbatoare, aratand aici ca nu sunt fii ai lui Dumnezeu decat aceia care dispretuiesc slava omeneasca.
10. Caci de aceea aduce El in fata cuvantul Sau hotarat asupra acestor soiuri de oameni, spunand: “Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va da inapoi tie pe fata“, pentru ca sa-i arate El si sa-i faca pe cei ce dispretuiesc omeneasca slava desarta copii infiati si impreuna mostenitori ai Sai; iar pe aceia ce nu sunt astfel sa-i lepede din vrednicia de fii al Lui, daca nu se pocaiesc. Cuvintele acestea le-a grait Domnul pentru ca nu cumva cei ce se roaga si postesc sa caute la parerile oamenilor, de la care nu este nici un folos, fiindca altminteri, chiar indurand noi ostenea la postului si a rugaciunii, ramanem lipsiti si straini de rasplata. El spune sa ne ungem capul si sa ne spalam fata, adica sa nu ne folosim de paloarea cea nefireasca, nici sa nu avem capul murdar si cu totul uscat, ca si cum am parea ca suferim aceasta din pricina postului incrancenat si din dispret fata de trup, vanand astfel laude din partea oamenilor. Caci acestea le faceau fariseii, dorind ei a fi vazuti de oameni, si de aceea, pe buna dreptate, au fost socotiti despartiti de Biserica lui Hristos, iar Domnul ne opreste intru totul sa ne asemanam lor.

[cristiboss56]

11. Daca se va numi cugetul [ratiunea], prin asemanare [analogie], cap al sufletului, ca unul ce este conducator, iar inchipuirea [imaginatia] chip al sufletului, in care se afla jiltul cel statornic al puterilor [energiilor] izvorate din simturi, este bine ca noi, atunci cand postim, sa ne ungem capul cu untdelemn, adica sa facem sa fie cugetul nostru milostiv, iar fata noastra, adica inchipuirea, sa o spalam de gandurile cele rusinoase si necurate, de manie si de toata rautatea. Pentru ca un astfel de post, implinit ca atare, nu numai patimile cele rele, ci dimpreuna cu acestea si pe duhurile cele necurate, care sunt incepatoare si pricinuitoare ale unor astfel de patimi, le surghiuneste si le rusineaza, asezandu-i pe cei ce postesc la rand cu ingerii cei buni, intorcandu-i catre acei ingeri si oranduind ca acestia sa fie pazitori ai acelora, degraba ajutatori si impreuna lucratori.
12. In felul acesta, pe vremuri, alaturi de cei trei tineri din Babilon, impodobiti cu infranarea si cu postul, a fost vazut in mijlocul focului mistuitor si un al patrulea, care era cu ei, pazindu-i si purtandu-le de grija ca sa ramana teferi, de parca in chip minunat i-ar fi scaldat in roua [Daniel 3, 25]. Tot astfel, dinaintea lui Daniel, care postea de multe zile, s-a infatisat un inger care ii dadea sfaturi intelepte si ii prevestea lui cele viitoare. Si in acelasi chip, altadata, un inger a adus de la o mare departare pe un prooroc [Avacum] care a strabatut vazduhul si care a purtat hrana [lui Daniel], prin rugaciune si post astupandu-se gura leilor [Daniel /Bel si balaurul, 33]. Asemenea si noua, care ne ostenim si ne straduim in post trupesc si duhovnicesc si in rugaciuni, cu ajutorul si impreuna lucrarea ingerilor celor buni, vapaia de foc a poftei trupesti ne va fi stinsa de tot, iar mania ne va fi imblanzita precum cea a leilor, facandu-ne noi partasi la hrana cea prooroceasca. Prin nadejdea bunurilor viitoare, prin credinta si prin clarvederea cea duhovniceasca, ne vom invrednici noi sa calcam in picioare serpii si scorpiile, si toata puterea vrajmasului.
13. Iar postul care nu este implinit in acest fel si nu se savarseste in acest chip se inrudeste si se insoteste mai degraba cu ingerii cei rai, caci a lor este pustiirea insotita de manie, de ura si de trufie, ca si de impotrivirea fata de Dumnezeu, pe cand noi, ca unii ce suntem robi si slujitori ai binelui, stam impotriva acestor ingeri rai, cum si spune Apostolul: “Caci lupta noastra nu este impotriva trupului si a sangelui, ci impotriva incepatoriilor, impotriva stapaniilor, impotriva stapanitorilor intunericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii, care sunt in vazduhuri” [Efeseni 6, 12]. Asadar, pe scurt, impotrivirea noastra fata de ei se implineste prin post, dar noi cerem pentru paza noastra si platosa intelepciunii, si coiful milostivirii celei mantuitoare, si scutul credintei, precum si sabia cea prea indestulatoare a Duhului Sfant, adica cuvantul cel mantuitor dat noua de Dumnezeu, ca sa ne fie spre aparare. In felul acesta ne vom intrece in lupta cea buna, vom pazi credinta cea temeinica, vom stinge toate sagetile de foc ale celui rau, vom dobandi cununa Lui cea vesnica si cereasca, infatisandu-ne ca biruitori in toate, bucurandu-ne de-a pururi impreuna cu ingerii din ceruri, intru Hristos, Domnul nostru. 14. Caruia I se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea, dimpreuna cu “Tatal Sau cel fara de inceput si cu Duhul Sau cel Preasfant si de viata facator, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin“.