Marturisire impotriva ecumenismului pana la mucenicie

[sergiu]

În prealabil postat de andreicozia

Stii ceva Andrei, Teoctist si altii din ziua de azi daca nu sunt credinciosi pina la mucenicie trebuie sa lase acele locuri altora mai vrednici ca ei, si sa-si caute locuri de munca la strung, la fabrica unde nu trebuie sa te jertfesti in fata BULDOZERELOR cu pieptul cind acestea avanseaza catre Biserica Sf Vineri si altele

Asa gindesc eu, daca nu sunt in stare sa mor pentru pozitia mea de Patriarh, renunt tata, nu sunt vrednic si ma duc pe santier. Imi rad barba CA TOT NU INSEAMNA NIMIC, ma imbrac in blugi si tricou si plec de la Patriarhie, nu mai fac umbra icoanelor degeaba. Aici nu este vorba de patimile mele sau ale lor ci daca SUNT CAPABIL SA FAC "jobul" asta de PASTOR SAU NU!

Poate judeci lucrurile prea simplist... Daca se impotrivea, i-l inchideau, puneau altul, asta se temea de acelasi tratament si pana la urma ajungeau sa distruga si mai multe biserici, crezi ca am fi avut de castigat? Eu nu stiu care este raspunsul corect la aceasta problema, doar ma gandesc ca nu e chiar asa de simplu precum pare. Uneori Dumnezeu lucreaza pe cai nebanuite!

[andreicozia]

În prealabil postat de sergiu

Poate judeci lucrurile prea simplist... Daca se impotrivea, i-l inchideau, puneau altul, asta se temea de acelasi tratament si pana la urma ajungeau sa distruga si mai multe biserici, crezi ca am fi avut de castigat? Eu nu stiu care este raspunsul corect la aceasta problema, doar ma gandesc ca nu e chiar asa de simplu precum pare. Uneori Dumnezeu lucreaza pe cai nebanuite!

Sergiu, ai vazut ce s-a intimplat la Timisoara 89 cu Pastorul de acolo, cum un mic incident s-a transformat intr-o reactie in lant!
Trage singur concluziile!
Poate nu ne inchideau ei pe noi ci ii inchideam NOI PE EI!

INCHISOARE pentru un Patriarh stii ce este? Bilet clasa I direct in Rai!..doar ai vazut in Tarul cind s-au declansat harismele Patriarhului...in inchisoare!

[andreicozia]

Sergiu
JOBUL Patriarhului , de cind este lumea, este SA SE IMPOTRIVEASCA!

[FiulRisipitor]

În prealabil postat de andreicozia

Sergiu, ai vazut ce s-a intimplat la Timisoara 89 cu Pastorul de acolo, cum un mic incident s-a transformat intr-o reactie in lant!
Trage singur concluziile!
Poate nu ne inchideau ei pe noi ci ii inchideam NOI PE EI!

INCHISOARE pentru un Patriarh stii ce este? Bilet clasa I direct in Rai!..doar ai vazut in Tarul cind s-au declansat harismele Patriarhului...in inchisoare!

E frumos sa visezi? Am impresia ca ai ramas singurul care crede ca revolutia a izbucnit din cauza pastorului Lazlo. Sunt curios ce varsta ai, se poate justifica eroarea daca nu ai trait momentul, daca informatiile le ai doar din auzite. Cat la partea cu inchisoarea ai dreptate, dar sunt de acord si cu sergiu cand zice "nu e chiar asa de simplu precum pare. Uneori Dumnezeu lucreaza pe cai nebanuite!" In pozitia in care suntem azi fara sa stim multe detalii nu putem sa vedem problema in intregime.

[FiulRisipitor]

În prealabil postat de andreicozia

De exemplu intr-o incapere, fiecare sa se roage LA UNICUL DUMNEZEU, in FELUL in care o face in religia lui fara sa IMPUNA altora prin "argumente logice" sa o faca intr-un fel sau altul.
Daca priviti o catedrala catolica cu multe capele, imaginati-va ca intr-un ar fi un preot ortodox oficiind Liturghia Ortodoxa, in alta, penticostalii cu sedintele lor, baptistii, catolicii, musulmanii, toti uniti printr-o lucrare comuna sub acelasi acoperis. Deci care ar fi problema? un fel de Mall Religios, in sens bun, unde nimeni nu impune si nu se cearta, telul comun fiind rugile de mintuire catre UNICUL DUMNEZEU ( fiecare cum intelege, fara cearta)

Si la ce ajuta toata sarada asta? Adica de ce nu putem sa ne rugam asa cum suntem acum??

Sa ma iertati, fara nici o dorinta de a lua lucrurile prea in usor, o sa comentez ceva:

"Atunci oare de ce mari demnitari bisericesti dau cu piciorul acestei sanse sa devina martiri?"
Frate, stii, a fost pe vremea Mantuitorului unul Simon fiul lui Iona, botezat Chefa adica Petru. Si a zis si el "pana la moarte, Doamne". Si sa vezi ce cogeamite cocosul canta de atunci pentru cine se increde ca pentru noi poate fi asa de "automat" altfel decat a fost pentru acela. Asta fiind zisa, deocamdata n-am vazut pe Diocletian trimitandu-si ostenii dupa tine, nici dupa vreun ierarh. Deci sa nu ne grabim, si sa binecuvantam pe Dumnezeu ca au murit vremurile cand comunistii chiar bagau preoti in puscarie si numai Dumnezeu stie cu ce pret s-a platit nelepadarea de ortodoxie...

[dodo_theodor]

Mă bucur că am găsit un spaţiu în care noi, otodoxii, putem să ne împărtăşim unii altora trăiri, căutări şi soluţii întru îndepărtarea "motivelor de poticnire" întâlnite la tot pasul mai ales acum, în vremurile cele de pe urmă...
Spunea zaharia_2009 un pic (sau poate chiar mai mult) ironic:
"Chiar ma gindeam sa-i spun intro zi Sf. Vasile cel mare : avva, te-ai cam grabit facind afirmatia cum ca ,,bolile noastre sunt pacatele noastre" pt. ca nici habar nu ai citi oameni sunt fara de pacate (dar bolnavi), adica sfinti, astazi pe pamint iar bolile au o cauza dovedit medicala si sociala si nici de cum in pacatele noastre."
Aici problema e un pic mai complicată... Deci avem păcatul şi boala care se află în relaţie directă de tip cauză-efect. Acest principiu nu este negat de ortodoxi. Şi deci, ce vreau să spun cu asta? Că există cuvinte la care noi reacţionăm cu nu soi de automatism de genul: karmă - cuvânt interzis. Hai să vedem de ce ar fi interzis. Mai întâi pentru că provine dintr-o filozofie de viaţă dintr-un alt spaţiu-timp şi nu are nimic comun cu Ortodoxia cecât poate doar faptul că desemnează acelaşi lucru : mecanismul cauză-efect. Apoi, deoarece cu 5.000 de ani în urmă nu se născuse Domnul Iisus Hristos Mântuitorul Lumii care preluând păcatele tuturor şi ale fiecăruia dintre noi ne mântuieşte pe noi, cei ce-L mărturisim şi credem în El. Ca atere, neavând pe Mântuitorul Lumii, oamenii nu se puteau mîntuii (...şi mântuieşte bunule, sufletele noastre...). Deci, pe atunci nu exista manifestat în plan material fiul lui Dumnezeu. Cel ce : "cu moartea pe moarte călcând" "viaţă veşnică dăruindu-ne". Viaţă veşnică... Adică cel care crede şi Îl mărturiseşte pe Domnul Iisus Hristos, nu mai moare. Şi cine, în această lume, în care trăim noi, oamenii, nu mai moare având viaţă veşnică? Păi e clar că doar cineva care nu se mai naşte ca om. Căci însuşi Domnul Iisus Hristos - omul a murit. Nu cunoaştem om care să nu fi murit. Şi acum cred că putem vorbi şi de al treilea motiv pentru care noi, creştin ortodoxii spunem karmă - cuvânt interzis, şi anume, faptul că mecanismul cauză-efect se manifestă de-a lungul mai multor vieţi succesive în vederea desăvârşirii sufletului care trebuie să experimenteze diferite situaţii, de regulă opuse: om bogat odată apoi om sărac şi aşa mai departe. Concluzia e că nu creştinii nu acceptă reîncarnarea ci pur şi simpliu acest mecanism nu mai funcţionează pentru cei care cred şi-L mărturisesc pe Domnul Iisus Hristos având "viaţă veşnică". Poate aşa se şi explică de ce fiecare om trebuie să fie judecat "în credinţa" în care a trăit. Păi cum altfel? Ar însemna să judecăm un om care a trăit acum 5.000 de ani confirm Ortodoxiei care apare cu 2.000 de ani în urmă? Ar fi absurd.
Şi dacă ne-am dus în urmă şi am văzut că nu putem face ecumenism pe scara timpului, să vedem care sunt cauzele ce împiedică un ecumenism cu religii şi/sau forme religioase creştine dar de altă confesiune (catolic, protestant, neoprotestant etc.) contemporane.
Discutam cu un medic ayurvedic despre familiile noastre la un parastas pe care-l făceam pentru tata, Dumnezeu să-l ierte şi să-l ajute acolo unde e. Deci să ne înţelegem: e vorba doar de masa de după slujba religioasă care a avut loc înainte, la biserică şi unde el nu a participat. Şi dintr-una în alta aflu că şi ei îşi pomenesc morţii şi obişnuiesc şi ei să ofere o masă. Interesant, nu ştiam. Apoi că de fapt el provine din casta preoţilor şi tatăl lui a fost preot hindus. Şi aflu, spre surprinderea mea, că pentru el a mânca carne este echivalent cu a se sinucide întrucât cei din casta preoţilor dacă mănâncă carne decad din drepturile castei căreia îi aparţin şi asta ar însemna aproape sinucudere. Interesant, nu? Şi că tot veni vorba de sinucidere aflu că şi la ei cel mai mare păcat este tot sinuciderea. Cu o singură excepţie: dacă stii că vei muri dacă nu te lepezi de credinţa ta, ţi se dă voie să mori pentru mărturisirea credinţei. Deci au şi ei mucenicii lor. În cazul acesta, cum să faci ecumenism altfel decât murind ca mucenicii cu toţii? E absurd. Cred că atunci când se vorbeşte despre ecumenism fiecare gândeşte ca singură religie posibilă, cea adevărată, şi anume fiind convins că religia lui este cea adevărată, ca fiind religia lui. Ceea ce din nou e absurd. În faţa acestor situaţii cred că trebuie privit ecumenismul cu mai mult scepticism (căci nu se poate practic aplica!) şi să fim conştienţi de faptul că cine ne cere să aderăm ecumenismului ne cere, de fapt, să ne lepădăm de credinţa proprie, care la noi românii în 85% dintre noi este cea creştin ortodoxă. Şi atunci, nu ne mai rămâne decât a mărturisi impotriva ecumenismului pana la mucenicie.
Doamne, mântuieşte, bunule, sufletele noastre!
Cu drag, Dodo.

ARHIM. IOIL KONSTANTAROS despre un cuvant care trebuie sa ne ramana scris vesnic in inimi si impotriva inselatorilor ecumenisti si modernisti din Biserica

În prealabil postat de inorog

"Atunci oare de ce mari demnitari bisericesti dau cu piciorul acestei sanse sa devina martiri?"
Frate, stii, a fost pe vremea Mantuitorului unul Simon fiul lui Iona, botezat Chefa adica Petru. Si a zis si el "pana la moarte, Doamne". Si sa vezi ce cogeamite cocosul canta de atunci pentru cine se increde ca pentru noi poate fi asa de "automat" altfel decat a fost pentru acela. Asta fiind zisa, deocamdata n-am vazut pe Diocletian trimitandu-si ostenii dupa tine, nici dupa vreun ierarh. Deci sa nu ne grabim, si sa binecuvantam pe Dumnezeu ca au murit vremurile cand comunistii chiar bagau preoti in puscarie si numai Dumnezeu stie cu ce pret s-a platit nelepadarea de ortodoxie...

Asa a zis Petru "pana la moarte, Doamne", noroc ca a canat cocosul repede sa-l trezeasca si sa se caiasca, ca altfel ajungea poate ca un Iuda Iscarioteanul.
Iar mai tarziu a murit de moarte martirica in anul 67. Deci apostolul Petru a fost rastignit cu capul in jos la Roma. La fel si Pavel, si nu le-a fost teama ca nu ramane cineva in locul lor.

Adevărata şi falsa supunere în Biserică (1)


Luni 26 octombrie 2009, de Pr. Hristu ARON

Orice creştin ortodox drept slăvitor trebuie să-şi pună această întrebare: Oare poate fi un ierarh mai mare decât Sfinţii Părinţi? Aşa au făcut în trecut adevăraţii creştini când unii întâistătători (episcopi, preoţi, diaconi, monahi) primejduiau întregimea Bisericii, datorită inovaţiilor teologice, aşa se cuvine să procedăm şi noi, creştinii de astăzi, trăitori ai proorociilor cu privire la vremurile de apoi. Personal, nu cred că mi-aş fi pus la modul stringent această întrebare, al cărei răspuns îl ştiam, dacă anumite evenimente nu m-ar fi determinat. Unul dintre acestea a fost prilejuit de adunarea ecumenistă de la Sibiu, din septembrie 2007. Atunci nişte slujitori ai altarului, sub pretextul ascultării, necondiţionate, cu ajutorul autorităţilor poliţieneşti, au sechestrat câteva persoane care distribuiau material apologetic antiecumenist. Când persoanele agresate şi-au justificat atitudinea, precizând că materialele (broşuri, CD-uri) conţin învăţături ale Sfinţilor Părinţi, preoţii - body guarzi au replicat: „Ce sunt mai mari Sfinţii Părinţi decât mitropolitul nostru?”
Viaţa duhovnicească nu se desfăşoară concurenţial, după criterii stabilite la „olimpiada religiilor” sau la „cupa parohiilor” („discipline” incluse deja în programul de secularizare a Bisericii), ci tocmai invers: „Cine pierde, acela câştigă”. În Sfânta Scriptură, Mântuitorul spune: „Cel ce vrea să fie mai mare, să fie sluga tuturor”. Când Petru îl îndeamnă pe Hristos să scape de răstignire, cu alte cuvinte, să fie „isteţ”, să fenteze, El îi răspunde: „Înapoia Mea, satană, că nu cugeţi cele ale Dumnezeu, ci ale oamenilor”. Hristos-Dumnezeu nu a fost niciodată de partea „şmecherilor”, a celor ce se orientează, ci, pentru că împărăţia Lui nu este din lumea aceasta, neaparţinând celor tari, mari şi puternici, a arătat că singura cale nemincinoasă este a celor slabi, mici, căzuţi, răpuşi. Undeva Sfântul Apostol Pavel spune: „Când sunt slab, atunci sunt tare”. Cu alte cuvinte, când sunt în dezavantaj, când merg în pierdere, când nu reuşesc, nu izbutesc, nu mă descurc, abia atunci câştig, sunt în avantaj, reuşesc, izbutesc, mă descurc, abia atunci sunt mai mare!
Oare acesta e raţionamentul după care preoţii de la Sibiu afirmau că ierarhul e „mai mare decât Sfinţii Părinţi”? Ne îndoim. Dacă aşa ar sta lucrurile, adunarea de la Sibiu (şi altele de felul aceleia) nu s-ar mai fi ţinut, căci nimeni nu ar fi acceptat să participe la o mişcare având ideal principiul „când sunt slab, atunci sunt tare”. Ori noi ştim că toate adunările inter-religioase îşi propun să fie „tari”, fără a fi „slabe”. Deci cu nădejdea la avantaj, realizări, reuşite etc. faţă de necâştig, pierdere, dezavantaj, teamă şi disconfort. Nu întâmplător Sfinţii Părinţi contemporani înţeleg ecumenismul drept o mişcare antihristică, fiindcă nu îndeamnă la pierdere/dezavantaj civic, social, politic, ci la câştig/profit, culminând cu pierderi pe plan duhovnicesc. O inversare a valorilor în care ceea ce e nesemnificativ, secundar, mic, devine mare şi important, iar ceea ce este prioritar apare drept cantitate neglijabilă. Astfel nu e de mirare că Antihristul va fi întronizat „cu participarea patriarhilor şi arhiereilor Bisericii” (Sfântul Lavrentie al Cernigovului) sau că în acea vreme „mulţi din episcopi vor trăda credinţa arătând (justificându-se) spre starea înfloritoare a Bisericii”, deoarece „El (Antihristul) va îngădui ca Biserica să existe permiţând să-şi ţină slujbele”, în schimb cerând îndeplinirea unei simple formalităţi: să fie recunoscut şi venerat drept „Fiinţă Supremă” (Sfântul Ierarh Ioan Maximovici). Însă aceste lucruri nu se vor întâmpla decât după ce „credinţa pravoslavnică va fi batjocorită (de către) arhiereii Bisericii lui Dumnezeu şi (de) alte feţe bisericeşti”, pe care „Dumnezeu îi va pedepsi greu” (Descoperire duhovnicească arătată Sfântului Serafim de Sarov).
Sfântul Ierarh Teofan de Poltava (+1940) care preciza (ca şi Sfântul Lavrentie al Cernigovului, Sfântul Ioan Maximovici, Cuviosul Averkie Tauşev, Cuviosul Paisie Aghioritul etc.) că timpul care ne desparte de venirea Antihristului „se numără cu anii, fiind de cel mult câteva decenii”, arăta că între semnele caracteristice dinaintea acelor vremuri se vădeşte „decăderea morală şi religioasă a episcopilor”. Pentru aceea, spune ierarhul, „căderea episcopilor este înfiorătoare îndeosebi atunci când se îndepărtează de învăţăturile de credinţă”. În virtutea celor de mai sus IPS Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului şi Feleacului, în pastorala Naşterii Domnului (2007) semnala: „În saivanele Bisericii au intrat lupi. Cei mai mulţi sunt îmbrăcaţi în piele de oaie – atunci când nu pătrund într-o catedrală să jure îngenuncheaţi sub sabia lui Irod – iar datoria fiecărui păstor este să strige” (în Catedrala din Timişoara au intrat în chipul cavalerilor cruciaţi, în data de 16 iunie 2007, săvârşind ritualuri masonice, sub sabia nu a lui Irod, ci a lui Lucifer, desigur cu binecuvântarea ierarhului locului). Acelaşi semnal îl trăgea cu o mie cinci sute de ani înainte Sfântul Ierarh Gură de Aur, prigonit de patriarhul Teofil al Alexandriei şi de alţi ierarhi, persecuţie în urma căreia a şi murit. Între sfinţii ierarhi, purtători de sfinţenie, prigoniţi de ierarhi însufleţiţi de duhul hulirii vieţuirii în Hristos amintim pe Sfântul Atanasie, Arhiepiscopul Alexandriei, Fotie cel Mare, Patriarhul Constantinopolului, Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, Marcu Eugenicul, Mitropolitul Efesului, Sfântul Ierarh Nectarie de Eghina, Sfântul Ierarh Ioan Maximovici, Arhiepiscop de Shangai şi San Francisco, Sfântul Arhiepiscop Teofan de Poltava, Arhiepiscopul Serafim Sobolev, Arhiepiscopul Averkie Tauşev, Arhiepiscopul Nectarie Konţevici ş.a.m.d. Între ierarhii români, chinuiţi de confraţi, amintim pe Gherasim Safirin, Gurie Grosu, Tit Simedrea. Poţi fi sfânt fără să fii episcop, mitropolit, patriarh, precum poţi fi sfânt având oricare din aceste grade ierarhice. Însă la fel de bine poţi fi ierarh fără să fii sfânt. Părintele Dionisie Ignat din Sfântul Munte Athos spunea: „Ce se zice astăzi (de către mai marii Bisericii, n. n.)? Arhierei erau şi ei (unii sfinţi , n.n.), arhierei suntem şi noi. Ei au făcut Sinoadele Ecumenice sub îndrumarea Sfântului Duh, astăzi putem şi noi schimba (din învăţăturile Bisericii n.n.), că tot arhierei suntem! Dar nu este aşa. Ei aveau sfinţenie şi simplitate duhovnicească. Avem noi aşa ceva astăzi? Mai greu!” (în Paraclisul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Colciu – Sfântul Munte Athos, 2004).
Un ierarh poate să aibă ca model vieţuirea lui Hristos şi a celor bine plăcuţi Lui, dar poate, totodată, conştient ori nu, să nu-i aibă pe ei model de viaţă, ci pe alţii: genii, savanţi, filozofi etc. Un astfel de ierarh poate avea multe însuşiri lăudabile, poate fi un om al vremii, înălţându-se cu mult deasupra mediocrităţii, însă nu poate fi sfânt. În cel mai rău caz poate fi slujbaş, lefegiu, birocrat supus comandamentelor vremii, credincios autorităţii de stat, dar nu sfânt. În particular, convingerile lui pot fi altele decât cele ale Părinţilor purtători de Hristos, osebindu-se chiar şi de creştinii de rând, de cei bine credincioşi. Acesta, în forul intim, poate fi necredincios, rău credincios, eretic, ateu, mason, politeist etc. (în chip inconştient) fără a impieta în vreun fel (văzut, sesizabil) asupra vieţuirii celor din jur. Dacă laolaltă cu cele enumerate ierarhul dovedeşte aptitudini manageriale, având o conduită morală ireproşabilă (nu e beţiv, hoţ, curvar etc.) mai mult, fiind iertător şi milostiv, păcatele de credinţă nu-i vor fi observate, iar dacă s-ar petrece un asemenea fapt societatea ar trece cu vederea, socotindu-le „mici” şi „neînsemnate”, în comparaţie cu meritele sociale. Un astfel de ierarh poate lua decizii necanonice, poate schimba rânduielile Bisericii, ignorând învăţăturile Sfinţilor Părinţi, poate preface mânăstirile în colhozuri, închinându-le scopurilor trecătoare, implementând în vieţuirea duhovnicească a eparhiei un duh sindicalist, fără a i se putea reproşa că păcătuieşte. În acţiunile acestui episcop poporul secularizat nu poate vedea niciodată un „păcătos”, cu atât mai puţin oamenii legii.
Lipsiţi de perspectiva sfinţeniei, încetând a mai tânji după cele veşnice ale „împărăţiei lui Dumnezeu care nu-i din lumea aceasta”, creştinii nu vor ezita să condamne pe cei care nu se supun „corectitudinii administrative”, instituite de ierarh, etichetându-i neascultători, răzvrătiţi, fanatici, indisciplinaţi etc. Pentru oameni, gradul, funcţia, poziţia socială sunt deasupra adevărului din care decurge sfinţenia. Pentru ei proiectele sociale, marile realizări, la îndemâna nu doar a sfinţilor ci şi a celor necredincioşi, pătimaşi şi făţarnici înseamnă mai mult decât vieţuirea întru adevăr şi sfinţenie. Pentru Dumnezeu şi pentru de Dumnezeu purtătorii Părinţi toate cele ale lumii, oricât ar fi de „drepte” şi „corecte”, de plăcute, confortabile şi eficiente, chiar „poleite” cu creştinism, nu pot sta mai presus de adevăr, de virtuţi şi sfinţenie. Atât în societatea civilă (adică atee), cât şi în Biserică, în viaţa creştină „gradul” nu e mai important decât adevărul. Ca atare, ierarhul, stareţul, duhovnicul nu pot cere supunere/ascultare împotriva adevărului, căci nu are nici poruncă, nici îngăduinţă canonică pentru aceasta. Lor şi tuturor creştinilor Scriptura le spune: „Iubiţi adevărul, căci adevărul vă va face liberi”. Iar Adevărul este Hristos. Aşadar, ierarhul să ceară ascultare doar pentru Hristos, după Hristos, în Hristos.