Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Necunoaşterea, grija şi deznădejdea stau ca un bici întreit deasupra capului oricui Îl uită şi-l leapădă pe Dumnezeu, Ziditorul său. Căci cu cât adună mai multe cunoştinţe mărunte, cu atât simte că ştie mai puţin; cu cât grămădeşte mai multă bogăţie, cu atât se simte mai sărac; cu cât caută mai multă fericire, cu atât se cufundă mai adânc în întunericul deznădejdii.

Ştiţi, oare, cine sânt cei mai mari neştiutori? Sânt oamenii care nu-l cunosc pe Dumnezeu, nici puterea lui Dumnezeu. Aceasta a mărturisit-o însuşi Domnul Iisus, când a spus saducheilor, ispititorii Săi: Vă rătăciţi, neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. /Mat. 22:29/ Iar saducheii erau Evrei atotştiutori, dar fără credinţă în Dumnezeu şi înviere. Le ştiau pe toate, numai de Dumnezeu şi de puterea lui Dumnezeu nu ştiau. Iar cunoaşterea lui Dumnezeu este ca o sare ce sărează toată cunoaşterea, îi dă gust şi o fereşte de reaua întrebuinţare. Saducheii vremurilor noastre sânt Europenii iudaizaţi, botezaţi cândva în numele Domnului Iisus Hristos, dar care şi-au dispreţuit botezul şi s’au ruşinat de numele lui Iisus. De aceea, toată cunoaşterea lor e mai rea decât neştiinţa ţăranului, căci e lipsită de gust şi întrebuinţată spre rău. În zadar se laudă cu cunoaşterea lor lumească, în zadar au luat cunoştinţele fizice mărunte drept măsură a vredniciei şi măririi omului. Iar ce este înălţat la oameni, urâciune este înaintea lui Dumnezeu, /Lc. 16:15/ a spus însuşi Domnul Dumnezeu.

Al doilea rău care apasă asupra oamenilor vremii noastre sânt grijile.

Griji, griji şi numai griji. Priviţi la oameni, şi de-ndată vă va fi limpede de unde vin atâtea griji. Oamenii cu credinţă au griji mici, însă cei fără credinţă au griji mari; căci oamenii care simt prezenţa lui Dumnezeu în viaţa lor au nădejde în Dumnezeu, se roagă lui Dumnezeu şi trec toate greutăţile şi grijile lor Celui Atotputenic. Aruncă spre Domnul grija ta, şi el te va hrăni, /Ps. 54:25/ spune psallmistul.

Dar Domnul Mântuitorul nostru a vrut să-i slobozească pe cei ce urmează Lui mai ales de grijile de prisos. De aceea i-a şi învăţat:

Nu vă grijiţi cu sufletul vostru ce veţi mânca şi ce veţi bea, nici cu trupul vostru ce veţi îmbrăca. (…) Priviţi la pasările cerului, că nici samănă, nici seceră, nici adună în jitniţe, şi Tatăl vostru cel ceresc hrăneşte pre dânsele. (…) Socotiţi crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici torc; (…) că ştie Tatăl vostru cel ceresc că trebuinţă aveţi de acestea toate; ci căutaţi mai întâiu împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă. /Mat. 6:25-33/

Priviţi, fraţii mei, şi vedeţi: singurii oameni care se bucură cu adevărat de viaţă sânt cei ce au primit această poruncă a lui Hristos şi trăiesc potrivit ei.

Însă acei oameni care se căznesc să facă toate lucrurile, să-şi asigure toate mijloacele, să ajungă pe toate căile, să-şi împlinească toate planurile lor şi să-şi împlinească toate dorinţele fără ajutorul lui Dumnezeu sânt roşi de griji.

Zidesc, dar o mână nevăzută năruie.

Adună, dar un vânt nevăzut risipeşte.

Aleargă, dar un făcător de minuni le lungeşte tot mai mult drumul şi înlătură ţinta şi ţelul lor.

Din această pricină se consumă cei fără credinţă; îmbătrânesc înainte de vreme, slăbesc, obosesc, îşi pierd nervii, îşi tocesc inima, îşi istovesc mintea, îşi slăbesc voia. Dacă-i întrebaţi de ce sânt aşa, veţi primi un răspuns cu totul contemporan: „De la griji, grijile m’au distrus!” Şi cum altfel, când sărmanul om s’a împovărat pe sine cu grijile lui Dumnezeu? Dar grijile lui Dumnezeu nu pot fi luate fără puterea lui Dumnezeu, nici lucrările lui Dumnezeu nu pot fi făcute fără înţelepciunea lui Dumnezeu. Grijile uriaşului nu sânt pentru pitic, nici cele ale lui Dumnezeu pentru om.

[cristiboss56]

Al treilea rău care apasă asupra oamenilor vremii noastre este deznădejdea.

Omenirea fără bucurie este omenirea albă de astăzi, care a lepădat prietenia cu Hristos şi a găsit alţi prieteni. Deznădejde la cei mai învăţaţi şi cei mai bogaţi. Deznădejde la femei, deznădejde chiar şi la copii. Iar pecetea deznădejdii este sinuciderea. De unde atâta deznădejde şi atâţia deznădăjduiţi în veacul nostru? De la goliciunea minţii şi de la pustiirea inimii. Mintea nu mai cugetă la Dumnezeu şi inima nu-l mai iubeşte pe Dumnezeu. De aici. Întreaga lume nu poate umple mintea omenească; numai Dumnezeu poate aceasta. Fără Dumnezeu, mintea e întotdeauna goală, iar toată cunoaşterea care intră în ea cade în gol, ca nişte pietre aruncate în prăpastie. Iubirea întregii lumi nu poate umple inima omului, căci inima simte nestatornicia iubirii lumeşti, care e când în creştere, când în descreştere, când seacă.

Fraţii mei, şi mintea şi inima noastră sânt afierosite lui Dumnezeu, şi numai Dumnezeu le poate aduce împlinire, cu plinătatea Sa, cu plinătatea înţelepciunii bucuroase şi cu plinătatea iubirii credincioase.

Fără Dumnezeu, totul este necunoaştere, numai necunoaştere.

Fără Dumnezeu, totul e grijă, numai grijă.

Fără Dumnezeu, totul e deznădejde, numai deznădejde.

[cristiboss56]

Zis-a Domnul ucenicilor Săi: Cel ce este mai mic întru voi toţi, acela va fi mare. /Lc. 9:48/

Cel mai mic în cunoaşterea celor lumeşti e cel mai mic şi în mândrie; cel mai mic în grijile de prisos este mare întru bucuria vieţii; cel mai mic în deznădejde este mare în toate cele plăcute lui Dumnezeu. Cu adevărat, mare este acesta înaintea lui Dumnezeu. Aşa era şi poporul Sârb în urmă cu trei sau patru generaţii. Poporul Sârb avea atunci cea mai de seamă cunoaştere, cunoaşterea cunoaşterilor, sarea tuturor cunoaşterilor, adică cunoaşterea lui Hristos, Mântuitorul cel arătat.

Din această pricină, Sârbii nu au pătimit din pricina necunoaşterii de care pătimeşte Europa industrializată şi artificială. Nu a pătimit nici de multe griji, căci a avut nădejde în Domnul Dumnezeu cel Viu şi în Sfinţii lui Dumnezeu. Nu a pătimit de deznădejde, căci a ştiut să cârmuiască corabia lui Dumnezeu şi să călătorească, după voia Domului, de la o lume a lui Dumnezeu la altă lume a lui Dumnezeu.

Mult ne-am poticnit. Mult am pierdut din greutatea înaintaşilor noştri. Dar în noi încă este o putere uriaşă de a ne ridica, cu binecuvântarea lui Dumnezeu. Să ne sculăm astăzi, să ne ridicăm, să ne curăţim şi să ne bucurăm, căci Dumnezeu ne priveşte şi ne călăuzeşte. Amin”.

[cristiboss56]

Cum vom înţelege cuvântul Evangheliei că „nu este mai mare decât Ioan între cei născuţi din femeie, dar cel mai mic din Împărăţia cerurilor este mai mare decât el”?

Oricine se va smeri pe sine mai mult decât Ioan - căci aceasta înseamnă mai mic - acela este mai mare decât Ioan. Sau altfel: Întrucât se crede că Ioan a cuprins prin contemplare cunoştinţa [lui Hristos] care era accesibilă aici, cunoaşterea cea mai mică şi mai de pe urmă ce se va arăta în starea viitoare este mai mare decât cea de aici. Sau încă, cel mai înalt teolog dintre oameni este mai mic decât cel din urmă dintre îngeri. Sau cel ce are locul cel mai de pe urmă în petrecerea Evangheliei este mai mare decât cel mai mare râvnitor după dreptatea din Lege.

(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Întrebări și nedumeriri, Editura Doxologia, Iași, 2012, p. 103)

[cristiboss56]

Unul din voi spune: „Nu trebuie împărtăşiţi, fiindcă există credinţa că bolnavul va muri dacă se împărtăşeşte”. Celălalt spune: „Ba trebuie, fiindcă este păcat să plece creştinul neîmpărtăşit din această lume”.

Eu ţin partea celui de-al doilea, fiindcă Biserica porunceşte lucrul acesta. Mulţi pustnici, care au trăit departe de biserici şi preoţi, se temeau să nu moară neîmpărtăşiţi, şi se rugau fierbinte lui Dumnezeu să le trimită înainte de moarte un preot cu Sfânta Împărtăşanie. Pronia bună a lui Dumnezeu împlinea cererea acestor bine-plăcuţi ai Săi şi le trimitea un slujitor al altarului pentru a-i împărtăşi cu Sfintele Taine. Odată împărtăşiţi, ei se luminau de bucurie şi se despărţeau de această lume mulţumiţi şi liniştiţi. Erau cazuri când bolnavul însuşi a dorit să se împărtăşească, dar a murit mai înainte de a ajunge preotul, iar apoi s-a întors, a primit împărtăşania şi a murit din nou. Un asemenea caz s-a întâmplat nu demult în apropiere de Kralievo. Asemenea cazuri arată limpede care este voia lui Dumnezeu.

Este o prostie credinţa că bolnavul trebuie să moară dacă se împărtăşeşte. Multe exemple vii arată că se întâmplă tocmai pe dos. Eu însumi am fost de faţă la împărtăşirea câtorva oameni grav bolnavi, despre care se credea că vor muri sigur. Ei bine, sunt vii şi azi.

Dacă bolnavii mor de la împărtăşire, ar fi logic să credem că şi sănătoşii se îmbolnăvesc de la ea - iar asta este o prostie şi o hulă. Dacă s-a întâmplat ca vreun bolnav să moară după împărtăşire, n-a murit de la împărtăşire, ci de la boală. Aşa i-a fost soarta de la Dumnezeu - dar a murit cu sufletul curăţit şi iertat, împăcat cu Dumnezeu şi oamenii.

Omul întreg la minte se gândeşte la moarte când este sănătos și cu atât mai mult când este bolnav. În această împărăţie a muririi, nimic nu este mai credibil decât moartea. Dumnezeu i-a zis bogătaşului sănătos, care îşi făcea planuri cu bătaie lungă în privinţa averii sale: „nebunule, în noaptea asta vor lua de la tine sufletul tău - iar cele pe care le-ai strâns, ale cui vor fi?”

Când bolnavul moare, cel ce l-a lipsit de împărtăşire se căieşte amar. Într-un oraş s-a îmbolnăvit un om. Faptul a ajuns la urechile preotului, care a venit şi i-a propus să se spovedească şi împărtăşească. Soţia i-a tăiat vorba, zicând: „Nu e pe moarte, părinte, nu e pe moarte!”. Preotul a plecat. În noaptea aceea, bolnavul a murit. Atunci, femeia a început să se tânguiască: „Vai de mine, de ce nu l-am lăsat să se împărtăşească!”

Or, nu ştiţi, fraţilor, că Împărtăşania preţuieşte pentru om cât toate pomenile?

(Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi- scrisori misionare, traducere Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, Bucureşti, 2002, pp. 35-36)

[cristiboss56]

Sa ne căim pentru acest pustiu în care ne aflăm. Acolo, fiind la rugăciune, să ne căim înaintea lui Dumnezeu: Doamne, sunt ca un pământ fără de apă, pustiu şi nelucrat, spune psalmistul. Ajută-mă! Coboară harul Tău peste inima mea însetată de Tine! O rugăciune particulară, personală, se poate face atunci, pe loc, în taina inimii tale. Şi un examen de conştiinţă: pentru ce suntem împietriţi? Că de obicei păcatele noastre ne împietresc. Am făcut nişte lucruri rele, avem nişte oameni pe care nu-i putem ierta, inima noastră are un înveliş din acesta gros, din cauza urii împotriva aproapelui nostru. Şi ne rugăm să sfâşie Dumnezeu acest văl, să deschidă iarăşi această inimă: trebuie să o facă permeabilă pentru tot ceea ce se petrece în jurul nostru.

Prin rugăciune sfâşiem nişte văluri sau întunecimi, învelişuri de pe mintea şi inima noastră. În jurul inimii noastre sunt mai multe învelişuri care ne fac pe noi nesimţitori la cuvintele lui Dumnezeu. Însă prin rugăciune, aceste văluri se sfâşie, mintea noastră devine luminoasă, încât trebuie să punem accentul pe această apropiere de Dumnezeu; şi toate celelalte vin aproape automat, aproape firesc în viaţa noastră; de la Tatăl Ceresc vin. Adică, să nu fie goluri în viaţa noastră, rugăciuni numai câte o zi sau câte o clipă, iar restul vieţii petrecut cu celelalte preocupări. Fiecare zi să fie marcată de rugăciune şi de celelalte ascultări, treburi omeneşti, şcolăreşti, studenţeşti. Fără această alternativă, viaţa noastră şchioapătă, e o viaţă bolnavă, o viaţă insuficientă, o viaţă ştirbită. Atunci toată grija lumească putem să o lepădăm. Adică această căinţă pentru păcatele noastre, această rugăciune tainică către Dumnezeu să sfâşie acest val de împietrire, de nesimţire în care suntem cuprinşi atunci.

(Ne vorbeşte Părintele Sofian Boghiu, Editura Vânători, Mănăstirea Sihăstria, 2004, p. 62)

[cristiboss56]

Daca vrei să laşi moştenire copiilor tăi multă avere, lasă-le grija faţă de Dumnezeu. Atunci, Dumnezeu, fără ca tu să faci nimic, Dumnezeu Care ne-a dat sufletul şi viaţa şi Care ne-a plămadit trupul, văzând din partea ta o asemenea generozitate, văzând că-I dăruieşti Lui ce aparţine copiilor tăi şi chiar şi pe copii, cum nu-și va revărsa toată bogăţia Lui asupra lor?

Uite, de pildă Ilie, care s-a hrănit cu o mână de făină. După ce a văzut că femeia la care fusese trimis i-a dat lui să mănânce, lăsându-şi copilul flămând, a făcut să apară în camera văduvei saci cu făină şi butoiaşe cu ulei. Gândeşte-te câtă dărnicie şi iubire îţi va arăta ţie Dumnezeul lui Ilie.

(Sfântul Ioan Gură de Aur)

[cristiboss56]

Orice manifestare în sufletul primului om a fost la început, prin natura ei, pozitivă. Apoi, aceste manifestări au degenerat, mutilându-se şi sluțindu-se, din pricina căderii în păcat. Patimile păcătoase care se observă astăzi ‒ precum osândirea, mânia, ura, pofta şi altele ‒ la început au fost însuşiri pozitive ale sufletului omenesc.

Pe acestea Dumnezeu le-a dat spre săvârşirea binelui, spre păzirea de rău şi spre atingerea unei desăvârşiri mai mari. Însă chiar noi, prin păcat, am întors în patimi aceste puteri sufleteşti dintru început bune.

Orice patimă, oricât de respingătoare ar fi în starea ei degenerată de manifestare, este expresie a puterii sufleteşti şi semn al unei capacităţi de care atârnă aceasta, şi în funcţie de cel căruia îi slujeşte ‒ binelui sau răului ‒, capătă o valoare fie pozitivă, fie negativă.

Fiecare patimă poate, cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin străduinţa personală, să se transforme dintr-un defect, într-o calitate a sufletului. O astfel de patimă este şi osândirea. Şi ea poate să fie ori virtute, ori patimă.

(Arhimandrit Serafim Alexiev, Cea mai scurtă cale către Rai ‒ Nu judeca şi nu vei fi judecat, Editura Sophia, Bucureşti, 2007, p. 40)

[cristiboss56]

Atunci când contemplăm înţelepciunea dumnezeiască în frumuseţea lumii create, suntem în acelaşi timp atraşi încă şi mai puternic de frumuseţea nepieritoare a Fiinţei Dumnezeieşti descoperite nouă de Hristos. Pentru noi Evanghelia este autorevelarea divină. În năzuinţa noastră de a face din cuvântul Evangheliei substanţa întregii noastre existenţe, suntem eliberaţi prin puterea lui Dumnezeu de sub stăpânirea patimilor. Iisus este singurul Mântuitor în adevăratul sens al cuvântului. Rugăciunea creştină se săvârşeşte prin invocarea constantă a Numelui Său: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu, miluieşte-ne pe noi şi lumea Ta.

Deşi în realizarea ei ultimă, rugăciunea în Numele lui Iisus uneşte pe deplin omul cu Hristos, ipostasul uman nu se şterge, nu se pierde în Fiinţa Dumnezeiască ca o picătură de apă în ocean. „Eu sunt Lumina lumii… Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 8, 12; 14, 6). Pentru creştini, Fiinţa, Adevărul, Viaţa nu sunt un „ce”, ci un „Cine”. Unde nu există o formă personală de existenţă, nu există nici o formă vie. Acolo unde în general nu există viaţă, nu există nici bine, nici rău, nici lumină, nici întuneric. „Şi fără El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut. Viaţă era într-Însul” (Ioan 1, 3-4).

Arhimandritul Sofronie

[cristiboss56]

Stareţul îndemna pe un oarecare fiu duhovnicesc al său care muncea până seara şi nu mergea la privegheri:

– Fiule, priveşte puţin şi în sus. Nu numai jos, nu numai la cele pământeşti. Priveşte puţin şi la sufletul tău.

– Părinte, insistă acela, nu am timp, nu apuc.

Odată, s-a îmbolnăvit tânărul acesta şi stareţul l-a cercetat la spital. Îndată ce l-a văzut întins pe pat, a pus degetul arătător la tâmplă, spunându-i:

– Îţi aduci aminte ce-ți spuneam?

– Ați avut dreptate, Părinte, a răspuns acela.

– Acum vezi în sus fără să vrei, a continuat Părintele Epifanie. Iar când te vei face bine, să priveşti în sus şi din propria voință.

(Pr. Epifanie I. Teodoropulos, Crâmpeie de viaţă, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003, p. 105)