Raspunsuri duhovnicesti +

În prealabil postat de antoniap

Rugăciunea neîncetată a unei ţărănci

Un exemplu de astfel de prezenţă l-a dat ca pildă Parintele Paisie Olaru. La sfinţia sa venise o femeie să se spovedească. Ea l-a întrebat: „Părinte, cum o fi cu mântuirea mea? Eu nu ştiu multe rugăciuni pe de rost pentru că nu am fost dată la şcoală şi nu ştiu să citesc“. Părintele a întrebat-o: „Şi nu te rogi?“ la care ea a spus: „Mă rog, cum să nu mă rog“. „Şi cum te rogi?“ „Uite cum mă rog. Atunci când mătur prin casă zic în mintea mea: «Doamne, curăteşte sufletul meu, cum curăţ eu gunoiul din casă». Atunci când spăl rufe spun din nou: «Spală, Doamne, negreala păcatelor din inima mea, ca să fie frumoasă aşa cum e o rufă curată şi spălată». Când fac orice alt lucru spun aceleaşi cuvinte“. Femeia l-a întrebat în final: „Părinte, o fi bună rugăciunea asta?“, iar părintele Paisie i-a spus aşa: „Numai aşa să te rogi toată viaţa de acum înainte!“. Femeia, fără să ştie, aplicase metoda Sfântului Vasile cel Mare.

Minunat!

Nu mai stiu unde am citit o povestire asemanatoare. O femeie simpla, care facea curatenie, mai precis matura undeva, a ajuns la un parinte si l-a intrebat: parinte, eu cum pot sa ma mantuiesc? Parintele i-a raspuns: matura bine!

[glykys]

- Ce ne puteti spune despre Rai ?

- Asa cum s-a silit omul sa-si faca cortul in lumea aceasta, asa il va avea in vecii vecilor. Eu ma duc sa va gatesc voua loc ( Ioan 14, 2 ), zice Mantuitorul.

Cum si-a pregatit fiecare sufletul aici pe pamant, asa il va dobandi in Rai ! Vorba batranilor : " Cum iti vei asterne, asa vei dormi !"

Unii au fost milostivi, altii au avut darul rugaciunii, unii au fost postitori, altii au mers cu evlavie la biserica, altii au avut dragoste sa citeasca sfintele carti, altii au avut rabdare in necazuri. Fiecare si-a pregatit locul aici si cum si-a pregatit, asa se va veseli in vecii vecilor !

De aceea, cei ce va aduc pe voi pe aici pe la manastiri, sunt ingerii care ve pazesc de la Botez, ca sa mai faceti ceva pentru suflet, cat mai este vreme, ca numai Mantuitorul stie cata vreme mai avem !




- Ce inseamna cuvantul : N-a facut Hristos in patria Sa multe minuni, pentru necredinta lor. Nu putea sa faca minuni sa-i intoarca si pe ei ?

- Stii de ce n-a facut minuni ? Nu credeau ! Ca un stiutor al inimilor, n-a facut minuni, ca nu cumva, facand minuni si ei necrezand, sa se osandeasca. Tot din dragoste, din mila lor. " Ma duc la aceia care cred, ca dreptatea Mea ma sileste sa-i pedepsesc, si mai bine nu fac aici minuni ".

Dar nu canta proorocul prin Duhul Sfant : Mila si judecata voi canta Tie, Doamne ! Dumnezeu este nemarginit in milostenie, este nemarginit si in dreptate. Daca le-ar fi facut minuni, dreptatea Lui avea sa-i pedepseasca, dar asa nu. El i-a crutat, ca nu erau pregatiti sa primeasca.



- Parinte Cleopa, apar filme acum care aduc hule la adresa Mantuitorului, care tulbura tineretul. Ce atitudine trebuie sa ia Biserica fata de asemenea lucruri ?

- Frate, nu-ti fie frica de asta ! Ai vazut ce i-a spus Mantuitorul lui Petru ? Iata : Cine zic oamenii ca sunt Eu ? ... Unul ca esti Ilie, altul ca esti Ieremia sau unul din prooroci. ...Dar voi cine ziceti ca sunt ? ( Matei 16, 13-15 ).

S-a sculat Petru si a zis : Doamne, Tu esti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Si i-a raspuns Mantuitorul : Tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui ( Matei 16, 16-18 ). Cine sunt portile iadului ? Sfantul Atanasie cel Mare zice : " Portile iadului sunt gurile ateilor, gurile necredinciosilor, gurile ereticilor, gurile sectarilor; acestia nu vor birui Biserica lui Hristos, ca este intemeiata pe Piatra cea din capul unghiului ".

Necredinciosi sunt de cand e lumea. Si apoi Piatra cea din capul unghiului este Hristos. Niciodata Biserica nu va cadea. Cand se ridica unul si huleste Biserica si pe Hristos, lasa-l, da-i pace, ca Dumnezeu nu se judeca cu el aici ! Ci cand va veni la judecata.


- In asemenea conditii, daca vine unul si-l auzi hulind sau ocarand sau a pus un motiv anticrestin, poti lua pozitie crestina in fata lui sa-l combati sau il lasi in voia lui ?

- Iata, tocmai acum cautam ceva aici in cartea Sfantului Ioan Gura de Aur, numita Putul : " De vei auzi pe cineva injurand in public pe Hristos, sau Biserica Lui, du-te si-i da palme, ca ti-ai sfintit mainile tale ! Si chiar de vei suferi inchisoare sau bataie sau pedeapsa pentru asta, bucura-te, ca mucenicie se socoteste tie asta, daca suferi ca ai batut pe cel ce huleste pe Hristos !"

Asta-i marturisire de credinta, dar mai trebuie si dreapta socoteala !Mantuitorul a spus : Paziti-va de oameni, ca vor pune peste voi mainile si va vor duce la adunari si la soboare ! ( Matei 10, 17 ). Si zice Sfantul Ioan Gura de Aur : " Cand poti, fereste-te de primejdie ! Iar pe urma daca ai cazut in primejdie, sa nu-ti pierzi curajul !" Sa marturisesti pe Hristos pana la urma !



- De ce trebuie sa ne temem cel mai mult in viata ?

- Cel mai tare sa ne temem de Dumnezeu. Stii de ce ? Pentru ca zice Scriptura : Cu frica Dumnezeu, se abate tot omul de la rau. Si auzi mai departe : Inceputul intelepciunii este frica Domnului. Asta o zice David si fiul sau, Solomon.


http://www.sfaturiortodoxe.ro/pcleopa/39sfaturi.htm

[cristiboss56]

Poate ca in nici un alt context teologic nu se face mai inteleasa Crucea cea plina de daruri a Mantuitorului Hristos cum se face in contextul acestei Saptamani, care poarta Crucea ca miez (saptamana"Stavrofora") si - ca in cealalta saptamana, aceea numita a Patimii, Paste al Crucii - se face, prin semnul cel puternic al izbavirii, trecere din lumea pacatelor, prin pustia cautarii, in preaplinul Imparatiei celei Ceresti.
Toata tensiunea duhovniceasca prin care trecem acum, deja pe calea postului, oarecum obositi de nevointe, dezorientati de atata plinatate a harului cata se revarsa prin Biserica spre noi, atunci cand n-am facut pregatirea necesara a trupurilor si a sufletelor spre a primi aceasta chemare a Postului, aceasta vocatie a postirii...Caci dincolo de toate ale Postului, darul cel mai de pret pe care-l primim de la Dumnezeu este insusi Postul, masa la care Imparatul, chemandu-ne, ne voieste "ai Sai", oamenii Lui... De-aceea si emotia aceasta a intalnirii cu Sfanta Cruce naste, la mijloc de Post Mare, starea de har si bucurie a mergerii mai departe.Cantarea liturgica este aceea care ne indeamna spre o astfel de exegeza bucuroasa a sarbatorii:"Acum ostile ingeresti insotesc lemnul cel cinstit cu buna cucernicie, inconjurandu-l, si cheama pe toti credinciosii la inchinare.Deci veniti cei ce va luminati cu Postul, sa cadem la el cu bucurie si cu frica, strigand cu credinta:Bucura-te, cinstita Cruce,intarirea lumii!"(Stihira I podobica a Vecerniei).Iar sensul adanc al Evangheliei pe care o vom strabate il vadeste tot textul liturgic:"Incuiat-a sarpele prin lemn Edenul cel de demult, iar lemnul Crucii l-a deschis tuturor celor ce voiesc sa se curateasca prin post si prin lacrimi.Deci vazandu-l pe acesta pus inainte, veniti, credinciosii, sa cadem la el cu frica, strigand:"Deschide, Cruce, portile cerurilor, celor ce te cunosc pe tine..."(Stihira III podobica a Vecerniei).
Ca transformarea pe care o propune prezenta Sfintei Cruci in inima crestinului nu este una de suprafata, doar o stim fiecare dintre noi in parte.Spre trecerea aceasta dinspre crestini utopici spre crestini faptuitori ne cheama cantarea liturgica, talcuitoare adanca a cuvintelor Evangheliei zilei (Mc 8, 34-38) si 9, 1)."Straluceste, Cruce a Domnului, luminatele fulgere ale harului tau in inimile celor ce te cinstesc pe tine si cu dragoste dumnezeiasca te primesc, ceea ce esti de lume dorita, prin care a trecut mahnirea lacrimilor, din cursele mortii ne-am izbavit si la veselia cea neincetata ne-am mutat.Arata bunacuviinta frumusetii tale, daruind rasplatirile postirii robilor tai, celor care cer cu credinta ocrotirea ta cea bogata si mila ta cea mare"(Stihira I a Crucii).
Spuneam, talcuind Duminica Ortodoxiei, ca umplerea de bucurie a lumii este starea de ortodoxie plenara, transfiguratoare.Iar Duminica aceasta arata ca umplerea de veselie transfiguratoare a lumii incepe prin urcarea pe Cruce a fiecaruia dintre noi, cei ce ne socotim crestini, adica a lui Hristos.Iar Postul se vadeste o stfel de cale de comutare in tensiunea ocrotitoare si milostiva a Crucii.A Crucii care se "revarsa" catre noi prin razele sale, pentru ca
, inainte de a fi unealta pe care sa ne rastignim pornirile noastre, este altarul theopathiei, dumnezeiestii patimiri."Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel Ce ai primit rastignire de bunavoie spre Invierea cea de obste a neamului omenesc si prin trestis Crucii, sangerandu-Ti degetele cu vopsele rosii, Te-ai milostivit a iscali pentru noi, ca un Imparat, cele ce sunt de iertare; nu ne trece cu vederea pe noi, cei ce suntem amenintati iarasi cu departarea de Tine"(Slava Vecerniei).Intru aceasta sta mai ales adancimea si largimea Crucii, caci, patimind pe ea Hristos, toate se umplu de raza Invierii care izvoraste din lemnul-lumina al Crucii.De aiaci, si icoana restaurarii integrale, prin Cruce, a lumii:"Vazandu-Te toata faptura rastignit pe Cruce gol, pe Tine, Facatorul si Ziditorul tuturor, s-a schimbat de frica si s-a tanguit; soarele si-a strans lumina si pamantul s-a clatinat, pietrele s-au despicat si catepeteasma templului s-a rupt;mortii din morminte s-au sculat si Puterile ingeresti s-au spaimantat, zicand:O, minune! judecatorul Se judeca si patimeste voind, pentru mantuirea si innoirea lumii"(Slava... Si acum... a Litiei).Orestaurare in care suntem cuprinsi si noi - eu, tu, celalalt si celalt de langa el -, caci nici unul nu-i suntem indiferenti lui hristos.Si, ca sa ne fie la indemana, Domnul umple de har in primul rand locurile credintei noastre, caci dimineata, la Utrenie, auzim repetat:"Cu lemnul a golit vrajmasul raiul, pentru mancare aducand moarte; iar lemnul Crucii, infigandu-se in pamant, a adus oamenilor imbracaminte de viata si toata lumea s-a umplut de toata bucuria.Pe care, vazand-o pusa spre inchinare, impreuna sa strigam lui Dumnezeu, popoare, cu credinta:Plina esti de slava, casa Lui!"(Sedealna Crucii, glas 8).Tot textul tricantarii o intareste:"Ziua aceasta este a inchinarii cinstitei Cruci, veniti toti la dansa!Ca revarsand razele cele luminoase ale Invierii lui Hristos, le pune inainte.Sa sarutam deci toti, sufleteste bucurandu-ne!"(Cantarea 1.II)
Din aceasta prezenta a Invierii, in fibra sa - fizica si duhovniceasca-, Sfanta Cruce se personifica, se personalizeaza:"Arata-te, Crucea Domnului cea mare; arata-mi acumdumnezeiescul chip al frumusetii tale; ca strig catre tine ca si catreo insufletita si te sarut"(Cantarea 1, III).De aceea, in planul mantuirii, identificam in Cruce un aspect euharistic plenar:"Alt rai s-a cunoscut Biserica, ca si cel mai dinainte, avand lemn purtator de viata Crucea Ta, Doamne, din care, prin atingere, luam nemurire"(Caqntarea a 5-a, IV).Iar in alt loc, ceva mai inainte canonul Utreniei ne zice:Astazi s-a implinit cuvantul proorocului;ca iata, ne inchinam la locul unde au stat picioarele Tale, Doamne.Si, gustand din lemnul maqntuirii, am aflat mantuire din patimile pacatelor..."(Sedealna a III-a, glas 6).Cu alte cuvinte, Crucea se face poarta de intrare in imparatia Liturghiei, ea insasi poarta si regat al Imparatiei Cerurilor.Centrata pe Euharistie, adica pe Hristos, teologia Crucii irumpe de umplerea cu du7h a lumii, prin Inviere."Curatirea cu post" si "caldura inimii"(cf.Cantare 5, II) sunt aripile de efort uman pentru implinirea dorintei de mantuire.
O sa spuneti ca nimic, sau aproape nimic, nu pare a fi legat de textul evanghelic al zilei Duminicii acesteia.Iar eu am sa va spun ca prea ades superficializam continutul credintei noastre cum prea ades superficializam talcuirea Scripturii.Astazi, textul liturgic ne-a obligat sa reconstituim, putin cate putin, continutul de lumina a Crucii, pe care Hristos ne indeamna sa o purtam.Si sa intelegem impreuna greutatea de har a cuvintelor pe care Cuvantul le-a rostit intru desavarsita cunostinta de Sine.Sa nu ne mai permitem a ne juca nici cu rostirile, nici cu faptuirile atunci cand este vorba de Cruce, de purtarea ei, de umplerea lumii cu mantuirea ei.Caci, in fond , Evanghelia zilei la aceasta mucenicie, a purtarii Crucii in mijlocul lumii - care se leapada tot mai lesne de ea - ne indeamna.Nu-i vorba, asadar, de un simplu gest, superficial, si facut in graba, ci de o asezare pe Cruce cu Hristos, de dragul izbavirii din moarte.Cantand, ca la o nunta deplina, cu bucurie:"Nu mai pazeste inca sabia cea de vapaie usa Edenului, ca intr-insa a venit minunata legatura, prin lemnul Crucii.Acul mortii si biruinta iadului s-au alungat, ca de fata ai stat, Mantuitorul meu, strigand celor din iad:Intrati iarasi in rai!"(Condac, glas 7).
Aceasta, neuitand niciodata ca "trei cruci a infipt Pilat in Golgota: doua talharilor, si una Datatorului de Viata.Pe care vazand-o iadul, a zis celor de jos:O, slugile mele si puteriloe mele, Cine este Cel Ce a infipt piron in inima mea?Cu sulita de lemn m-a impuns fara de veste si ma rup.La cele dinlauntru ale mele ma doare, pantecele meu se chinuieste, simtirile-mi tulbura si ma silesc a lepada din mine pe Dam si pe cei din Adam, care imi sunt dati prin lemn; ca lemnul pe ei iarasi ii duce in rai!"(Icosul Utreniei)
Triodul acorda Crucii nu doar o zi, ci o saptamana intreaga, in textele acestui filon de duh aflandu-se o seama adanca de texte care, in multe feluri, lamuresc cinstea ce se cuvine Sfintei Cruci, asa dupa cum ea izvoraste si din Sfanta Scriptura.Ca unii indeamna sa nu ne inchinam Crucii si nici sa ne insemnam cu ea, ca fug de Taine si de lucrarea preotiei sacramentale, de post, de rugaciune, de tamaie...este adevarat.Si ma intreb cu care se aseamana, caci este unul care fuge de Cruce, de Taine, de tamaie, de lucrarea sfintitoare a Bisericii...
Noua ne este a zice - cum se incheie si Sinaxarul acestei Duminici stavrofore - "prin puterea Crucii, Hristoase, Dumnezeule, pazeste-ne de ispitele celui viclean, invredniceste-ne sa ne inchinam dumnezeiestilor tale Patimi si Invierii celei purtatoare de viata, ducand la capat cu usurinta calea acestui post de patruzeci de zile, si ne miluieste pe noi, ca un singur bun si de oameni iubitor .Amin.
( Predici, Parintele Constantin Necula)

[cristiboss56]

Când trupul nu mai poate fi lecuit, să salvăm măcar sufletul.
Boala şi suferinţa, realităţi care pecetluiesc viața noastră pământească, nu îşi au obârșia în Dumnezeu. Înțeleptul Solomon zice că: „Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu se bucură de pierirea celor vii”. La fel, Sfântul Vasile cel Mare afirmă că „Dumnezeu, care a făcut trupul, n-a făcut şi boala, tot astfel cum El, deşi a făcut sufletul, n-a făcut nicidecum şi păcatul”. Cu toate aceasta observăm că Mântuitorul Hristos a acordat o atenție specială celor loviți de boli sufletești și trupești, săvârșind de atâtea ori Taina Sfântului Maslu, coborând mila și ajutorul Său peste suferințele neputincioșilor pe care i-a întâlnit sau care L-au căutat cu neostoită dorință de a primi dezlegare suferințelor. Samarineanul cel milostiv nu a pregetat să le împlinească dorințele alinându-le obida, iar prin aceasta nouă ne-a oferit pildă neîndoilenică despre înţelesul creştin al vindecării. Aplecându-se cu dragoste asupra naturii umane căzute, supusă bolii şi stricăciunii, Domnul Hristos a pornit de la vindecarea trupului, având ca țintă tămăduirea sufletului, căzut din legătura cu Dumnezeu, nevolnic să se ridice prin propriile sforțări. În SfinteleEvanghelii aflăm mulțime de oameni suferinzi care își plâng boala și necazurile. Orbi, muți, şchiopi, posedaţi, stăpâniți de patima iubirii de arginți, suferinzi datorită unor grave conjurații ale vieții sentimentale, bolnavi de necredință precum și de multe alte afecțiuni fizice și sufletești, au fost tămăduiți de Marele Taumaturg.
Dumnezeieștile Scripturi ni-l înfăţişează pe Hristos, ca pe un medic iscusit stând de vorbă cu bolnavii, mângâindu-le suferințele, consultându-i şi vindecându-i. Bunăoară din cuprinsul evangheliarelor aflăm că o fericită benefiaciară a milei nesfârșite a Mântuitorului nostru a fost soacra Sfântului Petru care, după ce a fost tămâduită „s-a sculat și slujea Lui” (Matei 8,15). O altă femeie, de data aceasta gârbovă, s-a bucurat de mila Cerescului Doctor care și-a pus mâinile asupra ei și ea îndată s-a îndreptat și slăvea pe Dumnezeu.( Luca 13, 13). La fel a procedat și orbul din Ierihon care după ce Domnul i-a dat vederea a început a slăvi pe Dumnezeu (Luca 19, 43), dar și cel ce fusese izbăvit de demon ( Marcu 5, 20) a procedat așijderea.
Învățăm din aceste pilde evanghelice că o imediată și directă consecință a vindecării trebuie să fie slăvirea lui Dumnezeu. De altfel însăși Taina Sfântului Maslu aminteşte des despre slăvirea lui Dumnezeu din partea bolnavului: „dăruieşte tămăduire ca să Te proslăvească pe Tine cu dragoste, mărind stăpânirea ta…, dăruişte-i lui tămăduire sufletului şi trupului, ca să mărească puterea ta cea dumnezeiască…, să te proslăvească pe tine cu dragoste, mărind stăpânirea Ta…, ridică-i ca să-Ţi cânte Ţie şi să Te mărească neîncetat…, dăruieşte-l pe dânsul întreg şi sănătos Bisericii Tale, bineplăcându-Ţi Ţie şi făcând voia Ta… , ridicându-l cu mâna ta cea tare, să-ţi slujească Ţie cu toată mulţumirea.” Sunt câteva exemple alese din textele rugăciunilor Tainei Maslului, precum și din canonul sfântului sacrament.
Anul acesta fiind închinat Tainei Sfântului Maslu și îngrijirii bolnavilor reprezintă un binecuvântat prilej de a se poposi mai stăruitor asupra tainei iubirii lui Dumnezeu vindecătoare. Se oficiază rânduiala slujbei în soboare mari, se publică cărți, studii despre istoricul și înțelesul tainei eleoungerii, se organizează simpozioane, conferințe cu acest subiect lucruri atât de trebuincioase pentru conștientizarea tuturor despre folosul rugăciunilor, care trebuie să devină respirația celor bolnavi, dar și a celor ce voiesc să nu se îmbolnăvească. Adăugăm la binevenitele învățăminte și pe aceasta desprinsă, după cum am văzut, din Sfintele Evanghelii: slăvirea lui Dumnezeu după ce ne-am împărtășit din nesfârșita Sa milă.
În clipe grele, când simțim mai grea piatra de pe ușa sufletului nostru, alergăm la Biserică, poate ca la un ultim sprijin. Dăm năvală în fața icoanei Mântuitorului sau a Preabunei Sale Maici mărturisindu-ne durerile trupești și sufletești, idealurile frânte, cliepele tulburi ale fragilei noastre existențe. De multe ori, preocupați să nu uităm ceva din lista dorințelor pe care le-am vrea împlinite, uităm să împărtășim Cerescului Părinte și bucuriile, vindecările, reușitele vieții noastre, mulțumindu-I pentru îndurare. Participăm la Sfântul Maslu cu nădejde de mai bine, cu necurmată dorință de a ne recăpăta sănătatea sufletului sau a trupului. Dar oare după ce am primit darul ceresc mai avem timp să-L Slăvim pe Dumenezeu, să-I mulțumim, să-I slujim Lui, așa după cum ne învață paginile Cărții sfinte? Să ne amintim de dojana Domnului Hristos făcută celor 9 leproși tămăduiți care au uitat să se întoarcă și să dea slavă lui Dumnezeu și să nu ne asemănăm lor. Mulțumindu-i Preamilostivului Părinte pentru binefacerile Sale arătate și nearătate ce ni le-a dăruit să nu uităm că vindecarea trupească nu este ultimul obiectiv al vieţii. Când trupul nu mai poate fi lecuit să salvăm măcar sufletul. Boala cea mai profundă a sufletului este păcatul, despărţirea de Dumnezeu. Păcatul este o cădere din comuniunea cu Dumnezeu, iar vindecările sunt semnul prezenţei împărăţiei lui Dumnezeu în lume, germenele vindecării de păcat. Credinţa în tămăduirea dăruită de Dumnezeu vizează mântuirea, lucrând aici, în sănătate şi boală, pentru Veșnicie.

[cristiboss56]

Omul nu-și vede propriile căderi atâta vreme cât se îndulcește apetisant cu răul și încuviințează să guste voluptuos din cupa cea amară a imoralității.

În Spiritualitatea Ortodoxă este binecunoscut faptul că, în cazul în care penitentul credincios se învinovățește singur pe el însuși, nu mai este învinovățit de Dumnezeu; dacă se osândește sincer pe sine, nu mai este osândit de Creatorul său, căci trezește mila Lui, prin căința sa sinceră, străpungerea inimii și durerea pentru răul comis, prin acestea dând astfel mărturie că revine la ascultarea și la iubirea față de El. Cei ce se pocăiesc au fost numiți în literatura patristică și „vinovații fără vină”; „vinovați” pentru că s-au despărțit de Dumnezeu prin călcarea voii Lui, și „nevinovați”, pentru că prin pocăință au dobândit iertarea lui Dumnezeu pentru păcatele comise.
Creștinul care își lucrează mântuirea și dorește să se numere printre fiii Împărăției cerești, dar s-a făcut vinovat și de unele greșeli, imperfecțiuni, slăbiciuni și păcate a năzuit întotdeauna spre pocăință, ca prin lucrarea acesteia să-și ispășească păcatele și să redobândească nevinovăția pierdută, legătura cu Dumnezeu, pacea conștiinței și liniștea sufletului.
Chiar dacă unii dintre cei care s-au învrednicit de nimbul sfințeniei au excelat, pe tot parcursul vieții lor pământești într-o virtute sau alta, cu toții, fără excepție, au îmbrățișat pocăința. Cei mai mari sfinți au ajuns cei care s-au pocăit și s-au smerit mai mult. Sufletele cele mai curate au simțit mai mult necesitatea pocăinței.
Și în zilele noastre, unii creștini – și nu numai – care merg în pelerinaje la mănăstirile ortodoxe, rămân teribil de surprinși când maicile sau monahii de acolo, uneori declarativ, alteori lăsând a se întrezări sau a se interpreta din cuvintele și gesturile lor, își manifestă convingerea că cei mai mari păcătoși sunt ei. Unii chiar menționează în mod repetat acest lucru. Și dacă nu ești familiar cu mediul monahal, te încearcă o surprindere și stai și meditezi îndelung, întrebându-te dacă au dreptate sau nu. Parcă te lași cu greu înduplecat să crezi că aceștia care din tinerețe au lepădat lumea din înfocată dragoste pentru Hristos și Evanghelia Sa și duc o viață duhovnicească înaltă, într-o intensă pocăință și adâncă smerenie, cu multe privațiuni, cu o asceză aspră – încât pare-se că se iau la întrecere cu îngerii –, sunt „cei mai păcătoși”, așa cum ei înșiși susțin: „cel mai păcătos sunt eu”, „nimeni nu-i mai păcătos ca mine” etc. Îți vine deci greu să le dai crezare că sunt cei mai mari păcătoși, gândindu-te pe de o parte la faptul că acești monahi, cu sufletul genuin, lepădându-se de toate ale lumii, s-au dedicat cu totul rugăciunii și vieții virtuoase pentru a ajunge la uniunea cu Dumnezeu, iar pe de altă parte, știind că „lumea sub cel rău zace” și mulți dintre semeni duc o viață nu întocmai conformă cu Evanghelia, „bând păcatul ca apa”. Așadar, cum să fie acei monahi cei mai păcătoși din lume? Care este adevărul? Să fie oare această manifestare a pocăinței și a smereniei lor, forțată, exagerată sau de paradă? Urmăresc vreun câștig pe plan duhovnicesc? Această mărturisire constituie vreun salt măreț spre cele cerești, sau sunt condiție sine qua non a ascensiunii lor spre Dumnezeu? O spun din tot sufletul, fiind convinși pe deplin că așa este? Cum s-ar explica aceasta?
Faptul acesta își are următoarea justificare: cuvioșii trăind în mai multă lumină și iubire divină, văd mai bine decât păcătoșii atât realitatea păcatelor cât și necesitatea curățirii lor. Putem înțelege mai bine aceasta dacă ne mutăm cu gândul la o zi însorită din viața noastră. Atunci când într-o cameră luminoasă, cu ferestre largi, mari și curate pătrunde o rază de soare foarte puternică, se pot lesne observa particulele de praf care se găsesc în acea cameră și pe care nimeni nu le bănuia a exista mai înainte de iradierea acelei raze. Cu siguranță am trecut toți prin această experiență. Transpunând în alt plan ideea, ne putem închipui că, conștiința noastră reprezintă fereastra casei sufletului, care, dacă a fost de curând curățită prin baia lacrimilor căinței și prin spovedanie sinceră și completă, se deschide primitoare razelor luminoase ale harului Duhului Sfânt care pătrund și învăluie ființa creștinului, și astfel, acesta descoperă chiar și micile impurități de ordin moral, neajunsuri, racile, imperfecțiuni și slăbiciuni sufletești. Deci cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât își simt mai mult propria păcătoșenie. Descoperindu-și scăderile, cusururile încearcă să le înlăture și să-și optimizeze starea, în sensul lepădării de ele sau corijării lor. Făcându-și din aceasta o ocupație neîncetată, nu mai caută cu ochi vigilent și iscoditor scăderile aproapelui, căci ale lui i se par cele mai grave, și se stăruie, ca un bun atlet, să lupte cu el însuși, să se biruie și să se întreacă neîncetat pe sine, comparându-și starea sa cu cea a marilor sfinți și Părinți ai Bisericii, care s-au învrednicit de mari daruri de la Dumnezeu și au pășit pe treapta îndumnezeirii. Din această ultimă comparație i se nasc în suflet smerenia adâncă și căința intensă.
Însă cel ce nu-și curăță des fereastra conștiinței proprii, se privează de razele binefăcătoare ale harului și nu-și poate vedea sufletul, în sensul că, fiind departe de Dumnezeu și de harul Său luminos nu-și poate evalua corect starea păcătoasă în care se află, îndulcindu-și conștiința cu gândul cel înșelător că „nu e chiar așa de păcătos”. Pe aceștia din urmă nu este deloc facil a-i face să-și recunoască starea gravă de decădere morală și să fie determinați și convinși a nu mai păcătui. Noțiunea de „păcat” fiind aproape ștearsă și conștiința lor morală adormită sau înnegrită de întunericul răului, pocăința rămâne doar o virtute potrivită altora, „păcătoși cu adevărat”.
Omul nu-și vede propriile căderi atâta vreme cât se îndulcește apetisant cu răul și încuviințează să guste voluptuos din cupa cea amară a imoralității. Însă acela care, cu voință fermă se desface de orice prietenie cu fărădelegea și se întristează pe măsura greșelii pe care a săvârșit-o, se învrednicește a primi un mare dar de la Dumnezeu: vederea păcatului propriu.

[cristiboss56]

DESPRE SPOVEDANIE SI SOCOTINTA DUHOVNICEASCA

Aceasta marturisire a ta mi-a facut mare bucurie in suflet, deoarece Dumnezeu si ingerii, care o asteptau, s-au bucurat.Ai reusit sa rusinezi diavolul, care mult se bucura cand cineva isi ascunde gandurile de duhovnicul sau.

Cand un sarpe isi paraseste culcusul, se grabeste sa se ascunda undeva fiindca se asteapta sa fie lovit - la fel se intampla si cu un gand dracesc, care este precum un sarpe veninos.Cand un astfel de gand paraseste gura unei persoane, se risipeste si dispare, deoarece marturisirea este smerenie, si deoarece satan nu poate suporta nici macar mireasma smereniei, cum ar putea el sa ramana dupa o marturisire smerita si sincera?

Copilul meu, iti doresc un inceput bun si o inaintare plina de ingrijire.Nu te rusina in fata mea.Nu ma privi ca pe un om, ci ca un reprezentant a lui Dumnezeu.Spune-mi tot, chiar daca gandesti rau despre mine, caci eu am experienta cu influientele dracesti, si stiu cum diavolul il lupta pe om.Stiu ca fiii duhovnicesti au inimi simple si ca daca ganduri rele vin la ei, este din pricina rautatii diavolului si a eu-lui copilului duhovnicesc, caruia i se ingaduie sa cada si sa aiba asemenea ganduri impotriva Parintelui sau, ca astfel copilul duhovnicesc sa se poata smeri mai mult. Prin urmare, nu te teme.Ma voi bucura intotdeauna cand imi vei vorbi liber si sincer, caci fara o marturisire dreapta, nu exista sporire duhovniceasca.

Copilul meu, fii fara de grija.Am luat povara ta.Eu te rog doar sa ai pace.Vorbele tale pot fi numai pe hartie, dar eu simt puterea, intelesul si esenta a ceea ce ai scris; patrund duhul cuvintelor tale.Iti zic sa fii cu pace de acum inainte.Esti iertat cu fiecare marturisire pe care o faci.Satana a inteles firea ta si te munceste, dar fara ca ceva grav sa se fi intamplat.Tot ceea ce scrii (adica gandurile care te chinuie) este o amagire a celui rau ca sa te faca sa deznadajduiesti, sa fii nelinistit, si tot astfel.Arunca tot ceea ce ti s-a intamplat in adancimile marii.Urmeaza un drum nou in viata ta.

Daca continui sa gandesti la fel, stiu ca vei ajunge bataia de joc a dracilor .Te implor, doar fa ascultare de mine.Dupa marturisirea ta, totul a fost iertat, deci lasa cele trecute sa treaca.Nu zgandari o rana care te-a facut sa suferi atat de mult.Nu te lasa inselat de gandul ca este vina ta.Daca nu l-ai fi dus la doctori s.a.m.d., atunci asemenea ganduri te-ar fi luptat cu dreptate.Pe cand, asa cum sunt acum lucrurile, ti-ai implinit datoria.Dumnezeu vrea sa il primesti pe acesta, pentru un motiv pe care numai intelepciunea Sa nemarginita il conoaste, in timp ce tu crezi ca l-ai ucis!Fii prevazator cu acest gand, caci altfel ar putea pandi in inima ta.Este o cursa a diavolului ca sa iti faca rau, caci el stie cum.Acest inselator priceput a inecat multimi nenumarate in adancimile iadului cu disperarea.

Cand se petrece ceva si diavolul vede ca cineva este suparat din aceasta pricina, inselatoria lui este sa adune nenumarate ganduri asa-zis indreptatite care sa il duca pe acest biet om spre o furtuna mare si sa il inece.(Asa cum zice proverbul, vulpea iubeste incaierarea.)Si cand furtuna a trecut, el vede ca a fost in pericol sa se inece doar intr-o cana cu apa.

Ti-am scris despre constiinta, ca trebuie cu grija sa nu facem ceva ce va fi condamnabil si ne va osandi.Tine-ti in minte ca Dumnezeu le vede pe toate si ca nimic nu se ascunde de la ochii Sai.Deci cum as putea minti eu in fata lui Dumnezeu?Nu stii ca minciunile sunt de la diavol, si vor mosteni Imparatia Domnului?(Apocalipsa 21:8)

Teme-te de Dumnezeu.Dumnezeu nu este multumit cu jertfe materiale cand neglijam sa ajungem in launtrul inimii.Dar este necesar sa le savarsim si pe acestea, fara sa le lasam pe celelalte nefacute.(Matei 23:23)

Cerceteaza-ti cugetul, caci nu stim cand va veni ceasul mortii.Si de nu ii vom plati creditorului nostru(care este constiint) tot ceea ce ii datoram, ne va acuza cu glas tare, fara sa se tina deoparte.Atunci - vai! - gura noastra va fi inchisa, neavand ce raspuns sa dea.

In fiecare noapte, adu-ti aminte de cum ti-ai petrecut ziua, si dimineata adu-ti aminte de cum ai trecut noaptea, ca sa stii cum stai cu socoteala sufletului tau.Daca vezi vreo pierdere, incearca sa o redobandesti cu grija si tarie.Daca vezi vreun castig, slaveste-L pe Domnul, ajutatorul tau nevazut.

Nu-ti lasa constiinta sa te apese pentru multa vreme, ci degraba da-i ceea ce iti cere, ca nu cumva sa te dea judecatorului si sa fii aruncat in temnita(Matei 5:25).Vrea constiinta ta sa iti faci pravila de rugaciune si sa redobandesti rugaciunea?Da-i aceste lucruri, si iata, esti izbavit de la trimiterea in fata judecatorului.Nu slabi vocea mantuitoare a constiintei tale ignorand-o, deoarece mai tarziu vei regreta fara de folos.

Cauta sa fii sincer in faptele tale, precum si in vorbele tale, si mai ales in marturisire.Caci Dumnezeu cearca inima si rarunchii(Psalmi 6:7), si nimic nu ramane ascuns privirii ochiului Sau neadormit.

Teme-te de Dumnezeu;Dumnezeu nu Se lasa batjocorit (Galateni 6:7); El nu este pacalit.El pedepseste aspru cand nu vede sinceritate; asa ca ai grija.Cand esti neascultator si faci un pacat ascuns, contracareaza-l dezvaluindu-l deschis la marturisire.Nu iti lasa eul sa te copleseasca si sa te faca sa ascunzi adevarul si sa ramai neindreptat si impatimit.Indreapta totul acum daca vrei sa vezi zilele bune al despatimirii si pacii.

[cristiboss56]

Secretul în boală este să te lupţi pentru a dobândi harul lui Dumnezeu

Mult folos avem din boli, este de-ajuns să le răbdăm fără cârtire şi să-L slăvim pe Dumnezeu, cerând mila Lui. Când ne îmbolnăvim, problema nu este să nu luăm medicamente sau să mergem să ne rugăm la Sfântul Nectarie. Trebuie să cunoaştem şi celălalt secret: să ne luptăm pentru a dobândi harul lui Dumnezeu. Acesta este secretul. Despre celelalte ne va învăţa harul, adică despre cum ne vom lăsa în voia lui Hristos. Altfel spus, noi dispreţuim boala, nu ne gândim la ea, ne gândim la Hristos, simplu, imperceptibil, dezinteresat, iar Dumnezeu face minunea Sa pentru ceea ce este de folos sufletului nostru. Precum zicem la Dumnezeiasca Liturghie: „toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm".

Dar trebuie să vrem să dispreţuim boala. Dacă nu vrem, este greu, nu putem să spunem „o dispreţuiesc". Şi aşa, în vreme ce noi socotim că o dispreţuim şi că nu-i dăm însemnătate, de fapt îi dăm, o avem mereu în mintea noastră şi nu putem dobândi pace lăuntrică. Iar asta am să v-o dovedesc. Zicem: „Cred că o să mă tămăduiască Dumnezeu. Nu iau medicamente. O să fac aşa: priveghez toată noaptea şi-L rog pentru asta. O să mă asculte Dumnezeu". Ne rugăm toată noaptea, cerem, implorăm, strigăm, îl silim pe Dumnezeu şi pe toţi sfinţii să ne facă bine. Ne silim zi şi noapte. Alergăm ici şi colo. Ei, nu arătăm prin asta că n-am dispreţuit boala? Cu cât stăruim şi-i silim pe sfinţi şi pe Dumnezeu să ne facă bine, cu atâta trăim boala. Cu cât ne îngrijim s-o alungăm, cu atâta o trăim. De aceea nu se întâmplă nimic. Şi noi avem impresia că oricum se va petrece o minune; însă, de fapt, n-o credem, şi astfel nu ne facem bine.

Facem rugăciuni, nu luăm medicamente; însă nu ne potolim, şi minunea nu se întâmplă. însă vei spune: „Dar n-am luat medicament; cum n-am credinţă?" Cu toate acestea, în adâncul nostru există o îndoială, o teamă, şi ne gândim: „Oare o să se întâmple?" Aici este valabil cuvântul Scripturii: Dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, veţi face nu numai ce s-a făcut cu smochinul acesta, ci şi muntelui acestuia de veţi zice: Ridică-te şi te aruncă în mare, va fi aşa (Matei 21, 21). Când credinţa este adevărată, fie iei medicament, fie nu iei, ea va lucra. Dumnezeu lucrează şi cu doctorii şi cu medicamentele. Grăieşte înţelepciunea lui Sirah: Cinsteşte pe doctor cu cinstea ce i se cuvine, că şi pe el l-a făcut Domnul. Domnul a zidit din pământ leacurile, şi omul înţelept nu se va scârbi de ele. Şi doctorului dă-i loc, că şi pe el l-a făcut Domnul; şi să nu se depărteze de la tine, că şi de el ai trebuinţă (înţ. lui Isus Sirah 38, 1; 4; 12).

Tot secretul este credinţa; fără de margini, lină, simplă şi nevinovată. întru smerenia şi nevinovăţia inimii [69]. Să avem credinţă că Dumnezeu ne iubeşte nespus şi că voieşte să devenim ai Lui. De aceea îngăduie bolile, până ce ne vom preda Lui cu încredere.

Să-L iubim pe Hristos şi toate se vor schimba în viaţa noastră. Să nu-L iubim pentru a primi răsplată, de pildă sănătatea. Ci să-L iubim cu înflăcărare, din recunoştinţă, fără să ne gândim la nimic, numai la iubirea dumnezeiască. Nici să ne rugăm mânaţi de un scop anume, zicând lui Dumnezeu: „Fă-I pe cutare sănătos, ca să vină aproape de tine". Asta nu e potrivit, să-i arătăm noi mijloacele lui Dumnezeu. Cum să-l spunem lui Dumnezeu: „Fă-mă bine"? Cum să-L înştiinţăm noi pe Cel ce ştie toate? Noi ne vom ruga, dar este cu putinţă ca Dumnezeu să nu vrea să ne asculte.

Un om m-a întrebat cu ceva timp în urmă:

- Când o să mă fac bine?

- A! îi zic. Dacă zici: „Când o să mă fac bine?", niciodată n-o să te faci bine. Nu este cuviincios să-L rogi pe Dumnezeu pentru astfel de lucruri. Te rogi din răsputeri lui Dumnezeu să-ţi ia boala. Dar atunci aceasta te cuprinde şi te strâmtorează mai mult. Nu trebuie să ne rugăm pentru asta.

S-a înfricoşat şi a zis:

- Să nu fac rugăciune!?

- Aoleu! îi zic. Să faci chiar multă rugăciune, dar ca să îţi ierte Dumnezeu păcatele şi să-ţi dea putere ca să-L iubeşti şi să I te dăruieşti. Căci cu cât te rogi să plece boala, cu atâta se lipeşte de tine, te îmbrăţişează, te strânge şi nu se mai desparte de tine. Fireşte, dacă simţi ca om o greutate lăuntrică şi o neputinţă, atunci să-L rogi cu smerenie pe Domnul să-ţi ridice boala.

Să ne lăsăm cu încredere în seama iubirii lui Dumnezeu

Atunci când ne predăm lui Hristos, se linişteşte organismul nostru duhovnicesc, având drept rezultat funcţionarea fiziologică a tuturor organelor. Toate sunt influenţate. Ne facem bine, încetăm să suferim. Chiar şi având cancer, dacă îl lăsăm pe acesta în seama lui Dumnezeu şi astfel sufletul nostru se linişteşte, harul dumnezeiesc poate ca prin această liniştire să lucreze tămăduirea cancerului şi a celorlalte.

Iar, dacă vreţi să ştiţi, şi ulcerul la stomac tot de la nevroză se face. Sistemul simpatic, dacă este presat, se strânge şi suferă, şi astfel se naşte ulcerul. Una, două, trei - strânsoare, strânsoare, strânsoare, strâmtorare,strâmtorare, strâmtorare, frământare, frământare, frământare, hop! - ulcer. Ulcer sau cancer, depinde. Când în sufletul nostru există încurcături, ele influenţează trupul, iar sănătatea nu merge bine.

Lucrul cel mai desăvârşit este de a nu ne ruga pentru sănătatea noastră. Să nu ne rugăm să ne facem bine, ci să ne facem buni. Şi eu pentru mine însumi aşa mă rog, vă spun. Aţi auzit? Nu buni, adică virtuoşi, „să devenim asta, asta, asta...", ci să dobândim râvnă dumnezeiască; să ne lăsăm cu încredere în seama iubirii lui Dumnezeu, să ne rugăm mai degrabă pentru sufletul nostru, pe care îl înţelegem în-trupat înlăuntrul Bisericii, împreună cu toţi semenii noştri şi cu toţi fraţii cei întru Hristos.

Şi eu deschid mâinile şi mă rog pentru toţi. în faţa Sfântului Potir, când mă împărtăşesc, îmi deschid sufletul să-L primească pe Domnul şi-mi plec capul şi mă rog pentru voi, pentru acela, pentru acela, pentru întreaga Biserică. Aşa să faceţi şi voi. Aţi înţeles? Să nu vă rugaţi pentru sănătatea voastră. Să nu spuneţi: „Doamne, fă-mă bine". Nu! Ci „Doamne lisuse Hristoase, miluieşte-mă", cu negrijire de sine, cu iubire, fără să aşteptaţi nimic. „Doamne, tot ce voieşte iubirea Ta..."; numai astfel veţi lucra de acum înainte, iubindu-L pe Hristos şi pe fraţii noştri. lubiţi-L pe Hristos. Deveniţi sfinţi. Lăsaţi-vă numai în seama prieteniei lui Hristos, a iubirii lui, a dragostei dumnezeieşti.

Oare nu se întâmplă şi cu mine - care simt această râvnă, această adorare - acelaşi lucru, adică a nu mă lăsa biruit în boală sau în cancer, deşi îmi simt trupul putrezit? Nu trebuie să vorbesc, dar iubirea mea pentru voi şi pentru întreaga lume nu mă lasă să tac. Vorbind, plămânii mei rămân fără oxigen şi este foarte rău, căci suferă inima. Am pătimit ceva mai rău decât un infarct. însă trăiesc. Nu-i asta lucrarea lui Dumnezeu? Da, iar eu fac ascultare voii lui Dumnezeu, în boală. îndur fără cârtire şi... cu mustrare de sine, căci Cine ar putea să scoată ceva curat din ceea ce este necuraţi? [70]. Sunt rău, suferă şi duhul meu.

îi spun unui pustnic cu care ţin legătura:

- Roagă-te pentru mine. Eu te iubesc! lubeşte-mă şi tu, şi miluieşte-mă - rugându-te pentru mine - ca Dumnezeu să mă miluiască.

- Ei, tu să te rogi, îmi zice.

- Eu, îi zic, încep să am lipsuri acum în toate cele pe care le-am făcut atâţia ani. Cum spune un tropar?

„Mintea s-a rănit, trupul s-a trândăvit, duhul boleşte; cuvântul a slăbit, viaţa s-a omorât, sfârşitul este lângă uşi. Pentru aceasta, ticălosul meu suflet, ce vei face când va veni Judecătorul să cerceteze ale tale?" [71]

Pentru mine grăieşte acest tropar, în el mă văd pe mine însumi. Mă gândesc că, dacă n-aş fi făcut aceea şi aceea, n-aş suferi acum, aş fi mai aproape de Hristos. O spun pentru mine, care sunt necugetat...

Dacă vreţi să aveţi sănătate şi să trăiţi mulţi ani, ascultaţi ce zice înţeleptul Solomon: începutul înţelepciunii este frica lui Dumnezeu, şi priceperea este ştiinţa celui sfânt. Căci prin Domnul se vor înmulţi zilele tale şi se vor adăuga ţie ani de viaţă (Pildele lui Sol. 9, 10-11). lată secretul: să dobândim această înţelepciune, această cunoaştere, iar atunci toate vor merge bine, toate se vor rândui şi vom trăi cu bucurie şi sănătate.

[cristiboss56]

Despre Patimi

Cand faci un pacat si te stapaneste si devine patima, efectiv intra demonul in tine intr-un anumit fel si te chinuie. Si daca ai o patima, sa zicem betia, desfraul, maina, razbunarea, nu ea in sine te chinuie, ca patima in sine nu are nici trup, nici suflet, ci demonul care o aprinde, care te bombardeaza si te imboldeste sa o faci, care te indeamna: “intra aici!“, “Razbuna-te pe cutare. Iata-l ca vrea sa te omoare. Da-i tu in cap!“, “Iata dincolo! Intra in casa pacatului!“, “Du-te si ucide-ti pruncul!“, “Lasa-ti sotul! Uite te asteapta altul sau alta!“. Nu patima in sine e cea care te chinuie, desi ea este o deprindere, ci demonul, diavolul. De aceea spune Sfantul Efrem Sirul ca la sfarsitul vietii faptele bune se transforma in ingeri si faptele rele in diavoli, si ingerii sau faptele bune il insotesc pe suflet de-a dreapta, iar cele rele de-a stanga, pana la tronul judecatii lui Hristos.

PICATURI DE INTELEPCIUNE DE LA STARETUL DIONISIE DE LA COLCIU

Daca treci cu vederea greseala, jignirea pe care ti-a facut-o celalalt, atunci il lumineaza harul Duhului Sfant si pe celalalt sa fie mai bun.
Blandetea este cel mai bun medicament du*hovnicesc pentru o viata buna si sanatoasa, atat sufle*teasca, cat si trupeasca.
Smerenia adevarata nu se poate castiga fara un povatuitor, mai ales astazi, cand egoismul este se*manat inca din pruncie. Trebuie sa ne supunem sub un povatuitor care sa aiba scop bun. Una e ca ni se pare noua ca ne smerim si alta este adevarul. Adevarul in incercari se da la iveala.
In Biserica trebuie sa ascultam cuvintele dum*nezeiesti ca [si] cum le-am soarbe, ca cum am fi insetati, asa sa ne facem o dispozitie launtrica, si atunci vom avea rabdare si ne vom folosi duhovniceste.
http://www.razbointrucuvant.ro/2011/...bim-intre-noi/

[Ekaterina]

Leon (un oarecare ofiter - n. rea. ruse) s-a indragostit, dragostea s-a dovedit a fi fara speranta, si el se chinuie. Poftim leu!!! Si inca nu leu simplu, ci leu ofiteresc! Altora le comanda: „La drea-a-a-pta!", iar el trage la stanga. Siesi ar trebui sa isi comande: „La drea-a-a-pta!" Si mars-mars... Ce rost are o astfel de purtare ? Daca ar fi fost vreo nadejde, era logic sa mai astepte, dar daca n-are ce astepta ? Aceasta nu e dragoste, ci o durere rea a inimii, de care se apropie vrajmasul si o atata.

Patima orbeste, iar vrajmasul baga in ceata. Si se chinuie omul, si stai de te minunezi ca-i place sa se chinuie si nu vrea sa se departeze de chinul sau. Asta nu are nici o noima. Omul trebuie sa comande inimii: „Ciocul mic, nu sufla, ca te fac zob!", iar apoi sa inceteze a se mai gandi la „ea"... Sa arunce cat mai departe tot ce ii aminteste de „ea", sa caute pete in soarele mandretii „ei" si sa se uite mai mult la acestea. Iata o apica destul de rece pentru racorirea inimii, mai ales daca lipsa de sperante a dragostei tine de simtamintele fetei.

Va trece suferinta; o sa mai vina cateodata, insa nu foarte arzatoare. Eu aveam douazeci de ani cand am trecut prin asta. Mi-am dat porunca... si a trecut. Au mai fost crize, dar am rabdat, fiindca aveam in vedere un alt tel. Bine este pentru cel ce sufera de aceasta boala sa aiba ceva de facut. Daca nu are, sa-si gaseasca. Domnul sa va binecuvanteze pe voi toti si toate lucrurile voastre.
Sfantul Teofan Zavoratul