Pacatul

[cristiboss56]

Trezirea pacatosului este acel fapt savarsit de harul dumnezeiesc in inima lui prin care, asemeni cuiva trezit din somn, el isi vede pacatosenia, simte primejdia care il paste, incepe sa se teama si sa se ingrijeasca de izbavirea din acea nenorocire si de mantuirea sa. Mai inainte era ca un orb, nepasandu-i si nepurtand grija de mantuire; acum vede, simte si ii pasa.
Cu toate acestea, schimbarea inca nu s-a produs. E numai prilejul de schimbare si chemarea catre ea. Acum, harul doar ii spune pacatosului: "Vezi in ce te afli, asa ca ai grija - fa ce trebuie pentru mantuire". Il scoate din lanturile sale obisnuite si il aseaza dincolo de ele, dandu-i astfel sansa de a alege o viata cu totul noua, in care sa isi gaseasca locul potrivit. Daca foloseste aceasta sansa, va fi spre binele lui; daca nu, va cadea iarasi in acelasi somn si in aceeasi prapastie a pierzarii.
Acest har dumnezeiesc se dobandeste prin simtirea si vadirea in cunostinta a lipsei de insemnatate si a caracterului rusinos de care dau dovada toate acele lucruri atat de pretuite si ravnite de omul pacatos. Asa cumcuvantul lui Dumnezeu patrunde pana la despartitura sufletului si duhului, dintre incheieturi si maduva (Evrei 4, 12), asa patrunde harul pana la incheietura inimii cu pacatul si rupe acea legatura si insotire nelegiuita. Am vazut cum cade pacatosul cu toata fiinta lui intr-un taram in care invataturile, ideile, parerile, randuielile, obiceiurile, placerile si cararile sunt cu desavarsire potrivnice adevaratei vieti duhovnicesti la care omul a fost menit.
Cazut in aceasta lume, el nu ramane departe sau neatins de ea. Nu, ci e patruns de toate, se amesteca cu toate. Este cu desavarsire scufundat in ea. Asa ca e firesc sa nu stie sau sa nu se gandeasca la nepotrivirea ei cu viata duhovniceasca si sa nu aiba nici o intelegere fata de aceasta din urma. Lumea duhovniceasca este inchisa pentru el. Se vadeste astfel faptul ca usa intoarcerii se poate deschide numai daca viata duhovniceasca se va descoperi constiintei pacatosului in toata stralucirea ei si nu numai daca i se va descoperi, ci si daca ii va misca si inima; daca viata pacatoasa va fi rusinata, respinsa si nimicita. Si aceasta se petrece in prezenta constiintei si simtirii. Abia apoi se va putea ridica grija de a lepada vechile cai si a pasi pe cele noi. Toate acestea se savarsesc prin simplul fapt al trezirii pacatosului de catre har.
In lucrarea sa, dumnezeiescul har al trezirii are in vedere tot timpul nu numai legaturile de care este tinut pacatosul, ci si starea lui generala. In aceasta din urma privinta, trebuie avuta in minte mai presus de orice deosebirea dintre felul in care se iveste harul asupra celor care nu au mai fost niciodata treziti si felul in care lucreaza asupra celor care au mai trait si inainte o asemenea trezire. Celui care nu a mai incercat pana atunci trezirea duhovniceasca i se daruieste din plin, ca un fel de har atotcuprinzator pregatitor sau provocator. Nu i se cere nimic in prealabil omului, caci el are o cu totul alta miscare.
Cu toate acestea harul nu i se mai da. gratuit celui care a niai trait deja trezirea duhovniceasca, celui care stie si simte ce este viata in Hristos si care a cazut iarasi in pacat. Acum trebuie sa dea el ceva mai intai. Trebuie sa se roage si sa se invredniceasca. Nu ajunge numai sa vrea; trebuie sa lucreze asupra-si pentru a pricinui trezirea duhovniceasca prin har Un astfel de om, amintindu-si vechea sa umblare in calea virtutilor crestine, adesea o doreste iar, dar nu mai are nici o putere asupra luisi. Ar vrea sa intoarca foaia, dar nu e in stare sa isi recapete stapanirea de sine si sa se biruiasca. S-a dat pe sine prada unei amarnice deznadejdi pentru ca mai inainte a lepadat darul si a ocarat si a calcat in picioare pe Fiul lui Dumnezeu... si a batjocorit duhul harului (Evrei 10, 29). Acum este lasat sa priceapa ca aceasta putere a harului este atat de mare incat nu i se va mai darui prea curand. Cauta si te osteneste si invata sa iei aminte cat de greu este sa o dobandesti.
Un astfel de om se afla intr-un fel de agonie: inseteaza, dar nu i se da sa bea, flamanzeste dar nu e hranit, cauta, dar nu afla, se sileste pe sine, dar nu primeste. Uneori, este lasat in aceasta stare vreme indelungata, pana cand simte certarea dumnezeiasca, ca si cum Dumnezeu l-ar fi uitat, S-ar fi intors de la el si-ar fi lepadat fagaduinta Sa. Se simte ca tarina care absoarbe ploaia ce se coboara adeseori asupra ei.. dar.. aduce spini si ciulini (Evrei 6, 7-8). Numai ca aceasta atingere inceata a harului de inima celui ce-l cauta nu e decat o incercare. El trece acum prin vremea ispitirii si multumita ostenelilor si chinuitoarei sale cautari, duhul trezirii pogoara iar asupra lui, asa cum coboara asupra altora in dar.
Acest fel de a lucra al harului mantuitor ne arata doua lucruri: mai intai, miscarile deosebite ale harului dumnezeiesc pe care le savarseste in trezirea pacatosului; apoi, calea obisnuita de dobandire a harului trezirii.

[cristiboss56]

Cateva cugetări duhovniceşti:

• Să nu adormi cu mintea obosită, în duşmănie pe cineva.
• Prilejurile sunt de mai multe feluri: de la diavol, de la fire şi îngăduite de Dumnezeu. Le deosebim:

- Când sunt de la diavol, simţi tulburare.
- Când sunt de la fire, ne apărăm.
- Când sunt îngăduite de Dumnezeu, simţim o pace, bucurie, mulţumire.

• Să vă învăţaţi să vorbiţi puţin şi esenţial.
• Aşa să fie vorba între voi: ca la rugăciune.
• Decât ceartă mai bine pagubă.
• Ajungi la bătrâneţe şi puterile scad şi te trezeşti că n-ai adunat nimic.
• Pentru valoarea mântuirii nici o suferinţă nu e imposibilă aici pe pământ, numai şi numai să poţi câştiga mântuirea.
• Dumnezeu iubeşte Ţara Românească şi pe ea vrea să o spele întâi de păcate.
• La mulţi le-a zis: nu plecaţi din ţară că ţara noastră are destinul ei şi va da cei mai mulţi mucenici.
• Să vă rugaţi să nu vină şi peste voi necazurile care vin pe oameni, că vor veni vremuri foarte grele.
• Să nu credeţi că voi n-o să răbdaţi foame.
• Să vă pregătiţi pentru martiraj.
• În rugăciunea „Tatăl nostru”, „şi nu ne duce pe noi în ispită”, se referă la ispita lepădării de Dumnezeu.
• Prin încercări se spală menajarea de sine. Când eşti asuprit, răstignit pe nedrept, să te bucuri.
• Unde ne merge bine, acolo nu sporim; unde-i mai greu, acolo te curăţeşti mai sigur; acolo unde nu eşti cioplit, eşti un necioplit.
• Să vă aşteptaţi la întâmplări venite din senin. Că nu tu întrebare, nu tu ascultare, nu tu nimic din cele ale căii acesteia.
• Să nu ai nici un amestec cu ai tăi, ca să nu se răcească în inima ta dragostea de Dumnezeu.
• Aşa cum ne purtăm cu aproapele, tot aşa se va purta Dumnezeu cu noi.
• Nu greşelile altora ne scot din răbdări, ci puţina noastră răbdare; ne cheltuie şi răbdarea pe care o mai avem.
• Pe călugări îi bagă în iad nimicurile.
• De câte ori încetezi lucrarea cea bună a sufletului, seamănă a lene.
• Ascultarea care mi se dă, aceasta este voia mea.
• Rugăciunea e alimentată de citirea Sfintei Scripturi şi învăţătura de credinţă.
• Omul necurăţat de patimi nu poate să priceapă adevărurile de credinţă.
• Citirea cu socoteală a dumnezeieştilor Scripturi, aprinde şi hrăneşte sufletul cu gândurile lui Dumnezeu, care nu sunt ca gândurile omului.
• Cine se leapădă de sine măcar de atâtea ori cât vin prilejurile pe zi, în chip sincer şi cu convingere, capătă nu numai sporire a puterilor sufleteşti, ci însuşirile lui sufleteşti încep să semene cu ale lui Iisus. Nu mai umblă cu candela stinsă.
• Noi să ne îmbogăţim în Dumnezeu, cugetându-L, iubindu-L, împărtăşindu-ne cu El,
  silindu-ne a gândi şi a iubi ca El, în toate împrejurările vieţii. Iată adevărată bogăţie care nu se va lua de la noi.
• Adevărata creştere spirituală e să-ţi cunoşti neputinţele şi să te lupţi cu ele.
• Singura neputinţă pe care ţi-o iartă Dumnezeu este aceea de a nu putea intra prin uşile închise.
• În cartea vieţii te scriu mai ales faptele pe care le-ai făcut plângând.
• Fericit este acela care, zilnic fiind ocărât şi defăimat pentru Dumnezeu, se sileşte spre răbdare; el va dănţui cu mucenicii, cu îndrăzneală va vorbi şi cu îngerii.
• Omul învaţă 6 ani ca să vorbească şi 60 de ani trebuie să înveţe ca să tacă.
• Ascultarea mai mult de Dumnezeu decât de oameni.
• Să cultivăm energia voinţei.
• Cuvintele noastre sunt fiinţe vii şi ne însoţesc până la judecata din urmă, cu calitatea cu care au fost spuse, cu valoarea creştină sau necreştină.
• Să ne preocupe tăcerea. Pălmuirile întinăciunilor să ne menţină în stare de umilinţă şi smerenie.
• Să-L iubim pe Mântuitorul mai mult decât orice.
• Destinul nostru e colosal de înalt: îndumnezeirea.
• Prin supărări, tulburări, ceartă, iuţeală, se pierde o energie bună din noi. Prin dragostea de Dumnezeu se adună o energie foarte binefăcătoare care înlătură şi bolile, iar când se pierde dragostea lui Dumnezeu (energia) apar bolile.
• Îngerul păzitor de la botez este păzitorul legilor dumnezeieşti, pe care omul trebuie să le îndeplinească.
• Nu împrumuta celui rău mintea, ochii, gândurile, nu da degetul că îţi ia mâna toată.
• Numai în Duhul Sfânt poate fi obşte unită. Duhurile au magnetism, cei ce se aseamănă se adună. Scopul creştinului este dobândirea Duhului Sfânt. Trebuie să stai în prezenţa chipului Domnului Hristos din tine, şi în mod sigur aveţi ceva foarte bun în voi. Daţi ajutor acestui element în care existăm, trăim şi suntem. Dacă nu iubeşti, urăşti, critici, tragi sforile. Satana luptă continuu cu legea lui Dumnezeu din inima ta şi îţi îndreaptă iubirea către tine, iubirea de sine şi ajungem până a urî pe Dumnezeu, căci eu-l e ateu. Nu te poţi lua „la trântă” cu el fără „Doamne Iisuse…”, şi nu poţi zice „Doamne Iisuse…” câtă vreme nu eşti subascultarea cuiva.

• Faceţi măcar 100 de metanii pe zi, că vă dă sănătate sufletească şi trupească.
• Când îţi aduci aminte de Dumnezeu înmulţeşte rugăciunea, ca atunci când Îl vei uita, Dumnezeu să-şi aducă aminte de tine.
• Dacă uiţi să zici „Doamne Iisuse…”, zi: „Doamne, nu uita de mine cum uit eu de Tine”.
• Focul sfârşitului va arde totul, numai bunurile spirituale nu. Ce ai pus tu pe mintea ta, cunoştinţele, îmbrăcămintea minţii, nevoinţele, ostenelile, te însoţesc dincolo.
• Eu vă ajut cu smerenia, căci ea are toate darurile. Smerenia e dulama lui Dumnezeu.

Uscăciunea sufletească nu e deznădejde, ci e una din nevoinţele cele fără de voie, care mai mult spală sufletul decât ostenelile cele de voie.

• Prin nimic nu ne mâhnim mai mult cu mila lui Dumnezeu ca în rugăciunea făcută din durere pentru alţii.
• Cel mai frumos dar pe care-l putem face lui Dumnezeu e să ne dăruim Lui, pe noi înşine, pe viaţă. Dumnezeu primeşte şi îmbrăţişează, apără şi întăreşte un asemenea dar.
• Acela a cărui inimă s-a făcut una cu Dumnezeu, stă în faţa oamenilor ca o floare supremă a umanităţii.
• Răbdarea răului, iertarea fraţilor şi rugăciunea în ascuns, au putere înaintea lui Dumnezeu.
• Dacă sufletele părăsesc râvna, atunci şi Duhul lui Dumnezeu care le-a fost dat se depărtează.
• Patimile şi faptele [rele] nu scad decât numai când dobândeşti o atenţie neîncetată la tot ce gândeşti. Gândul să ştim să-l măturăm, dacă e de măturat, dacă nu, să-l ajutăm.
• Mare meşter e vicleanul, până şi în poruncile lui Dumnezeu se ascunde.
• Gândirea călugărului e ca o albie între maluri, iar cele două maluri sunt ascultarea şi lepădarea de sine.
• Ca să scapi de uriaşul minţii (de uitare) trebuie să citeşti până la istovire.
• Ori de câte ori ţi se taie capul (căpos) eşti răstignit pe cruce şi aşa îţi trebuie; prin aceasta urmează pe Domnul Hristos.
• Nu primeşti ocara, pierzi mântuirea şi devii jucăria lui sarsailă.
• Lucrul cel mai de folos începătorilor este ocara, că dacă eşti umilit, nu te mândreşti.
• Pe Duhul Sfânt Îl dobândim prin câştigarea prilejurilor, iar când răspundem înapoi celui ce te ocărăşte eşti de partea celui rău şi nu a Duhului Sfânt.
• Feriţi-vă de limbajul vulgar, obişnuiţi-vă cu limbajul cărţilor sfinte. Trebuie curăţată mintea, că limba altfel nu se curăţeşte.
• Răbdând canonul şi zicând: „aşa îmi trebuie”, aşa mi se iartă păcatele.
• Să nu răspunzi cu înţepături, coarne, copite, a nu te apăra, să-ţi îmblânzeşti câinele.
• Ori de câte ori te mândreşti, te aperi şi nu eşti smerit, te atacă şi te pedepseşte vrăjmaşul nocturn, dar cu voia lui Dumnezeu.
• Cei ce ne critică sunt mai aproape de adevăr decât cei ce ne laudă. Îngăduie Dumnezeu să-ţi auzi păcatele tale cele cu mintea. De o ocară nu te speli apărându-te, ci însuşindu-ţi-o.
• Pe vârful limbii călăreşte satana.
• Prin unire se măresc lucrurile mici, prin vrajbă se prăpădesc şi cele mari.
• Luaţi aminte: orânduiala de sine în mănăstirea de obşte e neorânduială.
• Nu cedezi la voia ta şi aşa pierzi vremea şi cu ea mântuirea.
• Aşa de atenţi trebuie să fim cu sufletul nostru, ca şi când am locui în casă cu un şarpe, că aşa şi este.
• Cine nu iubeşte certarea, n-are minte.
• Când ai vreo ispită, nu sta posomorât, că nu e bine. Posomoreala adânceşte ispita şi gândul tot la ea. Fii senin şi nu te lăsa dus în ispită. Ispita nu vine la întâmplare, ci după pofta ta.

[dobrin7m]

Despre pacat

Păcatul se înfăptuiește trecând prin anume trepte ale înfiripării sale lăuntrice.

Cea dintâi treaptă este apropierea din afară a unei oarecari înrâuriri duhovnicești, care la început poate să nu fie deloc limpede și închegată. Prima treaptă a închegării – ivirea vreunui chip în câmpul vederii lăuntrice a omului – neatârnând de voia lui, nici nu i se socotește păcat. În unele cazuri chipurile acestea poartă un caracter cu precădere văzut, în altele, cu precădere gândit, dar cel mai adesea al amândurora. Dar fiindcă și cele văzute atrag după sine un anume tip de gând, nevoitorii numesc toate chipurile «gânduri».

La omul nepătimaș mintea «stăpânitoare», fiind puterea cunoscătoare a ființei, poate să se plece asupra gândului ce vine, rămânând totuși slobodă de stăpânirea lui. Dacă însă în om se află «loc», teren potrivit, cum ar fi o înclinare către duhul ce se cuprinde în gând, atunci energia lui încearcă să pună stăpânire pe lumea sufletească, adică pe mintea omului; aceasta o dobândește trezind în sufletul mai nainte înclinat către patimă un oarecare simțământ de desfătare propriu unei anume pătimi. Tocmai în această desfătare constă «ispita». Însă nici clipita desfătării, deși vădește mărturia nedesăvârșirii omului, nu i se socotește încă drept păcat: este doar «îmbierea» păcatului.

Mai departe, desfășurarea gândului păcătos se poate înfățișa în linii generale precum urmează: desfătarea la care îmbie patima atrage către sine atenția minții, clipită de o deosebită însemnătate și plină de răspundere, căci împreunarea minții cu gândul alcătuiește o condiție prielnică dezvoltării lui, dacă mintea nu se rupe de la îmbiere printr-un act de voire lăuntrică, ci petrece mai departe cu atenția în ea; atunci începe înclinarea către dânsa, un dialog plăcut cu ea, apoi «legătura», care poate trece la un deplin «consimțământ» activ. Mai departe, tot crescând desfătarea pătimașă, ea poate stăpâni mintea și voința omului, ceea ce se numește «robie». După aceasta toate puterile celui robit de patimă se pot îndreptă către o mai mult sau mai puțin hotărâtă înfăptuire a păcatului, de nu vor fi piedici din afară în calea înfăptuirii lui.

O asemenea robie poate rămâne singură, fără a se mai reînoi vreodată, dacă ea nu a fost decât urmarea lipsei de experiență a omului ce petrece în nevoință și în luptă. Dar dacă robirea se tot repetă, ea poate deveni «deprindere» a patimii și atunci toate puterile firești ale omului încep a-i sluji.

De la cea mai timpurie ivire a lucrarii îndulcitoare a patimii, numită mai sus «îmbiere», trebuie să înceapă lupta care se poate prelungi pe toate treptele desfășurării gândului păcătos; și la fiecare treaptă gândul poate fi biruit, și astfel a nu se săvârși în faptă; dar totuși, încă din clipă clătinării voii este de față un element al păcatului, și va fi nevoie de pocăință spre a nu pierde harul.

Omul necercat duhovnicește, de obicei întâmpină gândul păcătos de-abia după ce el a trecut neobservat de primele trepte ale desfășurării sale, adică atunci când a căpătat de acum o oarecare putere, sau chiar mai mult: când se apropie de primejdia de a săvârși faptic păcatul.

Pentru a nu ajunge aci, neapărat trebuie ca mintea să se așeze cu rugăciune în inimă. Aceasta este o nevoie esențială pentru fiece nevoitor ce dorește, printr-o pocăință adevărată, a se întări în viața duhovnicească, deoarece, precum am spus mai sus, într-o astfel de stare păcatul se tăie din însăși zămislirea sa. Aci s-ar cuveni a pomeni cuvântul Prorocului: <<Fiică Vavilonului ticăloasă… fericit carele va cuprinde și va repezi pruncii tăi de piatra>> numelui Iisus Hristos (vezi Ps. 136: 8-9).

Această lucrare minunată, de neajuns delăsătoarei majorități, se dobândește printr-o mare osteneală, și de către foarte puțini. Ea nu este deloc simplă, deloc ușoară; și, în căutarea unei scurte dar limpezi expresii, mă voi află nevoit, iară și iară, neputincios a mă întoarce asupra ei din felurite unghiuri, fără să nădăjduiesc totuși a o deșerta sau a o putea înfățișa cât de cât mulțumitor.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Cum Îl "afectează" păcatele noastre pe Dumnezeu?
Mă gândesc că, în lupta cu păcatul, ne-ar fi de folos să conştientizăm răul pe care îl facem.
De exemplu, dacă suntem mândri, ironici, mânioşi - îi putem răni cu uşurinţă pe cei din jur, şi asta se vede. Din dorinţa de a nu-i produce suferinţă aproapelui, ne putem abţine de la rău.
Dar Dumnezeu suferă?
Am citit despre Cuv. Siluan Athonitul că, înainte de a se călugări, pe când era încă tânarul Simeon şi trăia în anumite păcate, a visat într-o noapte un şarpe în gură şi a simţit dezgust. Apoi a visat-o pe Maica Domnului spunându-i că acelaşi dezgust i-l produc şi ei păcatele lui. Sper că nu am greşit povestirea.
Este deci posibil ca păcatele noastre să producă dezgust, suferinţă "fizice" Domnului, Maicii Domnului, sfinţilor?

Deși Iubire în sine, Dumnezeu nu iubește omenește, ci, evident, dumnezeiește. Nu poate fi afectat de răul nostru așa cum suntem noi de lipsa de răspuns a cuiva pe care-l iubim. Noi avem lipsă de iubirea celuilalt, căci nu iubim dumnezeiește, adică să ne fie suficientă dăruirea.
El este izvor al iubirii, n-are lipsă de nimic. Sfânta Treime Își ajunge Sieși.
Față de făptură este numai dăruire.

Pe de altă parte, când spunem că-L mâhnim pe Dumnezeu sau pe sfinți cu păcatele noastre este din pricina modului nostru omenesc de a înțelege. Când păcătuim simțim o răcire a dragostei Domnului din cauză că ne-am depărtat de căldura și lumina harului. Și atunci ni se pare că Dumnezeu S-a mâhnit și
S-a depărtat sau ne-a întors spatele. Însă noi suntem cei care am făcut asta.

[Dumitru73]

avem un cerc.
credincioşii sunt punctele ce alcatuiesc acest cerc.
iar Dumnezeu este centrul cercului.
când punctele incearca să se apropie de centru se apropie între ele.
dacă unul din puncte vrea să se apropie de toate celelalte puncte, inevitabil se apropie de centru.
finalul acestei apropieri este contopirea tuturor punctelor şi a centrului într-un singur punct.

cred că am fost off-tipic, dar mi-am adus aminte de această explicaţie, mai plastică, şi am vrut să o scriu undeva.

Nu este tocmai off-topic, pentru că păcatul este tocmai depărtarea asta de centrul cercului și între noi în același timp. Ca să completez metafora ta aș înlocui centrul cercului cu Soarele, noi fiind în jurul lui, pe câte o rază, cu cât mai apropiați de el cu atât mai încălziți și mai luminați și, totodată, mai apropiați unii de alții.
Nu-mi amintesc acum, însă cred că explicația asta e a unui Sfânt Părinte.

[Dumitru73]

În prealabil postat de N.Priceputu

Nu este tocmai off-topic, pentru că păcatul este tocmai depărtarea asta de centrul cercului și între noi în același timp. Ca să completez metafora ta aș înlocui centrul cercului cu Soarele, noi fiind în jurul lui, pe câte o rază, cu cât mai apropiați de el cu atât mai încălziți și mai luminați și, totodată, mai apropiați unii de alții.
Nu-mi amintesc acum, însă cred că explicația asta e a unui Sfânt Părinte.

nu ştiu de unde este. mie mi-a dat-o un preot acum mulţi ani.

[cristiboss56]

Păcatul se înfăptuiește trecând prin anume trepte ale înfiripării sale lăuntrice. Cea dintâi treaptă este apropierea din afară a unei oarecari înrâuriri duhovnicești, care la început poate să nu fie deloc limpede și închegată. Prima treaptă a închegării – ivirea vreunui chip în câmpul vederii lăuntrice a omului – neatârnând de voia lui, nici nu i se socotește păcat. În unele cazuri chipurile acestea poartă un caracter cu precădere văzut, în altele, cu precădere gândit, dar cel mai adesea al amândurora. Dar fiindcă și cele văzute atrag după sine un anume tip de gând, nevoitorii numesc toate chipurile «gânduri».
La omul nepătimaș mintea «stăpânitoare», fiind puterea cunoscătoare a ființei, poate să se plece asupra gândului ce vine, rămânând totuși slobodă de stăpânirea lui. Dacă însă în om se află «loc», teren potrivit, cum ar fi o înclinare către duhul ce se cuprinde în gând, atunci energia lui încearcă să pună stăpânire pe lumea sufletească, adică pe mintea omului; aceasta o dobândește trezind în sufletul mai nainte înclinat către patimă un oarecare simțământ de desfătare propriu unei anume pătimi. Tocmai în această desfătare constă «ispita». Însă nici clipita desfătării, deși vădește mărturia nedesăvârșirii omului, nu i se socotește încă drept păcat: este doar «îmbierea» păcatului.
Mai departe, desfășurarea gândului păcătos se poate înfățișa în linii generale precum urmează: desfătarea la care îmbie patima atrage către sine atenția minții, clipită de o deosebită însemnătate și plină de răspundere, căci împreunarea minții cu gândul alcătuiește o condiție prielnică dezvoltării lui, dacă mintea nu se rupe de la îmbiere printr-un act de voire lăuntrică, ci petrece mai departe cu atenția în ea; atunci începe înclinarea către dânsa, un dialog plăcut cu ea, apoi «legătura», care poate trece la un deplin «consimțământ» activ. Mai departe, tot crescând desfătarea pătimașă, ea poate stăpâni mintea și voința omului, ceea ce se numește «robie». După aceasta toate puterile celui robit de patimă se pot îndreptă către o mai mult sau mai puțin hotărâtă înfăptuire a păcatului, de nu vor fi piedici din afară în calea înfăptuirii lui.
O asemenea robie poate rămâne singură, fără a se mai reînoi vreodată, dacă ea nu a fost decât urmarea lipsei de experiență a omului ce petrece în nevoință și în luptă. Dar dacă robirea se tot repetă, ea poate deveni «deprindere» a patimii și atunci toate puterile firești ale omului încep a-i sluji.
De la cea mai timpurie ivire a lucrarii îndulcitoare a patimii, numită mai sus «îmbiere», trebuie să înceapă lupta care se poate prelungi pe toate treptele desfășurării gândului păcătos; și la fiecare treaptă gândul poate fi biruit, și astfel a nu se săvârși în faptă; dar totuși, încă din clipă clătinării voii este de față un element al păcatului, și va fi nevoie de pocăință spre a nu pierde harul.
Omul necercat duhovnicește, de obicei întâmpină gândul păcătos de-abia după ce el a trecut neobservat de primele trepte ale desfășurării sale, adică atunci când a căpătat de acum o oarecare putere, sau chiar mai mult: când se apropie de primejdia de a săvârși faptic păcatul.
Pentru a nu ajunge aci, neapărat trebuie ca mintea să se așeze cu rugăciune în inimă. Aceasta este o nevoie esențială pentru fiece nevoitor ce dorește, printr-o pocăință adevărată, a se întări în viața duhovnicească, deoarece, precum am spus mai sus, într-o astfel de stare păcatul se tăie din însăși zămislirea sa. Aci s-ar cuveni a pomeni cuvântul Prorocului: <<Fiică Vavilonului ticăloasă… fericit carele va cuprinde și va repezi pruncii tăi de piatra>> numelui Iisus Hristos (vezi Ps. 136: 8-9).
Această lucrare minunată, de neajuns delăsătoarei majorități, se dobândește printr-o mare osteneală, și de către foarte puțini. Ea nu este deloc simplă, deloc ușoară; și, în căutarea unei scurte dar limpezi expresii, mă voi află nevoit, iară și iară, neputincios a mă întoarce asupra ei din felurite unghiuri, fără să nădăjduiesc totuși a o deșerta sau a o putea înfățișa cât de cât mulțumitor.
“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

În prealabil postat de N.Priceputu

Deși Iubire în sine, Dumnezeu nu iubește omenește, ci, evident, dumnezeiește. Nu poate fi afectat de răul nostru așa cum suntem noi de lipsa de răspuns a cuiva pe care-l iubim. Noi avem lipsă de iubirea celuilalt, căci nu iubim dumnezeiește, adică să ne fie suficientă dăruirea.
El este izvor al iubirii, n-are lipsă de nimic. Sfânta Treime Își ajunge Sieși.
Față de făptură este numai dăruire.

Pe de altă parte, când spunem că-L mâhnim pe Dumnezeu sau pe sfinți cu păcatele noastre este din pricina modului nostru omenesc de a înțelege. Când păcătuim simțim o răcire a dragostei Domnului din cauză că ne-am depărtat de căldura și lumina harului. Și atunci ni se pare că Dumnezeu S-a mâhnit și S-a depărtat sau ne-a întors spatele. Însă noi suntem cei care am făcut asta.

De unde ştii acestea? Este oare o auto-pedepsire, vocea conştiinţei noastre, care ne mustră? Dar ce ne facem când nu simţim dragostea lui Dumnezeu chiar dacă nu păcătuim.... ca atunci când suntem pradă akediei, plictiselii, însingurării? Cum ne putem bucura de lucrurile mărunte pe care le avem la dispoziţie, astfel încât să nu fim atraşi şi învinşi de ispite?

Poate că e perioada vacanţelor şi sunt obosită... Dar aş vrea să nu-mi pierd timpul în zadar şi nu ştiu cum să fac lucrul ăsta...