Forum Crestin Ortodox Crestin Ortodox
 
 


Du-te înapoi   Forum Crestin Ortodox > Tainele Ortodoxiei > Pocainta
Răspunde
 
Thread Tools Moduri de afișare
  #161  
Vechi 01.03.2013, 17:23:43
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 32.330
Implicit Trezirea pacatosului din somnul pacatului-Sfantul Teofan Zavoratul

Trezirea pacatosului este acel fapt savarsit de harul dumnezeiesc in inima lui prin care, asemeni cuiva trezit din somn, el isi vede pacatosenia, simte primejdia care il paste, incepe sa se teama si sa se ingrijeasca de izbavirea din acea nenorocire si de mantuirea sa. Mai inainte era ca un orb, nepasandu-i si nepurtand grija de mantuire; acum vede, simte si ii pasa.
Cu toate acestea, schimbarea inca nu s-a produs. E numai prilejul de schimbare si chemarea catre ea. Acum, harul doar ii spune pacatosului: "Vezi in ce te afli, asa ca ai grija - fa ce trebuie pentru mantuire". Il scoate din lanturile sale obisnuite si il aseaza dincolo de ele, dandu-i astfel sansa de a alege o viata cu totul noua, in care sa isi gaseasca locul potrivit. Daca foloseste aceasta sansa, va fi spre binele lui; daca nu, va cadea iarasi in acelasi somn si in aceeasi prapastie a pierzarii.
Acest har dumnezeiesc se dobandeste prin simtirea si vadirea in cunostinta a lipsei de insemnatate si a caracterului rusinos de care dau dovada toate acele lucruri atat de pretuite si ravnite de omul pacatos. Asa cumcuvantul lui Dumnezeu patrunde pana la despartitura sufletului si duhului, dintre incheieturi si maduva (Evrei 4, 12), asa patrunde harul pana la incheietura inimii cu pacatul si rupe acea legatura si insotire nelegiuita. Am vazut cum cade pacatosul cu toata fiinta lui intr-un taram in care invataturile, ideile, parerile, randuielile, obiceiurile, placerile si cararile sunt cu desavarsire potrivnice adevaratei vieti duhovnicesti la care omul a fost menit.
Cazut in aceasta lume, el nu ramane departe sau neatins de ea. Nu, ci e patruns de toate, se amesteca cu toate. Este cu desavarsire scufundat in ea. Asa ca e firesc sa nu stie sau sa nu se gandeasca la nepotrivirea ei cu viata duhovniceasca si sa nu aiba nici o intelegere fata de aceasta din urma. Lumea duhovniceasca este inchisa pentru el. Se vadeste astfel faptul ca usa intoarcerii se poate deschide numai daca viata duhovniceasca se va descoperi constiintei pacatosului in toata stralucirea ei si nu numai daca i se va descoperi, ci si daca ii va misca si inima; daca viata pacatoasa va fi rusinata, respinsa si nimicita. Si aceasta se petrece in prezenta constiintei si simtirii. Abia apoi se va putea ridica grija de a lepada vechile cai si a pasi pe cele noi. Toate acestea se savarsesc prin simplul fapt al trezirii pacatosului de catre har.
In lucrarea sa, dumnezeiescul har al trezirii are in vedere tot timpul nu numai legaturile de care este tinut pacatosul, ci si starea lui generala. In aceasta din urma privinta, trebuie avuta in minte mai presus de orice deosebirea dintre felul in care se iveste harul asupra celor care nu au mai fost niciodata treziti si felul in care lucreaza asupra celor care au mai trait si inainte o asemenea trezire. Celui care nu a mai incercat pana atunci trezirea duhovniceasca i se daruieste din plin, ca un fel de har atotcuprinzator pregatitor sau provocator. Nu i se cere nimic in prealabil omului, caci el are o cu totul alta miscare.
Cu toate acestea harul nu i se mai da. gratuit celui care a niai trait deja trezirea duhovniceasca, celui care stie si simte ce este viata in Hristos si care a cazut iarasi in pacat. Acum trebuie sa dea el ceva mai intai. Trebuie sa se roage si sa se invredniceasca. Nu ajunge numai sa vrea; trebuie sa lucreze asupra-si pentru a pricinui trezirea duhovniceasca prin har Un astfel de om, amintindu-si vechea sa umblare in calea virtutilor crestine, adesea o doreste iar, dar nu mai are nici o putere asupra luisi. Ar vrea sa intoarca foaia, dar nu e in stare sa isi recapete stapanirea de sine si sa se biruiasca. S-a dat pe sine prada unei amarnice deznadejdi pentru ca mai inainte a lepadat darul si a ocarat si a calcat in picioare pe Fiul lui Dumnezeu... si a batjocorit duhul harului (Evrei 10, 29). Acum este lasat sa priceapa ca aceasta putere a harului este atat de mare incat nu i se va mai darui prea curand. Cauta si te osteneste si invata sa iei aminte cat de greu este sa o dobandesti.
Un astfel de om se afla intr-un fel de agonie: inseteaza, dar nu i se da sa bea, flamanzeste dar nu e hranit, cauta, dar nu afla, se sileste pe sine, dar nu primeste. Uneori, este lasat in aceasta stare vreme indelungata, pana cand simte certarea dumnezeiasca, ca si cum Dumnezeu l-ar fi uitat, S-ar fi intors de la el si-ar fi lepadat fagaduinta Sa. Se simte ca tarina care absoarbe ploaia ce se coboara adeseori asupra ei.. dar.. aduce spini si ciulini (Evrei 6, 7-8). Numai ca aceasta atingere inceata a harului de inima celui ce-l cauta nu e decat o incercare. El trece acum prin vremea ispitirii si multumita ostenelilor si chinuitoarei sale cautari, duhul trezirii pogoara iar asupra lui, asa cum coboara asupra altora in dar.
Acest fel de a lucra al harului mantuitor ne arata doua lucruri: mai intai, miscarile deosebite ale harului dumnezeiesc pe care le savarseste in trezirea pacatosului; apoi, calea obisnuita de dobandire a harului trezirii.
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #162  
Vechi 03.03.2013, 02:22:23
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 32.330
Implicit

Cateva cugetări duhovnicești:
  • Să nu adormi cu mintea obosită, în dușmănie pe cineva.
  • Prilejurile sunt de mai multe feluri: de la diavol, de la fire și îngăduite de Dumnezeu. Le deosebim:
- Când sunt de la diavol, simți tulburare.
- Când sunt de la fire, ne apărăm.
- Când sunt îngăduite de Dumnezeu, simțim o pace, bucurie, mulțumire.
  • Să vă învățați să vorbiți puțin și esențial.
  • Așa să fie vorba între voi: ca la rugăciune.
  • Decât ceartă mai bine pagubă.
  • Ajungi la bătrânețe și puterile scad și te trezești că n-ai adunat nimic.
  • Pentru valoarea mântuirii nici o suferință nu e imposibilă aici pe pământ, numai și numai să poți câștiga mântuirea.
  • Dumnezeu iubește Țara Românească și pe ea vrea să o spele întâi de păcate.
  • La mulți le-a zis: nu plecați din țară că țara noastră are destinul ei și va da cei mai mulți mucenici.
  • Să vă rugați să nu vină și peste voi necazurile care vin pe oameni, că vor veni vremuri foarte grele.
  • Să nu credeți că voi n-o să răbdați foame.
  • Să vă pregătiți pentru martiraj.
  • În rugăciunea „Tatăl nostru”, „și nu ne duce pe noi în ispită”, se referă la ispita lepădării de Dumnezeu.
  • Prin încercări se spală menajarea de sine. Când ești asuprit, răstignit pe nedrept, să te bucuri.
  • Unde ne merge bine, acolo nu sporim; unde-i mai greu, acolo te curățești mai sigur; acolo unde nu ești cioplit, ești un necioplit.
  • Să vă așteptați la întâmplări venite din senin. Că nu tu întrebare, nu tu ascultare, nu tu nimic din cele ale căii acesteia.
  • Să nu ai nici un amestec cu ai tăi, ca să nu se răcească în inima ta dragostea de Dumnezeu.
  • Așa cum ne purtăm cu aproapele, tot așa se va purta Dumnezeu cu noi.
  • Nu greșelile altora ne scot din răbdări, ci puțina noastră răbdare; ne cheltuie și răbdarea pe care o mai avem.
  • Pe călugări îi bagă în iad nimicurile.
  • De câte ori încetezi lucrarea cea bună a sufletului, seamănă a lene.
  • Ascultarea care mi se dă, aceasta este voia mea.
  • Rugăciunea e alimentată de citirea Sfintei Scripturi și învățătura de credință.
  • Omul necurățat de patimi nu poate să priceapă adevărurile de credință.
  • Citirea cu socoteală a dumnezeieștilor Scripturi, aprinde și hrănește sufletul cu gândurile lui Dumnezeu, care nu sunt ca gândurile omului.
  • Cine se leapădă de sine măcar de atâtea ori cât vin prilejurile pe zi, în chip sincer și cu convingere, capătă nu numai sporire a puterilor sufletești, ci însușirile lui sufletești încep să semene cu ale lui Iisus. Nu mai umblă cu candela stinsă.
  • Noi să ne îmbogățim în Dumnezeu, cugetându-L, iubindu-L, împărtășindu-ne cu El,
    silindu-ne a gândi și a iubi ca El, în toate împrejurările vieții. Iată adevărată bogăție care nu se va lua de la noi.
  • Adevărata creștere spirituală e să-ți cunoști neputințele și să te lupți cu ele.
  • Singura neputință pe care ți-o iartă Dumnezeu este aceea de a nu putea intra prin ușile închise.
  • În cartea vieții te scriu mai ales faptele pe care le-ai făcut plângând.
  • Fericit este acela care, zilnic fiind ocărât și defăimat pentru Dumnezeu, se silește spre răbdare; el va dănțui cu mucenicii, cu îndrăzneală va vorbi și cu îngerii.
  • Omul învață 6 ani ca să vorbească și 60 de ani trebuie să învețe ca să tacă.
  • Ascultarea mai mult de Dumnezeu decât de oameni.
  • Să cultivăm energia voinței.
  • Cuvintele noastre sunt ființe vii și ne însoțesc până la judecata din urmă, cu calitatea cu care au fost spuse, cu valoarea creștină sau necreștină.
  • Să ne preocupe tăcerea. Pălmuirile întinăciunilor să ne mențină în stare de umilință și smerenie.
  • Să-L iubim pe Mântuitorul mai mult decât orice.
  • Destinul nostru e colosal de înalt: îndumnezeirea.
  • Prin supărări, tulburări, ceartă, iuțeală, se pierde o energie bună din noi. Prin dragostea de Dumnezeu se adună o energie foarte binefăcătoare care înlătură și bolile, iar când se pierde dragostea lui Dumnezeu (energia) apar bolile.
  • Îngerul păzitor de la botez este păzitorul legilor dumnezeiești, pe care omul trebuie să le îndeplinească.
  • Nu împrumuta celui rău mintea, ochii, gândurile, nu da degetul că îți ia mâna toată.
  • Numai în Duhul Sfânt poate fi obște unită. Duhurile au magnetism, cei ce se aseamănă se adună. Scopul creștinului este dobândirea Duhului Sfânt. Trebuie să stai în prezența chipului Domnului Hristos din tine, și în mod sigur aveți ceva foarte bun în voi. Dați ajutor acestui element în care existăm, trăim și suntem. Dacă nu iubești, urăști, critici, tragi sforile. Satana luptă continuu cu legea lui Dumnezeu din inima ta și îți îndreaptă iubirea către tine, iubirea de sine și ajungem până a urî pe Dumnezeu, căci eu-l e ateu. Nu te poți lua „la trântă” cu el fără „Doamne Iisuse…”, și nu poți zice „Doamne Iisuse…” câtă vreme nu ești subascultarea cuiva.
  • Faceți măcar 100 de metanii pe zi, că vă dă sănătate sufletească și trupească.
  • Când îți aduci aminte de Dumnezeu înmulțește rugăciunea, ca atunci când Îl vei uita, Dumnezeu să-și aducă aminte de tine.
  • Dacă uiți să zici „Doamne Iisuse…”, zi: „Doamne, nu uita de mine cum uit eu de Tine”.
  • Focul sfârșitului va arde totul, numai bunurile spirituale nu. Ce ai pus tu pe mintea ta, cunoștințele, îmbrăcămintea minții, nevoințele, ostenelile, te însoțesc dincolo.
  • Eu vă ajut cu smerenia, căci ea are toate darurile. Smerenia e dulama lui Dumnezeu.
Uscăciunea sufletească nu e deznădejde, ci e una din nevoințele cele fără de voie, care mai mult spală sufletul decât ostenelile cele de voie.
  • Prin nimic nu ne mâhnim mai mult cu mila lui Dumnezeu ca în rugăciunea făcută din durere pentru alții.
  • Cel mai frumos dar pe care-l putem face lui Dumnezeu e să ne dăruim Lui, pe noi înșine, pe viață. Dumnezeu primește și îmbrățișează, apără și întărește un asemenea dar.
  • Acela a cărui inimă s-a făcut una cu Dumnezeu, stă în fața oamenilor ca o floare supremă a umanității.
  • Răbdarea răului, iertarea fraților și rugăciunea în ascuns, au putere înaintea lui Dumnezeu.
  • Dacă sufletele părăsesc râvna, atunci și Duhul lui Dumnezeu care le-a fost dat se depărtează.
  • Patimile și faptele [rele] nu scad decât numai când dobândești o atenție neîncetată la tot ce gândești. Gândul să știm să-l măturăm, dacă e de măturat, dacă nu, să-l ajutăm.
  • Mare meșter e vicleanul, până și în poruncile lui Dumnezeu se ascunde.
  • Gândirea călugărului e ca o albie între maluri, iar cele două maluri sunt ascultarea și lepădarea de sine.
  • Ca să scapi de uriașul minții (de uitare) trebuie să citești până la istovire.
  • Ori de câte ori ți se taie capul (căpos) ești răstignit pe cruce și așa îți trebuie; prin aceasta urmează pe Domnul Hristos.
  • Nu primești ocara, pierzi mântuirea și devii jucăria lui sarsailă.
  • Lucrul cel mai de folos începătorilor este ocara, că dacă ești umilit, nu te mândrești.
  • Pe Duhul Sfânt Îl dobândim prin câștigarea prilejurilor, iar când răspundem înapoi celui ce te ocărăște ești de partea celui rău și nu a Duhului Sfânt.
  • Feriți-vă de limbajul vulgar, obișnuiți-vă cu limbajul cărților sfinte. Trebuie curățată mintea, că limba altfel nu se curățește.
  • Răbdând canonul și zicând: „așa îmi trebuie”, așa mi se iartă păcatele.
  • Să nu răspunzi cu înțepături, coarne, copite, a nu te apăra, să-ți îmblânzești câinele.
  • Ori de câte ori te mândrești, te aperi și nu ești smerit, te atacă și te pedepsește vrăjmașul nocturn, dar cu voia lui Dumnezeu.
  • Cei ce ne critică sunt mai aproape de adevăr decât cei ce ne laudă. Îngăduie Dumnezeu să-ți auzi păcatele tale cele cu mintea. De o ocară nu te speli apărându-te, ci însușindu-ți-o.
  • Pe vârful limbii călărește satana.
  • Prin unire se măresc lucrurile mici, prin vrajbă se prăpădesc și cele mari.
  • Luați aminte: orânduiala de sine în mănăstirea de obște e neorânduială.
  • Nu cedezi la voia ta și așa pierzi vremea și cu ea mântuirea.
  • Așa de atenți trebuie să fim cu sufletul nostru, ca și când am locui în casă cu un șarpe, că așa și este.
  • Cine nu iubește certarea, n-are minte.
  • Când ai vreo ispită, nu sta posomorât, că nu e bine. Posomoreala adâncește ispita și gândul tot la ea. Fii senin și nu te lăsa dus în ispită. Ispita nu vine la întâmplare, ci după pofta ta.
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #163  
Vechi 17.03.2013, 01:31:41
dobrin7m's Avatar
dobrin7m dobrin7m is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 02.08.2010
Locație: Londra
Religia: Ortodox
Mesaje: 3.926
Implicit

Despre pacat

Păcatul se înfăptuiește trecând prin anume trepte ale înfiripării sale lăuntrice.

Cea dintâi treaptă este apropierea din afară a unei oarecari înrâuriri duhovnicești, care la început poate să nu fie deloc limpede și închegată. Prima treaptă a închegării – ivirea vreunui chip în câmpul vederii lăuntrice a omului – neatârnând de voia lui, nici nu i se socotește păcat. În unele cazuri chipurile acestea poartă un caracter cu precădere văzut, în altele, cu precădere gândit, dar cel mai adesea al amândurora. Dar fiindcă și cele văzute atrag după sine un anume tip de gând, nevoitorii numesc toate chipurile «gânduri».

La omul nepătimaș mintea «stăpânitoare», fiind puterea cunoscătoare a ființei, poate să se plece asupra gândului ce vine, rămânând totuși slobodă de stăpânirea lui. Dacă însă în om se află «loc», teren potrivit, cum ar fi o înclinare către duhul ce se cuprinde în gând, atunci energia lui încearcă să pună stăpânire pe lumea sufletească, adică pe mintea omului; aceasta o dobândește trezind în sufletul mai nainte înclinat către patimă un oarecare simțământ de desfătare propriu unei anume pătimi. Tocmai în această desfătare constă «ispita». Însă nici clipita desfătării, deși vădește mărturia nedesăvârșirii omului, nu i se socotește încă drept păcat: este doar «îmbierea» păcatului.

Mai departe, desfășurarea gândului păcătos se poate înfățișa în linii generale precum urmează: desfătarea la care îmbie patima atrage către sine atenția minții, clipită de o deosebită însemnătate și plină de răspundere, căci împreunarea minții cu gândul alcătuiește o condiție prielnică dezvoltării lui, dacă mintea nu se rupe de la îmbiere printr-un act de voire lăuntrică, ci petrece mai departe cu atenția în ea; atunci începe înclinarea către dânsa, un dialog plăcut cu ea, apoi «legătura», care poate trece la un deplin «consimțământ» activ. Mai departe, tot crescând desfătarea pătimașă, ea poate stăpâni mintea și voința omului, ceea ce se numește «robie». După aceasta toate puterile celui robit de patimă se pot îndreptă către o mai mult sau mai puțin hotărâtă înfăptuire a păcatului, de nu vor fi piedici din afară în calea înfăptuirii lui.

O asemenea robie poate rămâne singură, fără a se mai reînoi vreodată, dacă ea nu a fost decât urmarea lipsei de experiență a omului ce petrece în nevoință și în luptă. Dar dacă robirea se tot repetă, ea poate deveni «deprindere» a patimii și atunci toate puterile firești ale omului încep a-i sluji.

De la cea mai timpurie ivire a lucrarii îndulcitoare a patimii, numită mai sus «îmbiere», trebuie să înceapă lupta care se poate prelungi pe toate treptele desfășurării gândului păcătos; și la fiecare treaptă gândul poate fi biruit, și astfel a nu se săvârși în faptă; dar totuși, încă din clipă clătinării voii este de față un element al păcatului, și va fi nevoie de pocăință spre a nu pierde harul.

Omul necercat duhovnicește, de obicei întâmpină gândul păcătos de-abia după ce el a trecut neobservat de primele trepte ale desfășurării sale, adică atunci când a căpătat de acum o oarecare putere, sau chiar mai mult: când se apropie de primejdia de a săvârși faptic păcatul.

Pentru a nu ajunge aci, neapărat trebuie ca mintea să se așeze cu rugăciune în inimă. Aceasta este o nevoie esențială pentru fiece nevoitor ce dorește, printr-o pocăință adevărată, a se întări în viața duhovnicească, deoarece, precum am spus mai sus, într-o astfel de stare păcatul se tăie din însăși zămislirea sa. Aci s-ar cuveni a pomeni cuvântul Prorocului: <<Fiică Vavilonului ticăloasă… fericit carele va cuprinde și va repezi pruncii tăi de piatra>> numelui Iisus Hristos (vezi Ps. 136: 8-9).

Această lucrare minunată, de neajuns delăsătoarei majorități, se dobândește printr-o mare osteneală, și de către foarte puțini. Ea nu este deloc simplă, deloc ușoară; și, în căutarea unei scurte dar limpezi expresii, mă voi află nevoit, iară și iară, neputincios a mă întoarce asupra ei din felurite unghiuri, fără să nădăjduiesc totuși a o deșerta sau a o putea înfățișa cât de cât mulțumitor.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009
__________________
"De carma mintii atarna incotro pornim si unde mergem.
Adevarul este fiinta vie.
Gandurile omului nu sunt ca si gandurile Domnului.
Credinciosul in Dumnezeu depaseste limitele omului.
Nu sunteti voi cautand pe Iisus? Voi stiti despre Iisus o multime de lucruri dar nu il stiti pe El. Si pana nu Il gasesti pe Dumnezeu, nu te afli nici pe tine, nu-ti gasesti nici sensul tau nici sensul lumii." Cuv. Arsenie Boca
Reply With Quote
  #164  
Vechi 28.03.2013, 17:58:30
Annyta
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit Întrebare

Cum Îl "afectează" păcatele noastre pe Dumnezeu?
Mă gândesc că, în lupta cu păcatul, ne-ar fi de folos să conștientizăm răul pe care îl facem.
De exemplu, dacă suntem mândri, ironici, mânioși - îi putem răni cu ușurință pe cei din jur, și asta se vede. Din dorința de a nu-i produce suferință aproapelui, ne putem abține de la rău.
Dar Dumnezeu suferă?
Am citit despre Cuv. Siluan Athonitul că, înainte de a se călugări, pe când era încă tânarul Simeon și trăia în anumite păcate, a visat într-o noapte un șarpe în gură și a simțit dezgust. Apoi a visat-o pe Maica Domnului spunându-i că același dezgust i-l produc și ei păcatele lui. Sper că nu am greșit povestirea.
Este deci posibil ca păcatele noastre să producă dezgust, suferință "fizice" Domnului, Maicii Domnului, sfinților?
Reply With Quote
  #165  
Vechi 28.03.2013, 18:10:07
N.Priceputu
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit

Deși Iubire în sine, Dumnezeu nu iubește omenește, ci, evident, dumnezeiește. Nu poate fi afectat de răul nostru așa cum suntem noi de lipsa de răspuns a cuiva pe care-l iubim. Noi avem lipsă de iubirea celuilalt, căci nu iubim dumnezeiește, adică să ne fie suficientă dăruirea.
El este izvor al iubirii, n-are lipsă de nimic. Sfânta Treime Își ajunge Sieși.
Față de făptură este numai dăruire.

Pe de altă parte, când spunem că-L mâhnim pe Dumnezeu sau pe sfinți cu păcatele noastre este din pricina modului nostru omenesc de a înțelege. Când păcătuim simțim o răcire a dragostei Domnului din cauză că ne-am depărtat de căldura și lumina harului. Și atunci ni se pare că Dumnezeu S-a mâhnit și
S-a depărtat sau ne-a întors spatele. Însă noi suntem cei care am făcut asta.
Reply With Quote
  #166  
Vechi 28.03.2013, 18:41:33
Dumitru73's Avatar
Dumitru73 Dumitru73 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 26.02.2010
Locație: București
Mesaje: 5.788
Implicit cerc

avem un cerc.
credincioșii sunt punctele ce alcatuiesc acest cerc.
iar Dumnezeu este centrul cercului.
când punctele incearca să se apropie de centru se apropie între ele.
dacă unul din puncte vrea să se apropie de toate celelalte puncte, inevitabil se apropie de centru.
finalul acestei apropieri este contopirea tuturor punctelor și a centrului într-un singur punct.

cred că am fost off-tipic, dar mi-am adus aminte de această explicație, mai plastică, și am vrut să o scriu undeva.
Reply With Quote
  #167  
Vechi 28.03.2013, 18:45:51
N.Priceputu
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit

Nu este tocmai off-topic, pentru că păcatul este tocmai depărtarea asta de centrul cercului și între noi în același timp. Ca să completez metafora ta aș înlocui centrul cercului cu Soarele, noi fiind în jurul lui, pe câte o rază, cu cât mai apropiați de el cu atât mai încălziți și mai luminați și, totodată, mai apropiați unii de alții.
Nu-mi amintesc acum, însă cred că explicația asta e a unui Sfânt Părinte.
Reply With Quote
  #168  
Vechi 28.03.2013, 18:48:18
Dumitru73's Avatar
Dumitru73 Dumitru73 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 26.02.2010
Locație: București
Mesaje: 5.788
Implicit

Citat:
În prealabil postat de N.Priceputu Vezi mesajul
Nu este tocmai off-topic, pentru că păcatul este tocmai depărtarea asta de centrul cercului și între noi în același timp. Ca să completez metafora ta aș înlocui centrul cercului cu Soarele, noi fiind în jurul lui, pe câte o rază, cu cât mai apropiați de el cu atât mai încălziți și mai luminați și, totodată, mai apropiați unii de alții.
Nu-mi amintesc acum, însă cred că explicația asta e a unui Sfânt Părinte.
nu știu de unde este. mie mi-a dat-o un preot acum mulți ani.
Reply With Quote
  #169  
Vechi 30.05.2013, 20:50:11
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 32.330
Implicit

Păcatul se înfăptuiește trecând prin anume trepte ale înfiripării sale lăuntrice. Cea dintâi treaptă este apropierea din afară a unei oarecari înrâuriri duhovnicești, care la început poate să nu fie deloc limpede și închegată. Prima treaptă a închegării – ivirea vreunui chip în câmpul vederii lăuntrice a omului – neatârnând de voia lui, nici nu i se socotește păcat. În unele cazuri chipurile acestea poartă un caracter cu precădere văzut, în altele, cu precădere gândit, dar cel mai adesea al amândurora. Dar fiindcă și cele văzute atrag după sine un anume tip de gând, nevoitorii numesc toate chipurile «gânduri».
La omul nepătimaș mintea «stăpânitoare», fiind puterea cunoscătoare a ființei, poate să se plece asupra gândului ce vine, rămânând totuși slobodă de stăpânirea lui. Dacă însă în om se află «loc», teren potrivit, cum ar fi o înclinare către duhul ce se cuprinde în gând, atunci energia lui încearcă să pună stăpânire pe lumea sufletească, adică pe mintea omului; aceasta o dobândește trezind în sufletul mai nainte înclinat către patimă un oarecare simțământ de desfătare propriu unei anume pătimi. Tocmai în această desfătare constă «ispita». Însă nici clipita desfătării, deși vădește mărturia nedesăvârșirii omului, nu i se socotește încă drept păcat: este doar «îmbierea» păcatului.
Mai departe, desfășurarea gândului păcătos se poate înfățișa în linii generale precum urmează: desfătarea la care îmbie patima atrage către sine atenția minții, clipită de o deosebită însemnătate și plină de răspundere, căci împreunarea minții cu gândul alcătuiește o condiție prielnică dezvoltării lui, dacă mintea nu se rupe de la îmbiere printr-un act de voire lăuntrică, ci petrece mai departe cu atenția în ea; atunci începe înclinarea către dânsa, un dialog plăcut cu ea, apoi «legătura», care poate trece la un deplin «consimțământ» activ. Mai departe, tot crescând desfătarea pătimașă, ea poate stăpâni mintea și voința omului, ceea ce se numește «robie». După aceasta toate puterile celui robit de patimă se pot îndreptă către o mai mult sau mai puțin hotărâtă înfăptuire a păcatului, de nu vor fi piedici din afară în calea înfăptuirii lui.
O asemenea robie poate rămâne singură, fără a se mai reînoi vreodată, dacă ea nu a fost decât urmarea lipsei de experiență a omului ce petrece în nevoință și în luptă. Dar dacă robirea se tot repetă, ea poate deveni «deprindere» a patimii și atunci toate puterile firești ale omului încep a-i sluji.
De la cea mai timpurie ivire a lucrarii îndulcitoare a patimii, numită mai sus «îmbiere», trebuie să înceapă lupta care se poate prelungi pe toate treptele desfășurării gândului păcătos; și la fiecare treaptă gândul poate fi biruit, și astfel a nu se săvârși în faptă; dar totuși, încă din clipă clătinării voii este de față un element al păcatului, și va fi nevoie de pocăință spre a nu pierde harul.
Omul necercat duhovnicește, de obicei întâmpină gândul păcătos de-abia după ce el a trecut neobservat de primele trepte ale desfășurării sale, adică atunci când a căpătat de acum o oarecare putere, sau chiar mai mult: când se apropie de primejdia de a săvârși faptic păcatul.
Pentru a nu ajunge aci, neapărat trebuie ca mintea să se așeze cu rugăciune în inimă. Aceasta este o nevoie esențială pentru fiece nevoitor ce dorește, printr-o pocăință adevărată, a se întări în viața duhovnicească, deoarece, precum am spus mai sus, într-o astfel de stare păcatul se tăie din însăși zămislirea sa. Aci s-ar cuveni a pomeni cuvântul Prorocului: <<Fiică Vavilonului ticăloasă… fericit carele va cuprinde și va repezi pruncii tăi de piatra>> numelui Iisus Hristos (vezi Ps. 136: 8-9).
Această lucrare minunată, de neajuns delăsătoarei majorități, se dobândește printr-o mare osteneală, și de către foarte puțini. Ea nu este deloc simplă, deloc ușoară; și, în căutarea unei scurte dar limpezi expresii, mă voi află nevoit, iară și iară, neputincios a mă întoarce asupra ei din felurite unghiuri, fără să nădăjduiesc totuși a o deșerta sau a o putea înfățișa cât de cât mulțumitor.
“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #170  
Vechi 10.06.2013, 17:46:33
Annyta
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit

Citat:
În prealabil postat de N.Priceputu Vezi mesajul
Deși Iubire în sine, Dumnezeu nu iubește omenește, ci, evident, dumnezeiește. Nu poate fi afectat de răul nostru așa cum suntem noi de lipsa de răspuns a cuiva pe care-l iubim. Noi avem lipsă de iubirea celuilalt, căci nu iubim dumnezeiește, adică să ne fie suficientă dăruirea.
El este izvor al iubirii, n-are lipsă de nimic. Sfânta Treime Își ajunge Sieși.
Față de făptură este numai dăruire.

Pe de altă parte, când spunem că-L mâhnim pe Dumnezeu sau pe sfinți cu păcatele noastre este din pricina modului nostru omenesc de a înțelege. Când păcătuim simțim o răcire a dragostei Domnului din cauză că ne-am depărtat de căldura și lumina harului. Și atunci ni se pare că Dumnezeu S-a mâhnit și S-a depărtat sau ne-a întors spatele. Însă noi suntem cei care am făcut asta.
De unde știi acestea? Este oare o auto-pedepsire, vocea conștiinței noastre, care ne mustră? Dar ce ne facem când nu simțim dragostea lui Dumnezeu chiar dacă nu păcătuim.... ca atunci când suntem pradă akediei, plictiselii, însingurării? Cum ne putem bucura de lucrurile mărunte pe care le avem la dispoziție, astfel încât să nu fim atrași și învinși de ispite?

Poate că e perioada vacanțelor și sunt obosită... Dar aș vrea să nu-mi pierd timpul în zadar și nu știu cum să fac lucrul ăsta...
Reply With Quote
Răspunde



Subiecte asemănătoare
Subiect Subiect început de Forum Răspunsuri Ultimele Postari
Ce e pacatul? culianu Pocainta 34 18.12.2010 21:02:30
Pacatul patinina34 Despre Sfanta Scriptura 27 25.05.2009 16:11:34
Pacatul global si pacatul personal patinina34 Din Noul Testament 3 28.12.2008 01:50:58
pacatul? Annamarria Generalitati 4 11.02.2008 12:53:26
Pacatul romandragut Despre Biserica Ortodoxa in general 62 12.08.2007 18:38:46