TRIODUL - Perioada pocaintei!

[Mihailc]

”Darul pocăinței cel dumnezeiesc s-a arătat, mântuire aducând celor ce petrec în nevoințele și în luptele sudorilor și ostenelilor ei. . Pentru aceasta aleargă, suflete al meu, către Stăpânul, cerând să iei iertarea păcatelor tale celor multe” (inmografia Triodului)

[Mihailc]

”Sosit-a vremea virtuților, Judecătorul e la ușă, să nu-L facem să aștepte, ci veniți, postind, să-I aducem lacrimi de străpungere și faptele milostivirii strigând: Am păcătuit mai mult decât nisipul mării, ci, Tu, Slobozitorule, lasă și iartă toate tuturor, ca să dobândim cununa nestricăcioasă” (imnografia Triodului)

[glykys]

Sa stii, MihailC, nu ti-ai batut tastele de pomana ca ieri am nimerit la Sophia si mi-a dat Domnul prin minte sa intreb de cartea pe care tot o citezi, "Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic", de unde citez:

"Ca pe o bucurie de dupa sarbatoare primind, fratilor, a doua saptamana a facatorului de lumina post, cu dragoste sa laudam pe Hristos, din indemn dumnezeiesc veselindu-ne!"

[Mihailc]

În prealabil postat de glykys

Sa stii, MihailC, nu ti-ai batut tastele de pomana ca ieri am nimerit la Sophia si mi-a dat Domnul prin minte sa intreb de cartea pe care tot o citezi, "Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic", de unde citez:

"Ca pe o bucurie de dupa sarbatoare primind, fratilor, a doua saptamana a facatorului de lumina post, cu dragoste sa laudam pe Hristos, din indemn dumnezeiesc veselindu-ne!"

Mă bucur că ți-a trezit interesul această carte, cred o să-ți îmbogățească percepția asupra Postului Mare. În plus, o să mă simt mai puțin singur pe topicul ăsta, dacă mai postezi și tu câte ceva!

[cristiboss56]

„Cine a văzut vreodată între zidiri atâta dragoste cum este cea pe care o arată soarele spre pământ, că deşi este luminătorul mare al cerului şi împărat al tuturor stelelor, şi lăsând celelalte stihii, îndrăgeşte şi iubeşte mai mult pe smeritul pământ şi spre dânsul are închinată toată dorirea lui, pe dânsul luminează cu razele sale, pe dânsul îl împodobeşte cu tot felul de copaci, pe dânsul îl încununează cu florile, pe dânsul îl îmbogăţeşte cu roade, pe dânsul îl hrăneşte cu lucrurile sale. Şi, pentru ca să nu se depărteze de la el niciodată, face pururea o rotire împrejurul lui, necontenit. Asemenea acestei dorinţe, sau fără de asemănare arată marele Dumnezeu, ziditorul şi făcătorul a toate, spre sufletul cel smerit şi păcătos al omului, măcar că are în mâinile lui cele dumnezeieşti toate marginile pământului, măcar că bunătăţile noastre nu-i trebuiesc, după cum zice David, iar spre acest suflet are pusă toată dragostea lui cea dumnezeiască; pentru dânsul poartă grijă să-l mântuiască, pe dânsul încearcă, pe dânsul iubeşte şi, ca şi cum ar avea o trebuinţă, de la El pleacă dumnezeiasca lui mărire şi doreşte dragostea lui, doreşte prietenia lui, doreşte să fie pururea împreună cu dânsul.
Drept aceea, trimite către dânsul proroci, trimite dascăli, îl cercetează în toate părţile pământului, îl cercetează în toate unghiurile lumii. Şi, pentru că doreşte să fie pururea împreunat cu el şi nedespărţit de Împărăţia lui, îi arată calea, îi spune mijlocirea pentru ca să se mântuiască de păcat şi să se întoarcă la Dânsul.
Dar ce este această mijlocire? Este aceea a pocăinţei, care nu are greşeală. „Întoarceţi-vă – zice – către Mine şi Eu Mă voi întoarce către voi!”. Deci, fiii mei, ascultaţi cu dragoste, căci aceasta este mai trebuincioasă decât toate şi mijlocire fără de păcat pentru mântuirea noastră. Mare este, cu adevărat, darul acesta al pocăinţei, din care fiecare poate cunoaşte mai ales multa dragoste ce arată Dumnezeu pentru noi, creştinii, şi dorinţa ce o are ca să ne vadă mântuiţi, de vreme ce numai pentru noi a orânduit-o, numai pentru noi a dat-o, numai pentru noi a vrut să fie pocăinţă în lume. Şi adevărat este, căci dacă ar fi vrut să o rânduiască pentru alţii şi nu pentru noi, credincioşii creştini, se cuvenea această rânduială să fie pentru îngeri sau pentru diavoli sau pentru dobitoace sau pentru celelalte făpturi ale Lui.
Şi, de vreme ce nu este pentru îngeri, deoarece îngerii buni nici nu greşesc, nici nu pot să greşească şi, deci, nici de pocăinţă nu au trebuinţă. Nici pentru diavoli, pentru că ei din voinţa lor fiind împietriţi în vicleşug nu primesc şi nici nu vor pocăinţa. Şi nici pentru dobitoace nu este pocăinţa pentru că ele nu au minte, nici cuvânt, ci lucrează pururea fără greşeală, precum îi învaţă firea lor. Nici pentru alte făpturi, câte se află în lume, nu este, pentru că toate sunt nesimţitoare şi nu sunt şi nu pot fi primitoare de pocăinţă.
Iată, deci, că numai pentru noi, oamenii, a dat îndurătorul Dumnezeu acest dar de mântuire al pocăinţei; sau, mai bine zis, pentru noi creştinii, pentru că păcătuiesc şi păgânii, şi nu le foloseşte, nici nu le ajută pocăinţa la nimic, pentru că sunt afară de lege. Iar nouă, cu adevărat ne ajută şi ne dă mare folos, pentru că avem credinţă, pentru că avem nădejde, pentru că prin Sfântul Botez ne-am făcut fiii lui Dumnezeu, după cum zice Sfântul Evanghelist Ioan: „Le-au dat lor putere ca să fie fiii lui Dumnezeu, celor ce cred întru numele lui!”.
Şi cu adevărat, ce alt ajutor mai mare, sau ce alt folos mai trebuincios poate să fie decât acela al pocăinţei? Minunată este puterea ei, preaslăvite sunt lucrurile ei şi darul fără de asemănare!
Un lucru minunat se vede în Sfânta Scriptură, în a Patra Carte a Împăraţilor, la capitolul 15, unde se arată ce s-a întâmplat după moartea prorocului Elisei, când a murit un iudeu din cetatea Samariei şi, după obiceiul ce era acolo, au ridicat unii trupul mortului şi l-au dus afară din cetate să-l îngroape. Şi mergând pe cale, la locul cel rânduit, fără de veste au ieşit dintr-un crâng, ce era acolo aproape, nişte tâlhari moabiteni, ca să-i omoare. Şi văzând oamenii un pericol ca acesta, neaşteptat, de frică se făcură mai morţi decât mortul pe care îl purtau. Şi, pentru ca să-şi salveze viaţa, l-au aruncat pe mort într-o groapă ce se afla acolo şi îndată au fugit. În această groapă era îngropat prorocul Elisei. Şi, îndată ce s-a atins trupul mortului de oasele prorocului, a înviat şi a revenit iarăşi la viaţă.
Frumos exemplu al pocăinţei înţelegem din acest lucru preaslăvit care s-a întâmplat: Că după ce face omul păcatul – moare. Este mort, pentru că pierde darul cel dumnezeiesc; mort, pentru că se desparte de Dumnezeu, care este Viaţa cea adevărată, iar patimile lui, poftele lui cele rele şi îndulcirile trupului său îl aduc pe om la moarte. Unde? Afară din cetate, afară din pământul cel fericit al raiului, în groapa veşnicii munci. Dar ce se întâmplă? Îndurătorul Dumnezeu, care prin prorocul zice: „Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu!”, trimite împotriva lui, fără de veste, o năvală de tâlhari înfricoşători. Cine sunt acei tâlhari? Frica morţii, cutremurul muncii de veci, ziua cea înfricoşată a judecării, dreapta răsplătire a lui Dumnezeu. Căci spune psalmistul: „Durerile iadului m-au înconjurat; întâmpinatu-m-au laturile morţii”. Se uită păcătosul la nevoie, vede aievea pierzarea lui, tremură, se îngrozeşte şi de frică, fug îngropătorii: poftele cele rele, patimile cele neînfrânate, odihnele, desfătările trupeşti. Şi unde îl aruncă? În groapa lui Elisei. Groapa este pocăinţa, pentru că precum groapa strică, risipeşte şi pierde trupurile cele necurate ce se pun într-însa, aşa şi pocăinţa şterge, strică şi topeşte murdăria păcatelor ce înfăşoară sufletul.
Deci, într-această groapă a pocăinţei, căzând păcă*tosul, află pe Elisei cel de taină, care este Domnul nostru Iisus Hristos. Că Elisei se tâlcuieşte Dumnezeu-Mântuitorul; şi cu puterea Acestuia şi cu darul Acestuia i se iartă păcatele, se îndreaptă şi se întoarce iar la viaţă. „Şi trăi mortul – zice Sfânta Scriptură – şi se ridică pe picioarele lui”.
Să înţeleagă fiecare cât de mare este puterea pocăinţei, de vreme ce învie sufletul cel mort al păcătosului, îi dă iar podoaba dumnezeiescului dar, pe care l-a pierdut, îi deschide uşile cerului pe care i le-a închis păcatul, îl face însoţitor fericiţilor îngeri, îl face moştenitor, lăcaş al lui Dumnezeu şi părtaş al slavei Lui celei dumnezeieşti.
Însă nu săvârşeşte numai aceste minuni, această bunătate mare a pocăinţei, ci este alta şi mai minunată, care face mintea să se mire şi inima să se uimească: biruie pe Însuşi Dumnezeu. Şi când este mânios de ocările, de necinstirile şi de hulele ce-i fac în toate zilele păcătoşii, cu faptele lor cele fărădelege, cu strâmbătăţile lor, cu multa lor trufie, cu invidia ce hrăneşte inimile lor, cu atâtea necurăţii cu care murdăresc şi trupul şi sufletul, este gata să răsplătească, să întoarcă şi să arunce asupra lor trăsnetele urgiei sale, să-i piardă de pe toată faţa pământului. Atunci pocăinţa, cu cucernică îndrăzneală, vine în inima omului şi, cu două lacrimi ce varsă din ochi, cu un suspin ce se înalţă la cer, cutez a zice că Îi leagă mâinile lui Dumnezeu, îi ia armele dreptei lui răsplăţi, preface urgia lui spre iertăciune, îl face blând, iertător, îndelung răbdător, milostiv, iubitor asupra celui păcătos, care atâta l-a necinstit şi nu l-a băgat în seamă!”
Preluare şi adaptare după
Sf. Antim Ivireanul, Opere,
Editura Minerva, Bucureşti, 1972,
p. 211-215

[Mihailc]

Mulțumesc prietene Cristian, într-adevăr o didahie potrivită timpului pe care-l parcurgem!

[glykys]

"De bucate postind, suflete al meu, si de fapte necuratindu-te, in desert te lauzi cu nemancarea; ca de nu ti se va face tie pricina de indreptare, ca un mincinos vei fi urat de Dumnezeu si demonilor celor mai rai te vei asemana, care niciodinioara nu mananca. Deci cauta sa nu fai netrebnic postul pacatuind, ci nemiscat sa ramai spre pornirile cele fara cale." (cantare la Miercurea lasatului sec de branza)

"Usile pocaintei deschide-mi mie, Datatorule de viata,
Ca maneca duhul meu la Biserica Ta cea Sfanta,
Purtad locas al trupului cu totul spurcat.
Ci ca un indurat, curateste-l,
Cu mila milostivirii Tale."

"In cararile mantuirii indrepteaza-ma,
Nacatoare de Dumnezeu,
caci cu pacate groaznice mi-am spurcat sufletul
si cu lenevire mi-am cheltuit viata mea,
Ci cu rugaciunile tale, Preacurata,
Spala-ma de toata necuratia."

[Marius22]

Stihira zilei de la Stihoavna, pe glas 8, din Lunea saptamanii a treia din Post, cantata la Vecernia de duminica seara:

"Fraiele parintesti lepadandu-le, cu minte nestatornica am vietuit in gandurile cele dobitocesti ale pacatului; toata viata mea rau cheltuind-o eu, ticalosul; si de hrana care intareste inima lipsindu-ma, am mancat dulceata poftei, care satura pentru scurta vreme. Ci, Preabunule Parinte, sa nu-mi inchizi mie milostivirile cele iubitoare de oameni; ci deschizandu-le, primeste-ma ca pe fiul cel pierdut, si ma mantuieste."

http://video.crestinortodox.ro/p79Vw...arintesti.html

[glykys]

Canonizarea Sf. Grigorie Palama si instituirea sarbatorii sale in a doua duminica a Postului Mare, indata dupa duminica Ortodoxiei, consacrau deciziile celor doua sinoade isihaste de la Constantinopol, din 1341 si 1351, drept insasi expresia Ortodoxiei si a marii traditii dogmatice bizantine. Praznicul Sf. Grogorie era astfel randuit alaturi de cel al restaurarii Sfintelor icoane, ocupand impreuna cu el un loc privilegiat si semnificativ in decursul anului liturgic. Asocierea acestor doua sarbatori nu este intamplatoare - putem socoti ca victoria asupra iconoclastilor in secolul IX, ca si acea asupra umanistilor bizantini in secolul XIV (reprezentantul cel mai caracteristic fiind aici Varlaam) e in definitiv triumful invataturii ortodoxe a indumnezeirii omului mostenita de de la Parinti asupra rationalismului elenistic latent dintotdeauna din mediile cultivate din Bizant si care si-a gasit noi sustinatori in scolastica occidetala si in precursorii Renasterii.Intr-o epoca diferita si in fata altor adversari, isihastii afirmau ca si iconofilii aceeasi realitate a participarii trupului si sufletului omului la Dumnezeu in Hristos inca din aceasta viata: in timp ce iconoclastii si si umanistii imperiului muribund erau solidari intr-o intelegere intelectuala a relatiei omului cu Dumnezeu.

pentru Sfantul Grigorie Palama si intreaga traditie monahala pe care o reprezinta, asceza si practica virtutilor sunt, in definitiv, singura cale de a atinge adevarata cunoastere a lui Dumnezeu, adica impartasirea reala a trupului si a sufletului, unite in inimi de Lumina necreata.

Problema locului trupului in viata duhovniceasca se afla in inima disputeor iconoclaste si isihaste, gasindu-si expresia ortodoxa tocmai in timpul Postului Mare: in asceza si rugaciunea care preced initierea pascala. Invatatura duhovniceasca a Triodului poate fi privita drept aplicarea nemijlocita si practica a dogmei ortodoxe a Intruparii, astfel ca aceste doua praznice isi gasesc un loc justificat la inceputul Postului Mare, nu numai prin importanta lor istorica, darsi prin faptul ca simbolizeaza conditiile fata de care postul si cainta practicata in timpul acesta nu ar putea ajunge aievea la viata in Hristos si a patrunderea sufletului si trupului in misterul Sau divino-uman. In timpul acestei prime perioade definite de cele doua Duminici, viata ascetica apare astfel o adevarata marturisire dogmatica.


Saptamana a III-a

A treia saptamana se deschide, ca si cea precedenta, cu un indemn la perseverenta in lucrarea virtutilor pentru a ajunge in Saptamana Mare:

"Incepand postul saptamanii a treia, sa laudam, credinciosii, cinstita Treime, savarsind cu bucurie cealalta vreme a lui si patimile trupesti slabindu-le, sa culegem din sufletele noastre flori dumnezeiesti, ca sa impletim cununi Doamnei zilelor (Pastelui), ca toti, purtand cununi,sa laudam pe Hristos ca pe un Biruitor!" (duminica II vecernie si Luni III, utrenie)

"Intru aceasta a treia saptamana curatindu-ne, fratilor, ca si Israel de demult in cele trei zile, sa ajungem la muntele rugaciunilor si acolo,auzind dumnezeiestile glasuri, sa laudam pe Hristos!" (Luni III, utrenie)

Selectie din "Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic", pp. 326-329.

[Yasmina]

În prealabil postat de cristiboss56

„Cine a văzut vreodată între zidiri atâta dragoste cum este cea pe care o arată soarele spre pământ, că deşi este luminătorul mare al cerului şi împărat al tuturor stelelor, şi lăsând celelalte stihii, îndrăgeşte şi iubeşte mai mult pe smeritul pământ şi spre dânsul are închinată toată dorirea lui, pe dânsul luminează cu razele sale, pe dânsul îl împodobeşte cu tot felul de copaci, pe dânsul îl încununează cu florile, pe dânsul îl îmbogăţeşte cu roade, pe dânsul îl hrăneşte cu lucrurile sale. Şi, pentru ca să nu se depărteze de la el niciodată, face pururea o rotire împrejurul lui, necontenit. Asemenea acestei dorinţe, sau fără de asemănare arată marele Dumnezeu, ziditorul şi făcătorul a toate, spre sufletul cel smerit şi păcătos al omului, măcar că are în mâinile lui cele dumnezeieşti toate marginile pământului, măcar că bunătăţile noastre nu-i trebuiesc, după cum zice David, iar spre acest suflet are pusă toată dragostea lui cea dumnezeiască; pentru dânsul poartă grijă să-l mântuiască, pe dânsul încearcă, pe dânsul iubeşte şi, ca şi cum ar avea o trebuinţă, de la El pleacă dumnezeiasca lui mărire şi doreşte dragostea lui, doreşte prietenia lui, doreşte să fie pururea împreună cu dânsul.
Drept aceea, trimite către dânsul proroci, trimite dascăli, îl cercetează în toate părţile pământului, îl cercetează în toate unghiurile lumii. Şi, pentru că doreşte să fie pururea împreunat cu el şi nedespărţit de Împărăţia lui, îi arată calea, îi spune mijlocirea pentru ca să se mântuiască de păcat şi să se întoarcă la Dânsul.
Dar ce este această mijlocire? Este aceea a pocăinţei, care nu are greşeală. „Întoarceţi-vă – zice – către Mine şi Eu Mă voi întoarce către voi!”. Deci, fiii mei, ascultaţi cu dragoste, căci aceasta este mai trebuincioasă decât toate şi mijlocire fără de păcat pentru mântuirea noastră. Mare este, cu adevărat, darul acesta al pocăinţei, din care fiecare poate cunoaşte mai ales multa dragoste ce arată Dumnezeu pentru noi, creştinii, şi dorinţa ce o are ca să ne vadă mântuiţi, de vreme ce numai pentru noi a orânduit-o, numai pentru noi a dat-o, numai pentru noi a vrut să fie pocăinţă în lume. Şi adevărat este, căci dacă ar fi vrut să o rânduiască pentru alţii şi nu pentru noi, credincioşii creştini, se cuvenea această rânduială să fie pentru îngeri sau pentru diavoli sau pentru dobitoace sau pentru celelalte făpturi ale Lui.
Şi, de vreme ce nu este pentru îngeri, deoarece îngerii buni nici nu greşesc, nici nu pot să greşească şi, deci, nici de pocăinţă nu au trebuinţă. Nici pentru diavoli, pentru că ei din voinţa lor fiind împietriţi în vicleşug nu primesc şi nici nu vor pocăinţa. Şi nici pentru dobitoace nu este pocăinţa pentru că ele nu au minte, nici cuvânt, ci lucrează pururea fără greşeală, precum îi învaţă firea lor. Nici pentru alte făpturi, câte se află în lume, nu este, pentru că toate sunt nesimţitoare şi nu sunt şi nu pot fi primitoare de pocăinţă.
Iată, deci, că numai pentru noi, oamenii, a dat îndurătorul Dumnezeu acest dar de mântuire al pocăinţei; sau, mai bine zis, pentru noi creştinii, pentru că păcătuiesc şi păgânii, şi nu le foloseşte, nici nu le ajută pocăinţa la nimic, pentru că sunt afară de lege. Iar nouă, cu adevărat ne ajută şi ne dă mare folos, pentru că avem credinţă, pentru că avem nădejde, pentru că prin Sfântul Botez ne-am făcut fiii lui Dumnezeu, după cum zice Sfântul Evanghelist Ioan: „Le-au dat lor putere ca să fie fiii lui Dumnezeu, celor ce cred întru numele lui!”.
Şi cu adevărat, ce alt ajutor mai mare, sau ce alt folos mai trebuincios poate să fie decât acela al pocăinţei? Minunată este puterea ei, preaslăvite sunt lucrurile ei şi darul fără de asemănare!
Un lucru minunat se vede în Sfânta Scriptură, în a Patra Carte a Împăraţilor, la capitolul 15, unde se arată ce s-a întâmplat după moartea prorocului Elisei, când a murit un iudeu din cetatea Samariei şi, după obiceiul ce era acolo, au ridicat unii trupul mortului şi l-au dus afară din cetate să-l îngroape. Şi mergând pe cale, la locul cel rânduit, fără de veste au ieşit dintr-un crâng, ce era acolo aproape, nişte tâlhari moabiteni, ca să-i omoare. Şi văzând oamenii un pericol ca acesta, neaşteptat, de frică se făcură mai morţi decât mortul pe care îl purtau. Şi, pentru ca să-şi salveze viaţa, l-au aruncat pe mort într-o groapă ce se afla acolo şi îndată au fugit. În această groapă era îngropat prorocul Elisei. Şi, îndată ce s-a atins trupul mortului de oasele prorocului, a înviat şi a revenit iarăşi la viaţă.
Frumos exemplu al pocăinţei înţelegem din acest lucru preaslăvit care s-a întâmplat: Că după ce face omul păcatul – moare. Este mort, pentru că pierde darul cel dumnezeiesc; mort, pentru că se desparte de Dumnezeu, care este Viaţa cea adevărată, iar patimile lui, poftele lui cele rele şi îndulcirile trupului său îl aduc pe om la moarte. Unde? Afară din cetate, afară din pământul cel fericit al raiului, în groapa veşnicii munci. Dar ce se întâmplă? Îndurătorul Dumnezeu, care prin prorocul zice: „Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu!”, trimite împotriva lui, fără de veste, o năvală de tâlhari înfricoşători. Cine sunt acei tâlhari? Frica morţii, cutremurul muncii de veci, ziua cea înfricoşată a judecării, dreapta răsplătire a lui Dumnezeu. Căci spune psalmistul: „Durerile iadului m-au înconjurat; întâmpinatu-m-au laturile morţii”. Se uită păcătosul la nevoie, vede aievea pierzarea lui, tremură, se îngrozeşte şi de frică, fug îngropătorii: poftele cele rele, patimile cele neînfrânate, odihnele, desfătările trupeşti. Şi unde îl aruncă? În groapa lui Elisei. Groapa este pocăinţa, pentru că precum groapa strică, risipeşte şi pierde trupurile cele necurate ce se pun într-însa, aşa şi pocăinţa şterge, strică şi topeşte murdăria păcatelor ce înfăşoară sufletul.
Deci, într-această groapă a pocăinţei, căzând păcă*tosul, află pe Elisei cel de taină, care este Domnul nostru Iisus Hristos. Că Elisei se tâlcuieşte Dumnezeu-Mântuitorul; şi cu puterea Acestuia şi cu darul Acestuia i se iartă păcatele, se îndreaptă şi se întoarce iar la viaţă. „Şi trăi mortul – zice Sfânta Scriptură – şi se ridică pe picioarele lui”.
Să înţeleagă fiecare cât de mare este puterea pocăinţei, de vreme ce învie sufletul cel mort al păcătosului, îi dă iar podoaba dumnezeiescului dar, pe care l-a pierdut, îi deschide uşile cerului pe care i le-a închis păcatul, îl face însoţitor fericiţilor îngeri, îl face moştenitor, lăcaş al lui Dumnezeu şi părtaş al slavei Lui celei dumnezeieşti.
Însă nu săvârşeşte numai aceste minuni, această bunătate mare a pocăinţei, ci este alta şi mai minunată, care face mintea să se mire şi inima să se uimească: biruie pe Însuşi Dumnezeu. Şi când este mânios de ocările, de necinstirile şi de hulele ce-i fac în toate zilele păcătoşii, cu faptele lor cele fărădelege, cu strâmbătăţile lor, cu multa lor trufie, cu invidia ce hrăneşte inimile lor, cu atâtea necurăţii cu care murdăresc şi trupul şi sufletul, este gata să răsplătească, să întoarcă şi să arunce asupra lor trăsnetele urgiei sale, să-i piardă de pe toată faţa pământului. Atunci pocăinţa, cu cucernică îndrăzneală, vine în inima omului şi, cu două lacrimi ce varsă din ochi, cu un suspin ce se înalţă la cer, cutez a zice că Îi leagă mâinile lui Dumnezeu, îi ia armele dreptei lui răsplăţi, preface urgia lui spre iertăciune, îl face blând, iertător, îndelung răbdător, milostiv, iubitor asupra celui păcătos, care atâta l-a necinstit şi nu l-a băgat în seamă!”
Preluare şi adaptare după
Sf. Antim Ivireanul, Opere,
Editura Minerva, Bucureşti, 1972,
p. 211-215

foarte frumos,multumim