Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

L-amm întrebat într-o zi:

‒ Ce e mai bine să spun în rugăciunea mea?

‒ Nimic. Dumnezeu ştie mai bine ca tine de ce anume ai nevoie. Spune neîncetat rugăciunea lui Iisus.

Altădată, uitând acest răspuns, i-am pus aceeaşi întrebare, iar Părintele mi-a zis:

‒ Să-L rogi pe Hristos să te facă vrednic de iubirea Sa.

Am înţeles că aceste două răspunsuri laconice conţineau două mesaje preţioase. Ajunge să mă rog neîncetat, fără să mă neliniştesc pentru ce o să spun în rugăciune. Ajunge rugăciunea lui Iisus. Nu trebuie să-L informez pe Dumnezeu despre nevoile mele, de vreme ce El le cunoaşte incomparabil mai bine decât mine şi Se îngrijeşte de împlinirea lor, pentru că mă iubeşte. Nu e nevoie să-l informez pe Dumnezeu, ca să cer manifestarea iubirii Lui, care oricum îmi este dată.

Ce trebuie eu să fac e să răspund cu iubirea mea la iubirea Lui, aşa încât iubirea să fie reciprocă şi, astfel, toate necazurile mele să se rezolve. Aici nu e vorba de Cel ce dă, ci de cel ce primeşte, care, pentru a ajunge să-L iubească, la rândul lui, pe Hristos, trebuie să împlinească acel cuvânt al Său: Cel ce păzeşte poruncile Mele, acela Mă iubeşte.

(Sfântul Părinte Porfirie Kafsokalivitul, Antologie de sfaturi şi îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău, p. 385)

[cristiboss56]

Despre faptul că trebuie să ne petrecem întreaga noastră viață în nevoință

Frați și părinți, fiindcă am fost învredniciți, cu harul lui Hristos, să săvârșim Sfintele Paști, iarăși ne întoarcem la lucrările noastre, când muncind, când amintindu-ne de Patimile cele de viață făcătoare ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dar că Paștele a trecut nu înseamnă că a trecut de la noi și amintirea lui, ci noi să avem pururea sub priviri mântuitoarele Patimi, răstignirea, îngroparea, învierea, pentru ca, prin ocuparea cu acestea, să nu fim cheltuiți de patimi. Iar dacă vreodată, din nebăgare de seamă, suntem prinși, repede să privim din nou la Răstignitul Iisus, Domnul slavei, și îndată va răsări tămăduire sufletelor noastre. Fiindcă și odinioară Israel, când era mușcat de șerpi, privind la șarpele de aramă, se tămăduia. Căci știți că gândurile rele mușcă precum niște șerpi, vărsând venin în suflet, pe care trebuie să îl scoatem afară cu toată sârguința, atunci când se întâmplă, pentru ca nu cumva amânarea să facă mai cumplită rana. Vedeți că primăvara este producătoare/ ațâțătoare de sânge: Trupul poftește împotriva duhului, și duhul împotriva trupului, și sporirea unuia devine pierzania celuilalt. Să privim cu măsură, așadar, la hrană, la băutură, la somn sau la orice altceva, dar nu ca să asuprim sufletul, ci să purtăm biruința asupra trupului. Căci cel ce aleargă în stadion nu este proclamat biruitor dacă aleargă o cursă sau două, ci dacă săvârșește cele două îndoite curse. Și noi, așadar, să nu ne mulțumim că ne-am nevoit în Postul Mare sau la Cincizecime, ci dacă nu vom avea întreaga noastră viață în luptă, nu vom scăpa de cursele diavolului, nu vom lua cununa biruinței.

Prin urmare, o, fraților, să luptăm încă lupta cea bună, să asudăm și mai mult pentru virtute, și mai mult să ne omorâm trupul, și mai mult să ne supunem trupul, încă și mai mult să alungăm patimile, purtând totdeauna în trup omorârea Domnului Iisus[1], având totdeauna în noi înșine osânda morții. Căci și noi vom muri negreșit, precum și părinții și frații noștri, și ne vom muta de la cele de aici și ne vom duce în locuri străine și vom vedea vederi pe care niciodată nu le-am mai văzut. Și înfricoșător este ceea ce se spune și plin de uimire și de spaimă pentru cel ce are minte. Așadar, să fim pururea cutremurați și înfricoșați, păzindu-ne simțurile noastre, de la auzirea deșartă, de la vederea vătămătoare, de la parfumuri femeiești, de la orice îndeletnicire rea, cu totul să ne aducem prinos lui Dumnezeu, pentru ca, bineplăcându-I Lui, să devenim moștenitori ai bunătăților veșnice, în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia fie slava și puterea, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

(Sfântul Teodor Studitul)

[cristiboss56]

Nimic nu-i mai cumplit decât mânia și mândria.
Ne fac în același timp și mândri și slugarnici, prin una ajungem de batjocură, iar prin alta suntem urâți de oameni, căzând în păcate potrivnice:
în îngâmfare și în lingușeală.
Dar dacă tăiem ce-i prea mult din aceste două patimi, vom fi smeriți fără să fim umiliți și mândri fără să fim încrezuți.

Sf. Ioan Gură de Aur - Omilii la Matei

[cristiboss56]

Părinţii știu că, prin cădere, omul s-a îmbolnăvit, de vreme ce boala este întunecarea minții. De aceea se vorbește despre diagnostic și terapie. Diagnosticul este că omul suferă de boala asta care se cheamă păcat, care este întunecarea. Și de câte ori nu găsești termenul ăsta la Părinți, „întunecarea minții”? Permanent. Oriunde ai deschide un Părinte, toți vorbesc de întunecarea minții. Deci întunecarea asta a minții este diagnosticul. Și tămăduirea, ce este? Luminarea minții. Avem întunecare, și avem luminare. Este aceeași terminologie. Întuneric și lumină. Întunecare și luminare.

Asta e toată problema, adică. Pentru că Dumnezeu este Lumină, iar absența Luminii provoacă întuneric, atunci când mintea nu este luminată de Dumnezeu, ea este întunecată, adică înnegrită. Care e diagnosticul? Este că inima omului s-a înnegrit. Ceea ce numim în limbajul ulterior al Părinților „minte” (νοῦς), adică inima aceasta, s-a înnegrit; din pricina căderii a pierdut pomenirea lui Dumnezeu, și pomenirea aceasta a lui Dumnezeu trebuie să revină. Există o analogie între minte și lentilele unui telescop. Când lentilele telescopului au o problemă, lumina nu poate trece prin ele și omul nu poate vedea. Tot astfel, când mintea omului este înnegrită, omul nu-L poate vedea pe Dumnezeu. Ochii necreați pe care îi are, adică harul necreat care sălășluiește în om, înlăuntrul minții omului, înlăuntrul inimii omului, harul acesta necreat a fost întunecat de petele de pe lentila care se numește „minte” (νοῦς). Și, pentru că lentila din telescopul ăsta nu e curățită, de aceea nici lumina nu strălucește prin ea, sau nu lasă lumina să treacă, încât să poată cineva să folosească telescopul, să vadă stelele așa cum trebuie. La fel, lentila care se numește mintea sau inima omului s-a înnegrit, de aceea omul nu vede întru sine Împărăția lui Dumnezeu care este înlăuntrul său, ori harul necreat care este înlăuntrul său. Și lucrul acesta se cheamă orbire. Omul e orb – a fost zidit să-L vadă pe Dumnezeu, dar nu-L vede pe Dumnezeu. Prin urmare, din punctul ăsta de vedere, omul este orb și nu vede Lumina.

(IPS Ierótheos Vlachos, Mitropolitul )

[cristiboss56]

Nu te înălţa cu funcția înaltă, dacă o ai; nu te mândri nici cu înălţarea stăpânirii – acolo (în Ceruri) nu vor căuta la cinuri, nici la mărire şi mândrie, nici la neamul ales, ci la blândeţe şi smerenie –, „că în smerenia noastră şi-a adus aminte de noi Domnul, că în veac este mila Lui. Şi ne-a izbăvit pe noi de vrăjmaşii noştri”, grăieşte Proorocul (Psalmi 135, 23-24).

Mulţi dintre cei care aici sunt fără de slavă, dincolo se vor afla slăviţi; dintre cei necinstiţi – acolo se vor afla întru cinste, iar cei care sunt slăviţi şi cinstiţi aici, se vor afla dincolo întru mare necinste; unii dintre cei de neam ales ai acestei lumi se vor afla lepădaţi, iar cei de rând vor fi cinstiţi; cei mândri şi bogaţi vor fi în gheenă, iar săracii – întru Împărăţia Cerurilor; cei care se înalţă vor fi cu dracii, iar cei smeriţi – cu Domnul. Căci acolo nu este făţărnicia de aici. Acolo, Dumnezeu va judeca pe fiecare şi prin Judecata Sa dreaptă şi nemitarnică va aşeza pe fiecare la locul său, după faptele sale.

Aşadar, cu nimic nu te înălţa, ci în toată vremea şi întru toate fii smerit: cugetă smerit, poartă-te smerit – şi vei fi înălţat de Însuşi Domnul Dumnezeu.

(Sfântul Dimitrie al Rostovului)

[cristiboss56]

Dumnezeu este Iubire. El nu pedepseşte pe nimeni. Iubirea nu poate pedepsi. Atunci când greşim, noi singuri ne pedepsim. În ce fel? Din cauza păcatelor, harul Domnului se îndepărtează de la noi şi ajungem în stăpânirea demonilor.

Cuvântul „pedeapsă” are următorul sens: părinţii îşi pedepsesc copilul pentru că acesta să se îndrepte, să fie cinstit şi cu sufletul curat (să nu fumeze, să nu înjure, să nu bea). Dacă acel copil înţelege sensul pedepsei, îi va fi bine în viaţă; dacă nu, îi va fi greu: dacă se bate sau dacă fură ceva, ajunge la poliţie. Adică omul se autopedepsește.

(Îndrumar creștin pentru vremurile de azi. Convorbiri cu Părintele Ambrozie, volumul I, Editura Sophia/Cartea Ortodoxă, București, 2008, pp. 64-65)

[cristiboss56]

Este pe deplin caracteristică descrierea de mai jos a greutăţilor căsătoriei, făcută de un mare Părinte şi teolog al Bisericii, Sfântul Grigorie de Nyssa, cel care mărturiseşte că experienţa lui personală din „viaţa lumească” îl face să preţuiască în mod special fecioria: „De unde ar putea începe cineva descrierea greutăţilor vieţii din căsătorie şi cum ar putea cineva prezenta chinurile acestei vieţi pe care toţi oamenii le cunosc din experienţă, şi pe care nu ştiu cum a reuşit natura să îi facă pe aceştia să rabde, să sufere şi să le depăşească în mod voit?”.

Să începem cu cele îmbucurătoare. Condiţia de bază sau scopul esenţial al celor care se gândesc să se căsătorească este acela de a reuşi o convieţuire îmbucurătoare, o convieţuire mulţumitoare. Să zicem că aceasta s-a reuşit și căsnicia aceasta este văzută de toți ca vrednică de invidie sau de dorit.

Obârşie nobilă a soţilor, bunăcuviință, vârste potrivite, crema aceasta a vieţii, multă dragoste, tot ce poate gândi mai bun unul pentru celălalt, dulcea dăruire a unuia către celălalt, fiecare vrea să îl depăşească pe celălalt în dragoste. Să adăugăm la acestea slava, puterea, bucuria şi orice altceva doriţi.

Dar urmăriţi și durerea care convieţuieşte neîndoielnic cu necesitatea, care arde ca un foc mocnit alături de nenumăratele binecuvântări.

(Preot Filotei Faros, Preot Stavros Kofinas, Căsnicia: dificultăți și soluții, traducere din limba greacă de Pr. Șerban Tica, Editura Sophia, București, 2012, pp. 68-69)

[cristiboss56]

Prinzând putere, slava deşartă naşte mândria.

Mândria este încrederea în sine extremă, ca*re respinge tot ce „nu-i al meu”; izvor al mâniei, cruzimii şi răutăţii, refuz al ajutorului dumnezeiesc, „fortăreaţă demonică”. Ea este „perete de aramă” între noi şi Dumnezeu (Avva Pimen); ea este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu, început a tot păcatul; ea e în fiecare păcat, pentru că fiecare păcat înseamnă că te laşi de bunăvoie pradă pa*timii tale, că încalci în mod conştient legea dumnezeiască, înseamnă că te obrăzniceşti împotri*va lui Dumnezeu, cu toate că „tocmai cel supus trufiei are nevoie neapărată de Dumnezeu, pen*tru că oamenii nu-l pot scăpa pe unul ca acesta” (Scara).

Dar de unde vine această patimă? Cum începe? Cu ce se hrăneşte? Ce trepte străbate în dezvolta*rea sa? După ce semne poate fi recunoscută?

Această ultimă problemă este deosebit de importantă, fiindcă cel mândru nu-şi vede, de obi*cei, păcatul. Un oarecare bătrân iscusit îl povăţuia pe un frate să nu se mândrească, însă acela, orbit de mintea sa, i-a răspuns: „Iartă-mă, părin*te, în mine nu se află trufie”. Înţeleptul bătrân i-a răspuns: „Cu ce puteai, fiule, să-ţi dovedeşti tru*fia mai bine, decât cu acest răspuns?”.

În orice caz, dacă omului îi este greu să-şi cea*ră iertare, dacă este supărăcios şi bănuitor, dacă pomeneşte răul şi îi osândeşte pe alţii, toate aces*tea sunt fără îndoială semne ale mândriei.

Despre aceasta scrie minunat Simeon Noul Teolog: „Despre cel pe care, atunci când îl necinsteşte ori îl supără cineva, îl doare inima, cunoscut să fie că-l poartă în sânurile sale pe şarpele cel vechi (trufia). Dacă va începe să rabde în tăcere supă*rările care i se fac, îl va face pe acest şarpe nepu*tincios şi lipsit de vlagă; dar dacă se va împotrivi cu amărăciune şi va vorbi cu obrăznicie, îi va da şarpelui putere să verse otravă în inima lui şi să mănânce fără milă măruntaiele lui”.

În Cuvântul împotriva păgânilor al Sfântului Atanasie cel Mare există pasajul următor: „Oa*menii au căzut în poftirea de sine, preferând contemplarea de sine, în locul contemplării celor dumne*zeieşti”. În această definiţie scurtă este surprinsă însăşi esenţa mândriei: omul, pentru care până atunci centru şi obiect al dorinţei era Dumnezeu, l-a întors Acestuia spatele, „a căzut în poftirea de sine”, s-a dorit şi s-a îndrăgit pe sine mai mult decât pe Dumnezeu, a preferat contemplării ce*lor dumnezeieşti contemplarea de sine.

(Cum să biruim mândria, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, pp. 51-52)

[cristiboss56]

Postul ocrotește toate virtuțile. Este începutul nevoinței duhovnicești, cununa celor ce se înfrânează, frumusețea fecioriei și a sfințeniei, strălucirea înțelepciunii, începutul vieții creștinești, maica rugăciunii, izvorul înfrânării și al chibzuinței. El ne învață isihia și precede toate faptele bune.” (Sfântul Isaac Sirul)

„Fiindcă suntem atrași prin toate simțurile, haideți să le împrejmuim pe toate cu înfrânarea. Dacă, prin urmare, postești de la mâncăruri, dar privirea te face să curvești în adâncul sufletului tău și te pleci spre iscodirea păcătoasă și spre pizmă, dacă auzul tău primește înjurături, cântece desfrânate și vorbiri de rău și primești lucruri care vatămă în mod corespunzător și celelalte simțuri, care este folosul postului? Fără îndoială că nici unul.” (Sfântul Grigorie Palamas)

„Prin urmare, așa să păzești postul acesta pe care ai intenția să-l ții. Mai întâi de toate, să te păzești pe tine de orice cuvânt rău și orice poftă rea și să-ți cureți inima ta de toate deșertăciunile veacului acestuia. Dacă le vei păzi pe acestea, acest post al tău va fi desăvârșit. Vei face după cum urmează: După ce vei împlini cele ce au fost scrise mai sus, în ziua aceea în care vei posti, nu vei gusta nimic altceva decât pâine și apă. Și din mâncărurile tale pe care voiai să le mănânci vei face un calcul al mărimii cheltuielii zilei aceleia și vei da suma văduvei și orfanului sau oricui se află în nevoie. Astfel, vei ține cugetul tău smerit, încât acela care a primit milostenie de la smerenia ta să-și sature sufletul lui și să se roage la Domnul pentru tine. Dacă, așadar, vei ține postul cum te-am învățat, jertfa ta va fi bineprimită înaintea lui Dumnezeu, și acest post se va socoti înaintea Domnului. Iar slujirea care se face în acest chip este bună, aducătoare de bucurie și bineprimită înaintea lui Dumnezeu.” (Păstorul lui Hermas)

„Nu e de ajuns depărtarea de mâncăruri în sine pentru un post lăudat, ci să postim cu un post primit, plăcut lui Dumnezeu. Adevăratul post este înstrăinarea de orice rău, înfrânarea limbii, depărtarea de mânie, despărțirea de pofte, clevetire, minciună, jurământ strâmb. Fuga de acestea este postul cel adevărat.” (Sfântul Vasile cel Mare)

„Postește nu numai de pâine și vin și cărnuri și de alte mâncărurisau băuturi, ci cu mult mai mult de gânduri.” (Sfântul Nil Ascetul)

„Acesta este cu adevărat chipul postului. Dovedirea lui în toate faptele bune. Nu hrăni mintea cu plăceri desfrânate...să ai voia ta întreagă liberă de patimi.” (Sfântul Chiril al Alexandriei)

„Adevăratul post este depărtarea de orice rău.” (Sfântul Teodor Studitul)

(Simeon Koutsas, Postul Bisericii. De ce, când și cum postim, Apostoliki Diakonia, Atena, 2011)

[cristiboss56]

Sentimentul „nu pot să trăiesc fără acest om” sau „nu pot fi fericit(ă) fără acest om” este un semn al dependenței. Dragostea este libertate. Oamenii pot să fie împreună sau nu, se pot chiar despărți pentru totdeauna, dar cel care iubește se simte bine în urma faptului că acela pe care îl iubește pur și simplu există.

Omul dependent se așteaptă ca „dragostea” lui să-l facă fericit. În realitate, nimeni în afară de tine însuți nu te poate face fericit sau nefericit. De fapt, omul dependent nu-și găsește fericirea în relația de cuplu. În cea mai mare parte a timpului îl chinuie neliniștea, temerile, îndoielile, gelozia, ciuda față de omul „iubit”. După cum îl arată numele, el depinde de fiecare privire a celui „iubit”, de fiecare cuvânt, de tonul lui. La scurtă vreme după începutul relației, acesta începe să-i aducă celui dependent mai ales suferințe. Cea mai mare parte a timpului este deprimat, sănătatea i se deteriorează, are mai puțin spor la muncă.

Cel mai neplăcut moment din viața celui dependent e pregustarea întâlnirii, pregustare care seamănă cu euforia alcoolicului care savurează apropierea momentului când va pune gura pe băutură – însă această euforie se închide aproape întotdeauna printr-o dezamăgire. Doza de „iubire” pretinsă de dependent crește în mod constant, iar „donatorul” nu este capabil să o mărească la nesfârșit. El începe să limiteze „doza”, iar în cele din urmă scapă cu fuga de această pseudo-dragoste.

(Dmitrii Semenik, Dragostea adevărată: taina dragostei, înainte și după căsătorie, traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, 2012, pp. 10-11)