Predica de azi

[fallen]

Pai si cei caree nu sunt ortodocsi sau catolici? "Cainii" cum au fost numiti chiar de Insusi Mantuitorul?
E adevarat ca Dumnezeu iubeste toate fapturile Lui, dar probabil de la cei carora nu le-a fost cunoscuta "legea" nu are pretentii de ascultare. Poate mai rau e de cei care o cunosc si nu o respecta, sau chiar o reneaga

În prealabil postat de fallen

Eu una n-am prea fost lamurita de unele aspecte.
In primul rand daca ma chinuie un diavol, oare pot sascap de el doar cu "firmiturile care cad de la masa stapanilor?". Adica cum ar fi in zilele noastre, daca stau la poarta bisericii cu cersetorii e de ajuns sa ma mantuiesc? Va spun eu ca si daca stau la toata slujba, diavolul care ma chinuie (si pe care se spune ca toti l-am avea) de-abia asteapta sa ma "pedepseasca " ca am incercat sa-l insel, sa ma lepad de el. Doar daca merg la sf. maslu de mai multe ori ma lasa in pace pt o vreme. Probabil ca sa scap definitiv as avea nevoie de toate sfintele taine, dar se pare ca desi se spune ca Hristos a vrut sa schimbe ideea din vechime ca nu neaparat prin dgma ne mantuim, ci prin dragoste si credinta, nu e nici astazi o diferenta prea mare. Astazi, majoritatea lumii crede ca bisericile, cel putin cele traditionale, comit niste abuzuri, niste blasfemii cand sustin ca numai prin intermediul preotilor ne putem mantui, ca ei au primit cheile imparatiei cerurilor, si ca oricine crede in Dumnezeu se poate mantui pe cont propriu. Si aceasta credinta e oarecum sustinuta si de ce s-a intamplat azi cu cananeanca, care nu facea parte din nici o biserica. Pe de alta parte, desi nu mi s-a inoculat dogma in cap de cand eram copil, eu totusi am ramas cu teama ca fara "sfintele taine" nu mi se vor ierta pacatele. Insa dogmele de azi care poate nu-s asa aspre ca in VT, totusi fac destul de dificil accesul la Sfintele taine, mai ales la sfanta impartasanie (sa nu maninci, sa nu bei apa, sa nu ai relatiui intime, etc).
Ddeci in concluzie ne putem mantui numai daca respectam toate dogmele?

Ce nu e cu putinţă la oameni, e cu putinţă la Dumnezeu. Acesta era răspunsul, într-o Evanghelie, la întrebarea "Atunci cine poate să se mântuiască?"
Noi trebuie să ne facem partea noastră, adică să ne străduim să îndeplinim cuvântul lui Dumnezeu. Asta era înţelegerea mea.
Referitor la dogme, eu înţeleg prin acest termen ceva mai mult decât nişte reguli, ele sunt învăţăturile fundamentale ale Bisericii - de fapt am căutat şi în dicţionar, şi am găsit definiţia dogmei ca fiind un adevăr fundamental, revelat de Dumnezeu şi formulat de Bisierică, prin ajutorul Sfântului Duh, care a luminat pe profeţi şi pe Sfinţii Părinţi care, în Sinoadele Ecumenice, au formulat dogmele.
Tot în dicţionar am găsit că fără cunoaşterea dogmelor şi fără fapte bune nu e posibilă mântuirea. La cunoaşterea dogmelor sunt deficitară :-( Cel puţin ştiu Crezul, cred însă că ar trebui să reflectez mai mult asupra adevărurilor pe care le conţine.
Mie mi se pare dificil, pentru o persoană care nu studiază teologia, să cunoască dogmele. Evident, trebuie bunăvoinţă, dar şi timp şi deschiderea necesară. Dar oamenii simpli, să zicem de la ţară, ca să fie un exemplu mai clar, cât de mult cunosc dogma/ dogmele? Au ei mai puţine şanse la mântuire?

Ce-a fost până acum, a fost. Dar, întrucât am ajuns să-mi pun aceste întrebări, cred că trebuie să mă apuc de studiat. Nu ştiu dacă mi se mai iartă "necunoaşterea"...

[fallen]

Poate celor care nu cunosc dogma le ramane "al 8-lea sacrament" - sfanta ignoranta.

[fallen]

În prealabil postat de Florin-Ionut

"Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort."

"dar cine e aproapele meu?" - o intrebare care ma obsedeaza in continuare.

Daca mergeam pe drum de la Ierusalim la Ierihon, si intalneam un negustor hapsin care isi impovarase animalul (bou, magar, camila) peste masura, nici nu oprise sa-i dea mancare si apa, ca se grabea sa ajunga la targ, si acum bietul dobitoc se prabusise in drum, iar stapanul il omora cu bataia, pe cine ar fi trebuit sa ajut? Cine era (mai)aproapele meu in aceasta situatie?

Poate zic eu ar fi trebuit sa iau povara de pe magar, o parte s-o pun pe magarul meu, o parte s-o iau in spate, o parte sa-i pun si lui cat poate duce, iar restul sa o las in drum, in speranta ca ne vom intoarce dupa ea si o vom recupera (....) , sa dau primul ajutor animalului, daca se mai poate, sa-l ridic din drum ( "a down horse is a dead horse" - valabil si pt bou, magar, camila, yack sau orice animal peste 100 kg care nu se mai poate ridica singur) sa-l duc la un han sa i se dea mancare si apa, sa i se ingrijeasca ranile, sa ii cumpar negustorului alte animale cu care sa ajunga la targ, eventual sa-i platesc si pt marfa abandonata pe drum ? Eu asta as fi tentata sa fac, daca as avea bani; daca nu, as renunta la partea cu platitul pagubelor, as salva doar magarul, iar negustorul sa aleaga daca merge pe jos (acasa) sau ramane in drum cu pretioasa marfa sa si-o pazeasca. Poate i-as imprumuta magarul meu, daca as avea, dar cu conditia sa nu mi-l omoare si sa mi-l aduca inapoi. Am gandit-o bine?

[cristiboss56]

http://www.youtube.com/watch?v=A_N8cPXCSB8

[cristiboss56]

Părintele Petroniu Tănase - Predică la Duminica a III-a a Sfântului și Marelui Post - a Sfintei Cruci


Privită dumnezeiește, Crucea este semnul Fiului Omului, sceptrul Lui, semn de putere și de întărire, semn de biruință asupra morții și diavolului, „armă nebiruită“, „viața și învierea“.

Săptămâna a treia continuă să ne îndemne cu pildele marilor postitori ai Vechiului Testament, ca să ne învrednicim și de darurile lor. „Veniți popoare, și întărindu-ne cu postul ca Samson, să ucidem pe dracul pântecelui, ca să nu fim batjocoriți de Dalila patimilor. Suflete, aseamănă-te lui Ghedeon cel minunat, având credința, nădejdea și dragostea în Hristos, ca să ucizi ca și acela patimile cele de alt neam...“
Totodată însă, săptămâna aceasta ne pune iarăși pilda Fiului risipitor, spre a ne pleca spre căință și întoarcere la Părintele ceresc. Păcatul ne face robi diavolului și patimilor celor rușinoase. „Părinte bunule, de toate cele ce mi-ai dat m-a golit nebunia mea; depărtatu-m-am de la Tine și m-am făcut rob unui cetățean străin. Animale necurate am păscut, și nici de hrana lor nu m-am săturat. Pentru aceasta am alergat la Tine, știind milostivirea Ta. Acoperă goliciunea mea cu iubirea Ta de oameni și mă mântuiește“ (marți la Vecernie). Păcatul însă nu satură și sufletul tânjește după bogăția harului de care s-a lipsit. „În țara răutății plecând eu, desfrânatul, ... mă topesc de foamea faptelor bune. Iată că m-am îmbrăcat cu rușinea neascultării, golindu-mă de harul cel dumnezeiesc, și strig către Tine: Greșit-am, dar știu bunătatea Ta. Primește-mă ca pe unul din argații Tăi, îndurate Hristoase... “ (joi, la Vecernie).
Dar evenimentul cel mare al acestei săptămâni este prăznuirea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci. „Mare este taina Crucii și cine a cunoscut-o, zice Sf. Maxim Mărturisitorul, a înțeles adâncul Scripturilor și știința tuturor celor văzute și cugetate“. (Capete teologice, 1, 66).
Crucea este semn omenesc și dumnezeiesc. Semn omenesc căci omul de la început a fost plăsmuit în chipul Crucii. Făcând-o unealtă de tortură și de moarte, Crucea a devenit simbolul suferinței și al morții. Dar de când Hristos S-a răstignit pe dânsa, Crucea a devenit semn dumnezeiesc, semnul Fiului Omului, semn de biruință, de bucurie și de viață. De aceea Biserica se bucură cântând: „Crucea Ta, Doamne, viață și înviere este pentru poporul Tău... “ (Vecernia dum. gl. 7). Cele două înțelesuri au rămas împreună; în viața noastră pământească, cele două cruci se suprapun și alcătuiesc Crucea mântuirii noastre, Crucea pe care trebuie s-o ducă tot creștinul în urma Hristosului său, după cuvântul Domnului: „Cine vrea să vină după mine... să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie“ (Lc. 9, 23).
Privită omenește deci, Crucea este osteneală, răbdare, suferință, luptă împotriva răului; și fiindcă acestea nu pot fi ocolite în viață, nici crucea nu poate fi ocolită, tot omul trebuie să-și poarte crucea sa. Plata păcatului este moartea: crucea ispășirii și a suferinței este firească în acest veac. Prin suferința Sa, Mântuitorul însă a deschis o nouă perspectivă asupra Crucii: suferință, dar nu spre moarte, ci spre viață, popas spre bucuria Învierii. Puțina suferință a Crucii ne scapă de veșnicia morții. De aceea Hristos aștepta cu dor Crucea, iar mucenicii căutau și se bucurau de chinuri, știind că „pătimirile de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi“ (Rom. 8, 18).
Privită dumnezeiește, Crucea este semnul Fiului Omului, sceptrul Lui, semn de putere și de întărire, semn de biruință asupra morții și diavolului, „armă nebiruită“, „viața și învierea“. „Mare este puterea Crucii Tale, Doamne“ se minunează Biserica.
Și, într-adevăr, tot harul și puterea lui Dumnezeu ni se împărtășesc sub semnul Crucii. De la naștere, până la moarte și până la învierea cea de obște, toată viața creștinului este umbrită de Sfânta Cruce, care este cheia ce deschide cămara de bunătăți a harului. Ca semn al Său, Mântuitorul a dat Crucii toată puterea Sa și a dăruit-o ca pe darul cel mai de preț prietenilor Săi. Dându-ne Sf. Euharistie, Domnul ne spune: „Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea“; dându-ne Crucea, ne spune: „Aceasta s-o aveți întru amintirea Mea, în amintirea dragostei Mele pentru voi, pentru care Mi-am dat viața“; căci Crucea este semnul dragostei nemărginite a lui Dumnezeu pentru om. De aceea, Mântuitorul a voit să moară pe Cruce, cu brațele întinse, să ne îmbrățișeze, să ne arate de-a pururi iubirea Sa cea mare pentru noi, pe care ne așteaptă să ne întoarcem la El. Reamintirea pildei Fiului Risipitor în săptămâna dinaintea Dumi-nicii Crucii își descoperă acum înțelesul. Crucea de necaz și de suferință a omului, împlinită cu Crucea - putere și biruință a Domnului, se preface în Cruce a nepătimirii. „Crucea este semnul nepătimirii“ zice Maxim Mărturisitorul (Ambigua), arătându-ne lucrarea păcatului și omorârea morții celei omorâtoare de viață, care sunt semnele omului duhovnicesc, izbăvit de păcat și reînnoit prin har. Prăznuirea Crucii în mijlocul ostenelilor postului tocmai aceste lucruri vrea să ne învețe, precum ne arată și sinaxarul duminicii:
- Crucea, ca lemn al vieții, ne aduce aminte de Pomul vieții din mijlocul Raiului, din care Adam n-a mai gustat, pentru ne-ascultare și nepostire, pentru ca noi, prin puțină înfrânare, să ne învrednicim a ne împărtăși din el, ca să nu mai murim, ci să fim vii.
- Ostenelile postului sunt un fel de răstignire, însă aducându-ne aminte de răstignirea și Patimile Domnului pentru noi, ne îmbărbătăm și ne mângâiem: dacă Domnul Hristos S-a răstignit pentru noi, cu cât mai mult datori suntem noi să ne răstignim împreună cu El, ca să și înviem și să ne proslăvim împreună cu El.
- Postul este amar, ca și apele Merei din pustie. Ci precum acelea s-au îndulcit prin lemnul băgat în ele, tot așa și amără-ciunea postului este îndulcită de dulceața Crucii.
- În vremea postului, lupta cu vrăjmașul este tot mai înverșunată și avem nevoie de ajutor din afară. Stăpânul și comandantul oștilor duhovnicești ne trimite Crucea, armă nebiruită, de care se scutură și se cutremură puterile drăcești.
- Vremea postului este chipul călătoriei noastre prin pustia acestui veac, spre Ierusalimul ceresc. Și în chipul în care un călător pe cale lungă, ostenit de greutatea ei, dacă află un copac umbros, se odihnește și-și reînnoiește puterile pentru restul călătoriei, tot așa și noi, cei osteniți de calea postului: Crucea înfiptă în mijlocul lui ne întărește și ne face voioși pentru a urma călătoria în postul ce urmează.
- Crucea este sceptrul lui Hristos. Și precum un împărat când merge undeva își trimite înainte steagul și sceptrul, ca semne vestitoare, tot așa și Împăratul Hristos, vrând să ne vestească apropiata Sa sosire, biruința cea mare asupra morții și slava Învierii, ne trimite sceptrul împărătesc - Crucea, ca să ne bucure și ne pregătește pentru primirea Împăratului Ceresc, Cel biruitor.
La sfârșitul utreniei duminicii se face scoaterea și închinarea Sfintei Cruci, căreia ne închinăm și cântăm: „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim“. Cântările de aici ne aduc aminte de sfintele lui Hristos Patimi, de tânguirea Prea Curatei Sale Maici și de darurile aduse de Sfânta Cruce. „Veniți, credincioșilor, să ne închinăm lemnului celui de viață făcător, pe care Hristos, Împăratul slavei, de bună voie întinzându-Și mâinile, ne-a înălțat la fericirea cea dintâi... Veniți credincioșilor să ne închinăm lemnului, prin care ne-am învrednicit a sfărâma capetele nevăzuților vrăjmași... Veniți, toate neamurile, Crucea Domnului cu cântări să o cinstim și cu frică sărutând-o să slăvim pe Dumnezeu Cel ce S-a pironit pe dânsa...“.
„Prea Cinstită Cruce, sfințește sufletele și trupurile noastre cu puterea Ta și ne păzește de toată vătămarea potrivnicilor, pe cei ce ne închinăm Ție cu credință“. (la Laude).

[cristiboss56]

„În mijlocul zilelelor înfrânării, ajungând astăzi cu puterea Crucii, să slăvim pe Cel ce S-a înălțat pe dânsa, ca pe Mântuitorul și Dumnezeul nostru...“

Săptămâna a patra, Săptămâna Înjumătățirii Postului, este luminată de prezența Sfintei Cruci, de care necontenit pomenesc slujbele bisericești. „În mijlocul zilelelor înfrânării, ajungând astăzi cu puterea Crucii, să slăvim pe Cel ce S-a înălțat pe dânsa, ca pe Mântuitorul și Dumnezeul nostru...“.
Sf. Cruce se află pe iconostas în această vreme, spre închinarea credincioșilor: „Să ne închinăm, credincioșii, preacinstitului lemn pe care S-a înălțat Făcătorul tuturor...; veniți să o sărutăm cu frică și cu dragoste, luând de la ea dar luminos; izbăvire de patimi, întărire și izgonire a toată puterea drăcească“.
Împreună cu cinstirea Crucii se unește și „tema săptămânii“: Pilda Vameșului și Fariseului, care din nou ne aduce aminte de primejdia mândriei și de folosul cel mare al smereniei. Faptele noastre cele rele sunt necontenit prilej de smerenie și a striga ca vameșul: „Nu cutez eu ticălosul, să privesc cu ochii spre cer, pentru faptele mele cele viclene...“ (Duminica seara); căci „Făcând vrednicia sufletului meu roabă patimilor, m-am făcut ca un animal și nu mă pot uita spre Tine, Preaînalte; ci plecându-mă în jos, Hristoase, ca vameșul mă rog strigând către Tine: Dumnezeule milostivește-Te spre mine și mă mântuiește“ (Vineri seara).
Dar Mântuitorul ne-a învățat smerenia mai mult decât cu pilda Vameșului, cu însăși viața și smerenia Sa. De aceea: „De la Domnul, Cel ce S-a smerit pe Sine până la moartea prin Cruce pentru tine, învățându-te, suflete al meu, din înălțare smerenia și din smerenie înălțarea, nu te înălța pentru virtuțile tale, nici nu te socoti pe tine drept să osândești pe aproapele tău ca fariseul cel lăudăros; ci cu gândul plecat aducându-ți aminte numai de păcatele tale, ca vameșul strigă: Dumnezeule, milostivește-Te spre mine păcătosul“ (Joi seara). Prin smerenia Sa, Domnul ne-a lăsat calea cea bună a smereniei: „Cale cea mai bună a înălțării ai arătat, Hristoase, a fi smerenia, micșorându-Te Însuți pe Tine și chip de rob luând, neprimind rugăciunea cea mult falnică a fariseului, iar suspinul cel umilit al vameșului primindu-l ca pe o jertfă fără prihană întru cele de sus“ (Luni, la Vecernie).
Încadrarea Duminicii Crucii de cele două pilde evanghelice: a Fiului Risipitor (Săptămâna a III-a) și a Vameșului (Săptămâna a IV-a) are un adânc tâlc duhovnicesc. Crucea este, pe de o parte, semnul negrăitei milostiviri și a dragostei fără margini a lui Dumnezeu, „Care așa de mult a iubit lumea, încât și pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat pentru dânsa“ (Ioan 3, 16), iar pe de alta, este și semnul nemărginitei smerenii a Domnului, „Care S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte de Cruce“ (Filipeni 2, 8). Ceea ce Mântuitorul ne învățase cu cele două pilde, ne-a arătat-o mai desăvârșit cu moartea Sa pe Cruce. Smerenia și dragostea, care sunt plinătatea desăvârșirii duhovnicești și pe care le cerem cu atâta stăruință de-a lungul postului, prin rugăciunea Sf. Efrem, ni le arată Domnul prin taina Crucii, pe care o cinstim în mijlocul postului.
Și ca o icoană vie a acestor mari virtuți, Duminica a IV-a, ne pune înainte prăznuirea marelui Părinte și povățuitor duhovnicesc, Sf. Ioan Scărarul. Viața lui a fost ascunsă, smerită și aprinsă de dumnezeiască dorire. Patruzeci de ani a trăit sihăstrește, pururea fiind aprins de râvna înflăcărată și de focul dumnezeieștii iubiri. Toată petrecerea lui era în rugăciunea neîncetată și în nemăsurata dragoste de Dumnezeu. De aceea s-a făcut pildă a toată virtutea și doctor sufletesc iscusit; plin de înțelepciune, căci Duhul Sfânt vorbea prin gura lui, ajungând ca o „stea nerătăcită și luminând până la marginile lumii“ (Condac).
Bogăția acestei înțelepciuni a adunat-o în vistieria duhovnicească numită „Scara Raiului“, pe care a făcut-o darul cel mai de preț al vieții călugărești.
Alcătuită din 30 de trepte, după cei 30 de ani ai vieții smerite a Domnului, Scara sa ne urcă din treaptă în treaptă de la cele pământești la cele cerești. Fuga de lume, adică lepădarea de avuții, de rudenii și de sine însuși, intrarea sub ascultarea unui povățuitor iscusit, căința cu lacrimi și aducerea aminte de moarte, tăcerea, înfrânarea și lepădarea de toată grija cea lumească ne vor ajuta să smulgem din rădăcină mulțimea patimilor din noi: lăcomia, iubirea de argint, mândria, trândăvia și celelalte și ne vor ridica spre agonisirea virtuților duhovnicești: blândețea, curăția, sărăcia, privegherea, smerenia, trezvia și rugăciunea, liniștea și nepătimirea și cele trei mari virtuți teologice: credința, nădejdea și dragostea.
După ce el a urcat mai întâi aceste minunate trepte ale scă-rii și a ajuns la capătul de sus, Sf. Ioan ne îndeamnă și pe noi: „Suiți-vă, fraților, suiți-vă, punând suișuri în inimile voastre și luând aminte la proorocul care zice: «Veniți să ne suim în muntele Domnului, și în casa Dumnezeului nostru» (Is. 2, 3).
Învățătura de taină a Scării este: precum pe o scară suișul se face din treaptă în treaptă, tot așa și sporirea duhovnicească nu se face la întâmplare, ci cu pricepere, într-o anumită și neîntreruptă înlănțuire de fapte, de-a lungul întregii vieți și sub îndrumarea unui povățuitor încercat. De aceea și calea aceasta este potrivită vieții călugărești și pentru călugări a fost scrisă Scara. „Cine este monahul credincios și înțelept?“ întreabă Sf. Ioan și răspunde: „Acela care și-a păzit neatinsă arderea duhului și până la sfârșitul vieții nu contenește să adauge în fiecare zi, foc peste foc, văpaie peste văpaie, silință peste silință, dorire peste dorire“.
Plină de dumnezeiască înțelepciune, Scara este povățuire iscusită pentru cei retrași din lume, care voiesc să se lase scriși cu degetul lui Dumnezeu. De-a lungul celor 30 de trepte ale ei, vedem ca într-o oglindă uneltirile drăcești ale păcatului, înlănțuirea virtuților și pe aceea a patimilor, cum să învățăm meșteșugul cunoașterii de sine și al despătimirii, lucrarea virtuților, care crește pe adevăratul monah din putere în putere, de la smerita ascultare până la plinătatea cea mai de sus a dumnezeieștii iubiri.
Cuvintele ei sunt pline de miez duhovnicesc, simple și adânci, adevărate lozinci ale vieții duhovnicești. „Monahul este adâncul smereniei“, „monahul este o necontenită silă a firii“, monahul este o necontenită lumină în ochiul inimii. Smerenia este marea bogăție a monahului, cămară a bunătății, de care nu se pot apropia răpitorii. Smerenia și dragostea este sfințită doime: dragostea înalță, iar smerenia pe cei înălțați îi sprijină să nu cadă.
Îndeletnicirea cea mai de seamă a monahului este trezvia și rugăciunea. „Isihast este cel ce zice: Eu dorm, dar inima mea veghează“ (Cânt. 5, 2). Rugăciunea este mijloc de cunoaștere de sine, „oglinda monahului“, „bogăția monahului“, „cununa de pietre scumpe a monahului“, semnul dragostei sale față de Dumnezeu; „iar dacă vrei să cunoști degrabă folosul rugă-ciunii, să se lipească pomenirea lui Iisus de răsuflarea ta“.
Toată lupta monahului este împotriva patimilor și pentru cunoașterea virtuților:
- doctoria împotriva îngâmfării se cumpără cu aurul smereniei;
- cine și-a agonisit pomenirea morții nu va păcătui în veac;
- ascultarea este mormânt al voii;
- monahul neagonisitor este stăpânul lumii;
- monahul trufaș nu are nevoie de drac, fiindcă el însuși este drac.
Nevoința trupească are multă putere împotriva dracilor, căci noroiul uscat nu mai atrage pe porci și nici trupul veștejit de nevoință nu mai odihnește pe draci.
Grija cea mare a monahului este să scape de nesimțire, care „este moartea sufletului mai înainte de moartea trupului“ și să-și agonisească nepătimirea, care „este învierea sufletului mai înainte de învierea trupului“. Iar podoaba cea mai de preț a lui este sfânta feciorie și curăție, „cine a agonist-o pe aceasta, acela a murit și a înviat și încă de aici a început nestricăciunea cea viitoare“.
Pentru neprețuitul ei folos duhovnicesc, Scara Raiului se citește la sfintele slujbe de-a lungul Postului Mare și este cartea cea mai căutată, carte de căpătâi la ortodocși. Iar izvoditorul ei, marele Avva Ioan Scărarul, este cinstit de Biserică în fruntea tuturor marilor povățuitori și Părinți duhovnicești.
Prăznuirea lui la începutul celei de-a doua jumătăți a postului, ne pune înainte icoana de sfințenie și metoda meșteșugită pentru dobândirea ei. Ca să contemplăm icoana și să învățăm din metodă și mai deplin arta duhovniceștii înnoiri, să ne încordăm puterile și mai mult spre a răscumpăra vremea puțină care a mai rămas, întru ostenelile pentru despătimire și creșterea virtuților mântuitoare.
„Cuvioase Părinte Ioane, ascultând glasul Evangheliei Domnului, ai părăsit lumea, bogăția și mărirea întru nimic socotindu-le. Pentru aceasta tuturor ai strigat: Iubiți pe Dumnezeu și veți afla har veșnic; nimic să nu cinstiți mai mult decât dragostea Lui, ca să aflați odihnă împreună cu toți sfinții, când va veni întru mărirea Sa. Cu ale căror rugăciuni, Hristoase, păzește și mântuiește sufletele noastre“. (Vecernia duminicii).

[cristiboss56]

http://www.youtube.com/watch?v=LStPFtv_DcU

[glykys]

Eu scriu ce ne-a indemnat astazi parintele - sunt foarte sigura ca multi dintre voi stiti aceste lucruri, dar daca o singura persoana se va folosi de sfaturile parintelui, bine va fi!

1. In saptamana aceasta a Patimilor e bine sa postim mai mult, sa facem milostenie si rugaciune mai multa.
2. Spovedania si Impartasania nu sunt ritualuri magice. Ele presupun un examen de constiinta, o constientizare a pacatului si dorinta de a nu-l mai repeta si cer post! Ne dadea exemplul unor mame sau bunici care isi trimit tinerii copii sau nepoti in Vinerea sau Sambata mare la spovedit - spunea parintele, bine ar fi fost sa ii fi pus in prealabil sa tina si post! Nu venim oricum la biserica! Spunea parintele ca au fost cazuri in care oamenii au zis: si ce daca nu am tinut post, ce daca am mancat...?!
3. La impartasit, e bine sa se respecte momentele slujbei, adica lumea sa se impartaseasca atunci cand aude indemnul "Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste, sa va apropiati!" nu mai devreme, nici mai tarziu, ca altfel deranjam slujba si tulburam si preotii (mai ales copiii mici care urla in timpul predicii). Fireste, persoanele care trebuie sa ia medicamente, copiii mici, cei care nu pot sta nemancati pana in acel moment, se pot impartasi mai de dimineata, dar bine este sa ne impartasim cand trebuie, dupa ce am stat si ne-am rugat la slujba, din Impartasania care s-a pregatit atunci, in ziua respectiva! Altfel, persoanele care primesc Impartasania inainte de momentul "Cu frica de Dumnezeu..." se impartasesc cu Impartasania pregatita pentru bolnavi si cazuri urgente.
4. Impartasania nu este paine si vin, ci Trupul si Sangele Mantuitorului si nu e de joaca cu ea, pentru ca luata cu nevrednicie, aduce osanda.
5. Impartasania se ia fiind nemancat si nebaut! Stiu ca e elementar, dar se pare ca au fost cazuri in care parintele, intrebat fiind in fata altarului, daca i-a dat sa manance copilasului, a zis nu, iar copilul de impartasit a recunoscut ca a baut apa inainte!
6. In fiecare biserica exista un program de spovedit, care e bine sa fie respectat. Pentru evitarea aglomeratiei, e bine sa venim si sa ne pregatim din timp.

[cristiboss56]

sursa: johnsanidopoulos.com



În Domnul pășesc, să roagă și-și pun gândurile, întorcându-se de la orice altceva. Pentru aceasta sunt acele suflete alese să primească untdelemnul harului ceresc.

În cea de-a doua zi a Sfintelor Pătimiri, Biserica ne așează ca model de pregătirea a sufletelor noastre pentru venirea Mirelui de la miezul nopții pilda celor zece fecioare. Iată ce spune Sfântul Serafim de Sarov despre această pildă:
Unii afirmă că lipsa untdelemnului al fecioarelor nebune simbolizează lipsa faptelor bune pe parcursul vieții. Această interpretare nu este tocmai una corectă. Cum pot fi acestea lipsite de fapte bune dacă, deși nebune, sunt numite încă fecioare? Puritatea trupească este o virtute supremă, ce ne apropie de îngeri și care poate fi în sine un substitut pentru alte virtuți. Cu smerenie, îndrăznesc să spun, că de fapt acestea erau lipsite de harul Dumnezeiesc al Sfântului Duh. Fecioarele, conduse de nebunia spirituală au crezut că facerea de bine este singurul scop al creștinismului.
Au săvârșit fapte bune și prin aceasta L-au ascultat pe Domnul, însă nu s-au îngrijit din timp să vadă dacă au primit harul Sfântului Duh. Iar untdelemnul pe care nu îl aveau fecioarele nebune tocmai aceasta reprezintă. Au fost socotite nebune pentru că au uitat de rodul virtuților atât de necesar, harul Sfântului Duh, fără de care și cu care nimeni nu a fost și nici nu va fi mântuit vreodată întrucât prin Sfântul Duh fiecare suflet își are viața și înălțat în curăție, și fiecare suflet este aprins de către unimea Treimii prin Sfintele Taine. Sfântul Duh se mută în sufletele noastre, iar această ședere, coexistență a Sfintei Treimi întru noi este dată prin dobândirea Sfântului Duh, care ne pregătește sufletul și trupul pentru existența lui Dumnezeu întru noi potrivit învățăturilor Sale: Şi voi locui în mijlocul lor şi le voi fi Dumnezeu (Ieșire 29, 45).
Acesta este untdelemnul candelei fecioarelor înţelepte, care ardea luminos şi timp îndelungat, astfel încât să-L poată aştepta pe Mirele ce a venit la miezul nopţii şi să intre cu El în casa bucuriei. Însă fecioarele nebune, văzând că untdelemnul lor se termină, au mers la piață să mai cumpere însă nu s-au întors la timp căci ușile erau deja închise. Piața reprezintă viața noastră, ușa cămării de nuntă (ce s-a închis și nu le-a permis să ajungă la Mire) reprezintă moartea, fecioarele cele înțelepte și cele nebune sunt sufletele creștinilor, untdelemnul reprezintă Harul Sfântului Duh dobândit prin acestea și care preface lucrurile trecătoare în cele veșnice, transformă moartea în viața duhovnicească, întunericul în lumină, iar ieslea ființei noastre, în care patimile sunt legate precum animalele și vitele, în Templul lui Dumnezeu, Împărăția bucuriei fără de sfârșit a vieții întru Hristos.
Același lucru îl spune și Sfântul Macarie cel Mare. Sufletele ce caută sfințenia Sfântului Duh, care este înafara naturii, se dedică în întregime Domnului. În Domnul pășesc, să roagă și-și pun gândurile, întorcându-se de la orice altceva. Pentru aceasta sunt acele suflete alese să primească untdelemnul harului ceresc. Dar celelalte suflete, care se mulțumesc doar cu ceea ce le oferă propria lor natură, se târăsc pe deasupra pământului cu gândurile lor. Nu doar că gândurile lor se ocupă doar cu cele lumești, dar și întreaga lor minte își are existența pe pământ. În conștiința proprie de sine li se pare că aparțin Mirelui dar sunt înzestrate doar cu podoabele cărnii. Cu atât mai mult, nu s-au născut din Duh și nici nu au primit untdelemnul bucuriei.