Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Nu numai călugării, ci toţi credincioşii trebuie să fie candidaţi la înălţarea la cer; toţi credincioşii trebuie să fie candidaţi la rai. Numai că cei care duc o viaţă obişnuită şi cu îndatoririle sociale câte sunt şi cu îndatoririle de familie nu pot să realizeze libertatea aceasta de a se gândi atât de mult la rai, cum se gândesc călugării, dar toţi suntem chemaţi la desăvârşirea creştină. Şi toţi trebuie să năzuim în ţara lui Lerui Ler un colţ de cer, cum zice Nichifor Crainic: „În ţara lui Leru-i Ler / Năzuiesc spre-un colţ de cer”. Fiecare dintre noi trebuie să avem în vedere cerul, numai că deosebirea dintre cei care nu sunt călugări şi cei care sunt călugări este următoarea: cei care nu sunt călugări pot trăi pe pământ cu gândul la cer, le ajunge atâta, pe când cei care sunt în mănăstire ar trebui să trăiască pe pământ ca în cer. Şi dacă fac lucrul acesta şi se silesc să-l facă şi ştiu cum să se angajeze în lucrarea aceasta, nu se poate să nu se simtă aproape de rai, în „tinda raiului”. Tinda, la noi în Ardeal este camera de intrare în celelalte camere din casă, adică un hol. Dacă este tinda raiului, mănăstirea este şi „casa lui Dumnezeu”. Nu se poate să fii în „tinda raiului” şi să nu fii într-o casă a lui Dumnezeu. Toată mănăstirea este un loc, o casă, un aşezământ al lui Dumnezeu. Şi mai este mănăstirea „poarta cerului”. E cumva la confluienţa dintre cer şi pământ. E „poarta cerului” în înţelesul că pe acolo intră cei din mănăstire în cer.

(Părintele Teofil Părăian, Lumini de gând, Editura Antim, Cluj, 1997, pp. 11-12)

[cristiboss56]

O căprioară albă din vremurile străvechi mi-a spus că El, Cel Preablând şi Atotmilostiv, a străbătut pământul şi l-a preschimbat iarăşi în rai. Oriunde Se oprea El, se ivea raiul. Dintr-însul se revărsau către toate făpturile şi toată zidirea nemăsurata bunătate, iubirea şi îndurarea, mila, blândeţea şi înţelepciunea. El a păşit pe pământ şi a pogorât cerurile pe pământ. L-au numit Iisus. O, întru El am văzut că omul poate fi minunat şi neasemuit de frumos numai când este fără de păcat. El a împărtăşit durerea noastră şi a plâns împreună cu noi pentru răutăţile pe care oamenii le-au săvârşit împotriva noastră. A luptat de partea noastră împotriva acelor făptuiri omeneşti: păcatul, răutatea şi moartea. El a iubit cu blândeţe şi îndurare toate făpturile. Le-a strâns la piept cu dor dumnezeiesc şi le-a apărat de păcatul, de răutatea şi de moartea zămislită de oameni. El a fost şi a rămas în veci Dumnezeul nostru, Dumnezeul făpturilor îndurerate şi întristate, de la cea mai mică până la cea mai mare. Doar oamenii cei asemenea Lui ne sunt dragi. Ei sunt rudenia şi nemurirea şi iubirea noastră. Sufletul acestor oameni este plămădit din bunătatea, din milostivirea, din iubirea, îndurarea, blândeţea, dreptatea şi înţelepciunea Lui. Înţelepciunea lor este dumnezeiesc de înţeleaptă, dumnezeiesc de bună, dumnezeiesc de smerită, dumnezeiesc de îndurată. Ei se asemuiesc cu sfinţii şi luminaţii îngeri. Pentru că o mare înţelepciune împreunată cu o mare bunătate ia chip de înger.
Drept aceea, toată iubirea noastră se revarsă năvalnic către Preablândul, Preabunul, Preamilostivul şi Înduratul Iisus. El este Dumnezeul nostru, Veşnicia şi Viaţa noastră cea fără de moarte. Evanghelia Lui este mai mult a noastră decât a oamenilor, pentru că întru noi se află mai mult din bunătatea, din iubirea şi din îndurarea Sa. O, binecuvântat este El în toate inimile şi în toate lumile noastre! Domnul şi Dumnezeul nostru! Dulcea noastră mângâiere în lumea aceasta amarnică şi trecătoare, veşnica noastră bucurie în lumea cea fără de moarte ce va să vină...


(Lupta pentru credință și alte scrieri ale Sfântului Nicolae Velimirovici și Sfîntului Iustin Popovici, Editura Egumenița Editura Cartea Ortodoxă, Galați, 2011, pp.157-158)

[tabitha]

- Părinte, ce poate face un creştin în vremea de azi? Ce viaţă să ducă, cum să se păzească?

- Să facă tot ceea ce poate. Sunt creştini care ştiu şi ţin credinţa în chip desăvârşit, alţii care o cunosc mai puţin şi unii care o ştiu prea puţin. Să ţină fiecare ceea ce ştie, cât de puţin să fie, şi Dumnezeu, cu mila Lui, îl mântuieşte. N-o să-l judece Dumnezeu pe un om care nu ştie nici să citească la fel cum îl va judeca pe un episcop sau pe un patriarh care conduce toată omenirea cu sfaturile lui. Pe acesta o să-l judece după înţelepciunea lui, iar pe acela care-i de jos după simplitatea lui.

(Starețul Dionisie Ignat de la Colciu - Sf. Munte Athos)

[cristiboss56]

În vara anului 1990 a venit în pelerinaj pe la mănăstirile din Moldova un tânăr ortodox, arhitect din Paris. Ajungând şi la Mănăstirea Sihăstria, a auzit de vestitul duhovnic Paisie şi dorea să-i ceară un sfat duhovnicesc. A fost primit cu dragoste de bătrânul.
- Părinte Paisie, a întrebat tânărul pelerin prin translator, nu ştiu ce să fac în viaţă, să mă căsătoresc sau să mă fac călugăr?
- Câţi ani aveţi, a întrebat Părintele Paisie?
- Am 31 de ani, părinte!
- Dacă a trecut vremea de căsătorie, du-te la o mănăstire, fă-te călugăr şi slujeşte lui Hristos că vei avea mare plată în ceruri!
Întorcându-se în patria sa, acest tânăr nu mai avea linişte în suflet. Cuvintele Părintelui Paisie şi glasul Duhului Sfânt îl chemau să renunţe la toate şi să se facă monah. După câteva luni a intrat în obştea Mănăstirii Sihăstria şi astăzi este ierodiacon şi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru harul primit.
Cel mai important lucru la acest mare duhovnic era puterea lui harismatică cu care pătrundea sufletul şi conştiinţa credincioşilor. Apoi mila şi iubirea profundă cu care primea pe toţi, şi smerenia unită cu blândeţe prin care cucerea şi întorcea la pocăinţă, transformând radical pe cei care veneau la el cu credinţă.
Toate aceste daruri cu care a fost înzestrat de Dumnezeu, l-au făcut cunoscut în toată ţara şi l-au învrednicit să aibă un mare număr de fii duhovniceşti, mireni şi călugări de toate vârstele şi stările sufleteşti, fiind considerat duhovnicul cel mai căutat şi cu cei mai mulţi fii sufleteşti din ţara noastră în ultimele decenii.
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, Editura Trinitas, 1993, pp. 121-122; p.125)

[cristiboss56]

De aceea vă sfătuiesc şi vă rog ca mai întâi spălând păcatul prin spovedanie, pocăinţă şi toate celelalte, să ascultaţi dumnezeieştile cuvinte. (…) Dacă în lada în care păstrezi hainele cele scumpe şi cu fir o slugă de a ta va pune o haină plină de întinăciune şi cu mulţi păduchi, oare vei suferi această ocară cu blândeţe? Spune-mi! Sau dacă într-un vas de aur în care de obicei păstrezi miruri, ar fi turnat cineva noroi, oare nu l-ai fi bătut pe cel ce a făcut aceasta? Şi dacă în cel ce s-a turnat mirul cel dumnezeiesc, cum vom putea oare pune întinăciuni diavoleşti, cuvinte sataniceşti şi cântece pline de desfrânare? Cum va suferi Dumnezeu acestea, spune-mi? Mai ales că deosebirea între darul cel duhovnicesc şi între această lucrare rea este mai mare ca cea dintre hainele cele de fir şi între cele întinate şi decât cea dintre mir şi noroi.

Nu te temi, o omule, ca să priveşti cu aceiaşi ochi atât scena pe care este orchestra şi pe care se săvârşeşte lucrurile cele spurcate ale curviei cât şi această Masă Sfântă pe care se săvârşesc Tainele cele înfricoşate? Nu cu aceleaşi urechi auzi pe desfrânată grăind cuvinte de necinste şi cu aceleaşi pe Prooroc şi pe Apostol învăţându-te cuvinte de taină? Cu aceeaşi inimă primind şi otrava şi Jertfa cea înfricoşată şi sfântă?



Sf. Ioan Gură de Aur, Din ospăţul stăpânului, p. 45.

[cristiboss56]

Precum sfârşitul luptelor olimpice, este cununa, aşa şi sfârşitul postului este împărtăşirea cea curată. De aceea de nu vom săvârşi aceasta, în zadar ne-am chinuit, căci atât neîncununaţi cât şi fără de nici un dar ne ducem de la nevoinţa postului. Pentru aceasta părinţii au întins vremea cea de nevoinţa a postului, dându-ne timp de pocăinţă, ca spălându-ne şi curăţindu-ne, curaţi să ne apropiem de împărtăşanie. Şi eu, iată, de acum strig cu glas luminat şi mărturisesc, rog şi poftesc, ca să nu vă apropiaţi la această Sfântă Masă cu întinăciune sau cu conştiinţă încărcată. Că astfel de apropiere nu poate fi împărtăşire, cu toate că de nenumărate ori ne vom atinge de acest Sfânt Trup, ci osândă şi chin şi adăugire de pedeapsă.



Nimeni fiind păcătos să nu se apropie. Dar n-am zis bine nimeni păcătos, căci şi pe mine întâi mă opresc de la dumnezeiasca Masă, ci nimeni rămânând păcătos să nu se apropie. De aceea, iată vă spun de mai înainte, ca nu cumva sosind cina cea împărătească şi venind acea sfântă seară, să poată să zică cineva: Am intrat negătit şi pustiu, pentru ce nu ne-ai spus acestea mai de demult. Că de aş fi auzit mai de demult, negreşit m-aş fi schimbat şi m-aş fi curăţat şi aşa m-aş fi apropiat. Deci ca nimeni să nu poată spune acestea, iată vă vorbesc de mai înainte şi vă rog să arătaţi multă pocăinţă.



Sf. Ioan Gură de Aur, Din ospăţul stăpânului, p. 16.

"Cea mai bună şi mai la îndemână cale de sporire duhovnicească este calea de mijloc." (Părintele Arsenie Papacioc)

"Vorbirea este instrumentul acestei lumi prezente. Liniştea este misterul lumii ce va veni." (Sfântul Isaac Sirul)

[cristiboss56]

Sunt unii, de fapt sunt mai mulți care, chiar și atunci când nu postesc, se poartă asemeni celor ale celor ce postesc. Se îmbracă într-o fățărnicie mai rea decât păcatul în sine.

(Mt. 6, 16) Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor.

Făcând aceasta, nu numai că imităm pe fățarnici, dar și îi întrecem de departe. Oftăm cu putere și ne plângem cu amar. Sunt unii, de fapt sunt mai mulți care, chiar și atunci când nu postesc, se poartă asemeni celor ale celor ce postesc. Se îmbracă într-o fățărnicie mai rea decât păcatul în sine.

Fac asta, spun ei, ca să nu-i smintească pe ceilalți (care se așteaptă să postească). Legea dumnezeiască poruncește aceasta (să postești) și tu spui că smintești, ascultând de ea? Dacă postești sufletește, smintești, dar dacă nu postești sufletește (însă te arăți că postești trupește), nu smintești. Poate fi ceva mai nebunesc decât aceasta? De ce nu încetezi a fi mai rău decât fățarnicii (pe care îi judeci), înmulțind propria fățărnicie și nu te gândești la ce sfârșit duce acest mare rău? Nu te rușinezi nici acum, privind la însemnătatea versetului de dinaintea noastră? Căci Iisus nu spune numai că ei se prefac, ci și mai grav, că-și smolesc feţele.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 20.1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

[cristiboss56]

Gândindu-ne la ziua cea înfricoşătoare a judecăţii, la focul iadului şi la muncile cele înfricoşătoare de acolo, să ne întoarcem de pe calea noastră cea rătăcită. Va veni vremea când teatrul lumii acesteia se va risipi. Atunci nu mai putem lupta; după trecerea acestei vieţi, nu mai putem neguţători; după ce s-a închis stadionul, nu mai putem fi încununaţi.



Timpul de acum e timp de pocăinţă; acela, de judecată!



Timpul de acum e timpul luptelor; acela al cununilor!



Timpul de acum e timp de osteneală; acela de odihnă!



Timpul de acum e timp de muncă, acela de răsplată!



Deşteptaţi-vă, vă rog, deşteptaţi-vă şi să ascultăm cu râvnă cele spuse! Am trăit cu trupul, să trăim şi cu duhul! Am trăit în plăceri, să trăim şi în fapte de virtute! Am trăit în trândăvie, să trăim şi în pocăinţă! „Pentru ce te trufeşti, tină şi cenuşă?” (Sirah 10, 9) Pentru ce te mândreşti, omule? Pentru ce te făleşti? Ce nădăjduieşti de la slava lumii şi de la bogăţie? Să ne ducem la morminte, vă rog, şi să vedem tainele de acolo. Să vedem pe om descompus, oasele roase, trupurile putrezite.



Sf. Ioan Gură de Aur, Din ospăţul stăpânului, p. 67.

[cristiboss56]

Postul risipeşte şi alungă cum alungă soarele ceaţa, întunericul inteligibil şi acoperământul păcatului aşezat peste suflet. Postul ne face să vedem cu mintea văzduhul duhovnicesc, în care nu răsare, ci pururea străluceşte Soarele cel neapus, Hristos Dumnezeul nostru. Luându-şi împreună-lucrătoare privegherea, postul înmoaie învârtoşarea furişată în inimă şi în locul lăcomiei dinainte, face să ţâşnească izvoarele străpungerii inimii; lucru pe care să râvnim să se facă şi în fiecare din noi înşine, rogu-vă fraţilor! Fiindcă făcându-se acest lucru în chip uşor împreună cu Dumnezeu, străbatem toată marea patimilor şi, trecând prin valurile ispitelor celui ce ne tiranizeaza amarnic, vom ancora la limanul nepătimirii. Dar nu este cu putinţă, fraţii mei, ca acest lucru să se facă într-o singură zi, nici într-o singură săptămâna, ci în mult timp şi cu osteneală şi trudă, pe măsura hotărârii şi alegerii libere a fiecăruia, încă şi pe măsura credinţei [Rm 12,3]şi a dispreţuirii lucrurilor văzute şi gândite, şi nu numai aceasta, dar şi potrivit cu acea căldură a pocăinţei neîncetate şi a lucrării săvârşite cu darul şi harul lui Dumnezeu, fie grabnic, fie mai zăbavnic, în cămara ascunsă a sufletului [Mt 6, 6], dar fără post nimic din acestea nici din celelalte virtuţi nu vor putea fi înfăptuite de către cineva; fiindca postul este începutul şi temelia oricărei lucrări duhovniceşti. Prin urmare, câte le vei zidi pe temelia aceasta se fac neclintite şi nezdruncinate, ca întemeiate pe o stâncă tare; dar dacă iei această temelie şi pui în locul ei săturarea pântecelui şi poftele iraţionale, acestea se scurg ca un nisip sub gândurile rele şi răul patimilor, şi toată zidirea virtuţilor se prăbuşeste [Mt.7, 26-27]. Ca să nu se întâmple şi cu noi acestea, să stăm cu bucurie pe temelia tare a postului, să stăm, fraţii mei, bine, să stăm de bunăvoie; fiindcă cine se urcă silit, fără voie, pe stânca postului, va ajunge să fie târât de acolo de către poftă, de mâncatul în ascuns, şi, mâncând, se face, pe cât se pare, mâncare celui rău [Mt.4, 1-7]; fiindcă există o lege dumnezeiască, şi pe cei ce îndrăznesc să o calce, diavolul prinzându-i îi biciuieşte ca un călău, dar nu numaidecât sau neîntârziat, întrucât Dumnezeu are îndelungă răbdare faţă de noi şi aşteaptă pocăinţa noastră [I Ptr. 3, 20], negreşit însă nu vom scăpa din mâinile lui [Tob 13,2] fie aici, fie în veacul viitor, dacă stăruim fără pocăinţă în păcat, căci făcând aşa ne luăm osândă împreună cu el şi vom fi condamnaţi de judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu să fim pedepsiţi sub el şi împreună cu el pe veci; căci dacă ne putem ascunde de întâi-stătătorii noştri, de Stăpânul şi Dumnezeul întâi-stătătorilor nu ne putem ascunde.


(Extras din Sfântul Simoen Noul Teolog, Cateheze, Scrieri. II, Editura Deisis, Sibiu)