Stareții de la Optina

În prealabil postat de anita

Mi s-au parut foarte bune cartea despre viata sfantului Nicon scrisa de monahia Maria si "Sfaturi pt vremuri de prigoana" ,care contine chiar scrieri ale sfantului.
M-a impresionat simplitatea si smerenia acestui sfant ,care prin vietuirea lui a implinit cuvantul lui Hristos ,faptele lui au vorbit.

Da, Nicon a fost ucenicul lui Varsanufie și ultimul stareț al Optinei, cel care a condus-o în cea mai grea perioadă a ei :)... starețul Varsanufie îi tot spunea chestii de genul „vai de mama ta după ce n-o să mai fiu eu” :D

[anita]

În prealabil postat de VladCat

Da, Nicon a fost ucenicul lui Varsanufie și ultimul stareț al Optinei, cel care a condus-o în cea mai grea perioadă a ei :)... starețul Varsanufie îi tot spunea chestii de genul „vai de mama ta după ce n-o să mai fiu eu” :D

Staretul Varsanufie nu i-a spus ceva de genul acesta ,pt ca stia ca sfantul Nicon va trece cu bine prin incercarile care au urmat
Nici sf.Nectarie nu a dus-o mai bine ,a avut si el greutati ,poate nu atat de mari ca ale staretului Nicon
E adevarat ca staretul Nicon a avut mult de suferit cand a fost deportat , poate i-ar fi fost mai usor daca nu ar fi fost bolnav
S-au tiparit carti cu vietile sfintilor de la man.Optina .

În Apocalipsă scrie: „Fericit cel ce citește cuvintele cărții acesteia”. Și fiindcă așa s-a scris, cu siguranță așa va fi, căci cuvintele Scripturilor sunt cuvintele Sfântului Duh. Totuși, ce înseamnă această fericire? Unii, care nu înțeleg mai nimic din cele ce spune Scriptura, deznădăjduiesc, cu toate că știu că studiul cuvintelor dumnezeiești dă mângâiere. Ar face mai bine dacă ar spune: „Ceea ce pentru noi este de neînțeles acum, vom înțelege mai târziu, când va veni vremea despre care ne spune Scriptura”. Spuneți-mi, unde se mai citește azi Apocalipsa? Aproape numai în mânăstiri, în școlile teologice și în seminarii, iar în lume, foarte rar. Nimeni...Este dovedit că cel ce citește Apocalipsa, când va ajunge acolo unde se spune despre sfârșitul lumii, va fi cu adevărat fericit, deoarece va ânțelege ceva din cele ce se vor petrece atunci și va începe să se pregătească. Iar în cele pe care le descrie Apocalipsa va vedea toate întâmplările contemporane.

Mama mea a murit după ce m-a născut, iar tatăl meu s-a recăsătorit. Mama mea cea vitregă a fost o femeie foarte credincioasă și neobișnuit de bună. Atât de bună încât pentru mine a înlocuit în modul cel mai desăvârșit pe adevărata mea mamă. Și încă ceva mai mult, mi-a dat hrana pe care, poate, nu mi-ar fi putut-o da mama. În fiecare dimineață mă scula foarte devreme și mergeam împreună la biserică, ca să ascultăm utrenia. Și aceasta cu toate că eram atât de mic.
Odată m-am deșteptat dimineața foarte devreme, dar n-am vrut să mă scol. O servitoare a adus apă mamei să se spele. Eu m-am înfofolit în pături. Mama era gata. O aud că spune: „Ah, Pavel al nostru mai doarme încă! Dă-mi puțină apă rece”. Am înțeles ce a vrut să facă și am sărit din pat. „Mamă iată m-am deșteptat”, îi zic eu. M-am îmbrăcat și am mers cu ea la biserică. Era încă întuneric. Eu alergam în urma ei făcând bulgări de zăpadă.
Îmi plăcea mult rugăciunea. Ne rugam și acasă. Mama citea Paraclisul, iar eu cu vocea mea subțire repetam după fiecare tropar: „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi!”.
La nouă ani m-am înscris la gimnaziu. Anii de școală au trecut repede. Apoi am mers în armată, la Kaza, aflându-mă aproape de ocrotitoarea mea, Maica Domnului de la Kazan.
când am ajuns la vârsta de douăzeci și cinci de ani, mama mi-a făcut o propunere. Mi-a spus să-mi găsesc o soție. Stăruința ei m-a făcut să mă înduplec. Și pentru prima dată în viața mea m-am împrieteni cu femei și am deschis discuții cu ele. „Doamne, ce plictiseală nesuferită! Toate cuvintele lorerau despre plimbări, despre podoabe, despre pălărie. Ce puteam vorbi eu cu o femeie? Ei nu! am spus. Aceasta nu se va mai repeta”. Au trecut alți cinci ani. „Mă gândesc, Pavele, că poate acum vei vrea să te căsătorești. Nu-ți place nici o fată?”. Dar și de data aceasta, ca și prima dată, impresia mea a fost o dezamăgire completă. Și am hotărât să nu mă căsătoresc niciodată.
La treizeci și cinci de ani, mama mi-a spus din nou:
- Ce va fi cu tine, Pavele? Anii trec. Mai târziu nu te va mai vrea niciuna. Vezi că va veni vremea când îți va părea răi, dar va fi prea târziu.
Am făcut ascultare. Într-o zi unul din prietenii mei a foreit o „masă”. Am fost invitat și eu. Mergând mă gândeam la ceea ce voi discuta cu cea care se va așeza lângă mine. Și iată, alături de mine s-a așezat un ieromonah, care era renumit pentru sporita lui viață duhovnicească. A început discuția despre rugăciunea minții. Atât de mult am fost răpit de cuvintele lui, încât a fugit orice gând de a mai vorbi cu vreo femeie; am uitat chiar și de masă. După aceasta m-am hotărât să nu mă mai căsătoresc. Hotărârea mea am făcut-o cunoscută mamei. S-a bucurat mult, deoarece totdeauna dorea să mă afierosesc lui Dumnezeu. Însă niciodată nu mi-a vorbit despre aceasta, căci nu știa ce chemare voi avea în viață.
Așa m-a povățuit Domnul la viața monahală, cu sfatul Său cel nepătruns. Mila Lui m-a chemat la Optina, ca să cunosc acolo pe Părintele Amvrosie. Iar el mi-a dat binecuvântarea să mă fac călugăr.
***
Cu un an înainte de a merge la Schit, a doua zi de Crăciun, dis-de-dimineață mă întorceam acasă de la Sfânta Liturghie. Era încă întuneric. Orașul abia începea să se deștepte. Mergeam singur pe străzile lui liniștite. Deodată, a apărut alături de mine un bătrân și mi-a cerut milostenie. M-am mâhnit că nu aveam ce să-i dau, deoarece niciodată nu luam portofelul cu mine, iar în buzunar nu aveam decât 20 copeici. I le-am dat și i-am zis:
-Iartă-mă, tăicuță, că n-am alții.
Acela mi-a mulțumit și mi-a dat o bucățică de anaforă. Am luat-o și am pus-o în buzunar. Și în timp ce mă pregăteam să spun ceva săracului, acela a dispărut. Îm zadar l-am căutat peste tot. A dispărut fără să lase urme. Anul următor, în aceiași zi, am lăsat lumea și am intrat în Schit ca frate începător.
Dacă și noi vom arunca o privire în urmă, vom vedea că și viața noastră este plină de minuni. Noi însă, de obicei, nu ne dăm osteneala să le vedem. Trecem pe lângă ele cu indiferență.
Domnul să ne dea înțelepciune să ne petrecem zilele noastre cu trezvie, lucrând cu frică și cutremur la mântuirea noastră.

În viața mea lumească îmi mergeau toate foarte bine, deoarece aveam legături cu oameni, care pe drept cuvânt meritau să li se arate un mare respect.
Uneori se întâmpla să iau parte la baluri. Acolo, unii jucau cărți, alții dansau. Eu cu câțiva ne retrăgeam într-un colț mai liniștit și ne întindeam la discuții.
Chiar și când eram în lume nu-mi plăceau glumele ei. Astfel, adeseori, nu aveam nimic de spus și tăceam. Uneori, însă, nimic nu mă putea face să întrerup conversația. Și aceasta au observat-o mulți.
Încet-încet însă am început s-o tai cu prieteniile plăcute ale lumii. Aceasta însă îi deranja pe prietenii mei, care au început să-mi reproșeze. Dar eu nu-i luam în seamă, ci dimpotrivă, am tăiat-o cu ei pentru totdeauna. Am întrerupt definitiv aceste întâlniri pline de zgomot și am început să merg la mânăstiri.
Când au aflat prietenii mei, au început să spună despre mine:
-Este nebun. Gata, s-a pierdut, sărmanul!
Și au tras concluzia:
-Se vede că nu este un om normal.
Au început și discuțiile:
-Ați auzit? Pavel Ivanovici s-a dat de partea monahilor.
-Nu mai spune!
-Om nenorocit.
Acestea au fost judecățile oamenilor lumii despre mine.
Concluzii:
Este greu să se mântuiasca cineva când se află în lume, în mijlocul unor astfel de oameni. Greu, dar nu imposibil.
Când noi vrem, se găsesc multe drumuri pentru mântuirea noastră.

Odată am văzut în biserică un episcop. fața lui mi-a atras atenția fără să vreau. Mi-am adus aminte de cuvintele Evangheliei: „Și fața Lui era mergând spre Ierusalim”. Într-adevăr acest episcop trăia o viață ascetică și mergea statornic spre Ierusalimul cel de sus.
Și fața omului păcătos reflectă starea lui duhovnicească. Este un lucru întristător că adeseori oameni cu un suflet bun trăiesc la întâmplare; lasă să treacă zilele vieții lor fără să dea nici o importanță deosebită lucrurilor lor, și se pierd. Îmi vine în minte acum din vremuri îndepărtate chipul unuia din cunoscuții mei foarte apropiați: muzicologul și compozitorul Pashalov. Avea un mare talent. La concertele ce le dădea se adunau mii de oameni. Eu ca mirean am fost un mare adorator al muzicii. Am cântat și la muzicuță. Și ca să mă desăvârșesc în cântatul la ea, am început să iau chiar lecții. Mi le-a dat Pashalov. La început îmi cerea o plată foarte mare pentru fiecare lecție a sa. Eu, având bani, am fost de acord. Mai târziu m-a îndrăgit. Mi-a propus să-mi predea lecțiile prietenește, fără bani, lucru pe care eu l-am refuzat.
Lecțiile mele mergeau bine. Însă una nu-mi prea plăcea la Pashalov: că nu călca niciodată în biserică. Și despre aceasta de multe ori am deschis discuția, zicându-i:
-Dacă nu veți merge la biserică nu vă veți putea mântui. De vreme ce credeți în Dumnezeu, de ce lăsați nefolosite mijloacele mântuirii?
-Dar ce să fac?-zicea el-trăiesc cum trăiesc toți. Sau mai bine zis ca cei mai mulți. Ce ne trebuie formalități? Ce, dacă nu mergem la biserică nu ne mântuim?
-Cu desăvârșire, nu! Ca să ajungi în rai trebuie să treci șapte porți. Ai trecut una? Mai rămân alte șase.
-Care sunt aceste șapte porți? N-am auzit niciodată nimic despre ele.
-Cele șapte porți sunt cele șapte Taine. Cu dumneavoastră s-a săvârșit numai Sfântul Botez. Prin urmare ați trecut o poartă. Însă este absolut necesar să treceți și prin poarta pocăinței și chiar să vă uniți cu Hristos în Sfânta Împărtășanie.
-Ce sunt acestea ce mi le spuneți Pavel Ivanovici? Fiecare dintre noi adoră pe Dumnezeu cum el însuși știe și cum crede că este de cuviință. De exemplu, dumneavoastră mergeți la biserică, postiți, etc. Eu însă ador pe Dumnezeu cu muzica mea. Nu este la fel?
Și fără să aștepte răspuns a început să cânte. N-am auzit niciodată o astfel de melodie frumoasă. A cântat ca niciodată în seara aceea. Locuiam atunci într-un apartament luxos, care deodată s-a umplut de lume, pentru că am deschis ușa și oamenii de la celelalte apartamente au intrat înlăuntru, ca să asculte pe marele compozitor. Într-un târziu a terminat.
-Superb, am constatat eu. Muzica se poate face pentru muzică, dar nu poate înlocui biserica. Orice lucru la timpul său.
Convorbirea noastră din acea seară s-a prelungit până la miezul nopții. S-a desfășurat într-o atmosferă pașnică și veselă. A doua zi a venit să mă caute și mi-a zis:
-Știți, Pavele Ivanovici, toată noaptea am petrecut-o gândindu-mă cât sunt de păcătos și câți ani am trecut fără să fac nimic din datoriile mele religioase. Iată că după puțin timp va veni Postul Mare. Neapărat voi posti și mă voi împărtăși.
-Dar de ce să așteptați Postul Mare? Ceea ce este de făcut faceți acum!
-Nu. Azi nu e momentul potrivit. De altfel nici Postul nu este foarte departe.
Bună a fost hotărârea lui Pashalov, dar a uitat de vrăjmașul, căruia nu-i este deloc pe plac o astfel de schimbare a noastră, o pregătire de razboi. Pe toate acestea nu le-a băgat în seamă.
Odată a venit la mine acasă seara târziu. A dat poruncă servitoarei mele să iasă și să plătească vizitiul. Aceea a ieșit în stradă, dar în loc de vizitiu a văzut un monstru în locul lui, având o înfățișare groaznică. Nenorocita a căzut jos leșinată. Unde l-a dus vrăjmașul pe Pashalov nu ne este cunoscut. Am aflat că a doua zi a murit de moarte năpraznică. Și sufletul lui s-a pierdut pentru totdeauna. Îmi pare rău de aceasta din toată inima. Vrăjmașul întinde peste tot mrejele lui, vrând să ne prindă în ele și să ne piardă. Iar cei nebăgători de seamă cad și se pierd.

În martie 1912, starețul Varsanufie a stat cu greu la slujba din Duminica a V-a a Postului Mare. Pe la mijlocul ei s-a simțit atât de rău, încât a trebuit să plece. A mers la chilia sa și, nemaiputând sta pe picioare, s-a întins pe pat. După Liturghie, când a venit ucenicul său, starețul l-a întrebat:
-Ce a spus Evanghelia de astăzi?
Iar acela a răspuns:
-„...Iată ne suim la Ierusalim și Fiul Omului va fi dat...și-și vor bate joc de El, și-L vor biciui, și-L vor scuipa, și-L vor omorî...”.
Atunci bătrânul a spus:
-Acestea sunt treptele urcușului spre Iersusalimul cel de Sus. Prin ele trebuie să trecem și noi. Oare pe ce treaptă ne găsim acum?
Starețul era invidiat pentru virtuțile lui, pe care ceilalți nu le aveau și nici nu le puteau urma.
În Optina au început să se formeze partide. Partida starețului Iosif nu iubea deloc pe starețul Varsanufie. S-a ivit o oarecare invidie pentru că starețul Varsanufie strălucea prin cultura lumească, era de obârșie dintr-o familie boierească din Oriemburg, știa muzica, fusese ofițer superior în armată și a fost primit în Optina cu mare cinste.
În timp ce starețul Iosif strălucea numai cu smerenia și bunătatea lui cea nespusă. Când fericitul stareț Iosif a adormit în Domnul, invidia necontrolată a trecut în faptă. Acuzațiile întețindu-se, a venit hotărârea Sinodului, care urmărea liniștea mânăstirii: starețul Varsanufie era ridicat la randul de arhimandrit și numit egumentul Mânăstirii Stavro-Goutvin de lângă Moscova.
Când bătrânul a fost înștiințat de această hotărâre, și-a plecat capul, șoptind: „Iată, ne urcăm în Ierusalim...”.
Frații, văzând nemărginita lui mâhnire, i-au recomandat să se îngrijească de sănătatea sa-deși alteori era în câte o stare și mai nenorocită-și să refuze să plece de la mânăstirea lui de metanie.
Dar Bătrânul a refuzat propunerea lor, spunând:
-Apostolul a spus: „Fă-te pildă credincioșilor”.
Și s-a făcut pildă de ascultare.
Astfel, la 2 aprilie 1912, luni după Duminica Tomei, cu lacrimi în ochi și plin de amărăciune și mâhnire în suflet a plecat, suspinând, spre „o țară depărtată”.
-Sunt atât de mâhnit, spunea, încât mă tem să nu-mi ies din minți.
Asta a însemnat pentru el „avansarea”. Dar ascultarea lui a fost mare și fără șovăială. La Golutvin, bătrânul a suferit tot timpul. Sufletește-datorită depărtării de iubita lui mânăstire de metanie, Optina, trupeste-din pricina înfricoșatei boli de cancer. Atât de mari au fost durerile lui sufletești și trupești, încât a trăit taina Răstignirii Domnului nostru. Medicilor, care mergeau la el ca să-i aducă o oarecare ușurare, le spunea:
-Lăsați-mă! Sunt pe Cruce.
Aflându-se în starea aceasta, și văzând că nu are ce oferi Mânăstirii Golutvin prin ascultarea sa, a cerut să i se întocmească o plângere către Sinod, pentru a fi slobozit de îndatorirea de egumen și să i se îngăduiască a se întoarce la Optina. Când a semnat-o, a spus cu bucurie:
-Când voi primi aprobarea, voi pleca imediat la Optina. Vreau să-mi las acolo oasele mele...
Dar nu a mai apucat să facă aceasta, căci la 1 aprilie 1913, dis de dimineață, și-a dat sufletul său cel curat Domnului, pe Care L-a iubit și pentru Care s-a răstignit pe sine cu totul până în ultima clipă.
Trupul său a fost dus la Optina pentru a fi înmormântat după o absență de exact un an de zile.
***
Când Bătrânul Varsanufie primise porunca să plece de la Optina, a dăruit, ca amintire, ucenicului său Nicon două batiste mici.
Tânărul monah le-a privit și a fost cuprins de mâhnire.
-Acestea nu sunt pentru altceva decât ca să-mi șterg lacrimile când mă va cuprinde mâhnirea cea mare așa cum mi-a proorocit...

Când s-a despărțit de ucenicul său, Starețul l-a binecuvântat și i-a zis:
-Doamne, mântuiește pe robul tău, Nicon. Fă-Te ajutorul și acoperământul lui și dă-i putere atunci când nu va avea curaj, nici loc unde să se ascundă.
Bătrânul a proorocit, iar părintele Nicon, care adeseori îl auzea vorbind despre cele viitoare, a înțeles. S-a închinat Bătrânului și, în timp ce pieptul îi era înecat de suspine, s-a întors plin de lacrimi în chilie spunând:
-Unde sunt batistele, ca să-mi șterg primele lacrimi?
Oare vor ajunge cele două batiste ale Bătrânului Varsanufie ca să șteargă toate lacrimile răbdării fericitului ieromonah Nicon până în anul 1931 cînd, după o viață de ne întrerupte urcușuri în durere și pătimire, și-a dat sufletul, ca să urce și el, prin Cruce, la Ierusalimul cel de Sus?

Cam astea ar fi câteva fragmente. Dacă mai are cineva evlavie față de vre-un sfânt al Optinei și vrea să ni-l facă cunoscut împărtășind fragmentele care i-au plăcut în mod deosebit, îl invit să o facă pe acest topic, postând inițial câteva informații despre viața starețului. Dacă nu, eu mă bucur că am împărtășit (fie și numai ca potențialitate) câte ceva din scrierile acestea ale starețului Varsanufie care mi-au plăcut tare mult.

minunati acesti stareti ai Optimei.
eu am citit mai multe despre ei intr-un articol din FAMILIA ORTODOXA.
pentru cei care vor sa afle mai multe despre ei,exista si cartea PATERICUL DE LA OPTIMA.

astazi m-am uitat din nou la reportajul cu manastirea Banceni impreuna cu mama si acolo s-a mentionat si despre uciderea mucenicilor de la Optima,inca necanonizati.desi mai vazusem reportajul si oricum stiam dinainte cum au fost martirizati acestia,nu am dat prea mare importanta;insa azi,dupa incheierea reportajului,am cautat mai multe informatii.

cei trei au fost ucisi de un satanist care a fost prins la scurt timp dupa savarsirea faptei,pe cutit era scris 666.uimitor este insa faptul ca cei 3 isi cunoscusera sfarsitul,inainte de acesta isi dadusera cartile,icoanele si tot ce aveau celorlalti frati.

s-a gasit si jurnalul unuia dintre ei,si iata una dintre insemnari:Doamne, Tu mi-ai daruit iubire si m-ai schimbat intru totul, iar eu acum nu mai pot face altceva decat numai sa merg la chinuri spre mantuirea aproapelui meu. Suspin, plang, ma ingrozesc si nu pot face altceva, caci iubirea Ta ma calauzeste si nu voiesc sa ma despart de ea, pentru ca in ea imi gasesc nadejdea mantuirii si nu deznadajduiesc pana in sfarsit, vazand-o pe ea in mine".aceasta ar trebui sa fie atitudinea oricarui crestin,mai ales acum,in perioada postului,atitudine care-i place tare mult Domnului:sa nu deznadajduim de mantuirea noastra,ci chiar daca in fiecare minut am cadea,in fiecare minut sa ne ridicam si sa ne para rau de pacate,constienti fiind de marea dragoste pe care Dumnezeu ne-o poarta.

pt. cei care vor sa afle mai multe,acesta este intreg articolul:http://www.crestinortodox.ro/reporta...ina-72408.html
cititi-l,ca merita.