|
#11
|
|||
|
|||
@Demetrius - înțeleg ce spui. Probabil este o percepție diferită a limbajului: Kallistos Ware se referă la omul adevărat, chemat la asemănarea cu Hristos - om adevărat și Dumnezeu adevărat, iar tu însuți ai explicat în paranteză că te gândești la omul lumesc.
Am citit de curând următorul pasaj în "Citadela" autorului Micului Prinț: Căci fiecare iubește în felul său aceeași imagine. Doar un limbaj insuficient îi opune pe oameni unii altora, căci dorințele lor nu diferă. N-am întâlnit niciodată pe cel care să dorească dezordinea, sau josnicia, sau ruina. Imaginea care-i frământă și pe care ar vrea s-o întemeieze se aseamănă de la un capăt la celălalt al universului, dar căile de atingere a ei diferă. Unul crede că libertatea va permite omului să se dezvolte, altul că omul va crește puternic prin constrângere, dar amândoi doresc grandoarea sa. Unul crede că mila va uni oamenii, altul disprețuiește bunătatea ca fiind respect al putreziciunii și îi obligă să construiască un turn în care se vor contopi unul cu celălalt. Și amândoi luptă pentru dragoste. Unul crede că prosperitatea domină totul, căci omul eliberat de poverile sale găsește timp să-și cultive inima, sufletul și inteligența. Altul însă consideră că însușirile inimilor, ale inteligenței și sufletelor lor nu sunt legate de alimentele pe care le consumă, nici de facilitățile care li se acordă, ci de darurile care li se solicită. Acesta crede că doar templele născute din nevoia Domnului și date ca ispășire sunt frumoase. Dar și unul și celălalt doresc înfrumusețarea sufletului, a inteligenței și a inimii. Și amândoi au dreptate, căci cine se poate dezvolta în robia, cruzimea și abrutizarea unei munci grele? Dar cine se poate dezvolta într-o libertate fără reguli, în respectul decadenței și în creația goală, care nu mai este decât divertisment de trândavi? .... |
#12
|
|||
|
|||
Citat:
O mică reflecție, mai întâi, pe tema psihanalizei - să fie iertat. Din câte cunosc, psihanaliza (teoria și cura) nu subordonează pe om inconștientului ci, dimpotrivă, dezvelind conștient mașinațiile inconștientului (a celui personal, pulsional și individualist mai întâi, a universului guvernat de "principiul plăcerii" - cum spunea Freud), psihanaliza eliberează pe om de constrângerile interioare și sporește libertatea alegerii conștiente, cu mai multă putere. A deveni conștient de propriile tendințe ale fariseului lăuntric este deja un pas spre eliberare din hipnoza lui. Prin onestitate de sine, așadar, prin actul retezării pactului cu confortul nevrotic al infantilismelor de tot soiul. Probabil, însă, că autorul acestui excelent text (mulțumesc, forever!) a făcut referire la ideologia repede încropită de adversarii omului care nu încetează să strice și să deturneze de la scop toate lucrurile care încep bine, dumnezeiește chiar. Dacă azi psihanaliza poate fi privită cu rezerve, motivul printre altele e imensul strat de noroi care i-a fost supraadăugat. O imensă propagandă antipsihanalitică a depreciat/denigrat pe Freud și pe ceilalți autori și continuă și azi, prin tot felul de voci autoritare (și atât) să vândă gogoși necunoscătorilor, profitînd de unele exagerări, poate, ale primilor psihanaliști precum și de rezerva binecunoscută a omului dintotdeauna de a lupta cu sine însuși împotriva bălegarului călduț pe care șade strâmbătura din interior. * Da, cultura contemporană stimulează omul în toate chipurile să rămână ancorat în funcționarea stereotipă, bazată pe scheme (rutine) și nu pe reflecția proaspătă, cu trezvie. A cunoaște și a fi omenește nu e totuna cu a rula scheme și schemate cognitive, emoționale, comportamentale. Dimpotrivă, punerea sub lumina interogației permanente este omenească, deși, ce-i drept, este și un proces foarte obositor... Tocmai de aceea, spre a nu vedea pe om epuizat în munca de sine, în sisifica automuncire, Domnul a lăsat Biserica și ajutorul cel neprețuit - Harul prin relația oamenilor cu Duhul Sfânt. Care susține și nevoința ascetică și starea de prezență, de aici decurgînd buna căință precum și bucuria, recunoștința, pacea. * Accentul pus pe persoană, însă, ar putea alimenta duhurile individualismului. Perversul nostru amic știe foarte bine cum să deturneze o însămânțare bună spre drumeagul bălăriei. Eu insist mereu, o fac și acum, asupra faptului că persoana, dincolo de însușirile unice și originale, irepetabile (și inimitabile!) prin care realizează o organizare lăuntrică și o modalitate de adaptare, este univers relațional. Relațiile ne constituie! A te lipi de cineva e un act constitutiv al propriei realități personale! "Spune-mi cu cine te însoțești ca să-ți spun cine ești" nu se referă atât la vreo deducție privind identitatea ta prin asemănare cu alții ("cin se-aseamănă se-adună") ci, pur și simplu, la faptul crucial că identitatea ta e alcătuită și din alții. Într-un anumit sens, cu totul propriu, eu înseamnă alții, ceilalți. Datul ontologic al fiecăruia e o ontologie în devenire realizată prin participare în relații interpersonale. În acest sens, comuniune euharistică înseamnă cu mult mai mult decât se expediază, schematic/formalist/formulistic, de obicei. * Lauda Domnului, recunoștința înving toate necazurile, toate pierderile și toată suferința. A aduce recunoștință Bunului Dumnezeu e precum respirația: face posibilă și întreține viața, devenirea întru Ființă. Doamne ajută! Last edited by Ioan_Cezar; 12.01.2015 at 14:06:55. |
#13
|
|||
|
|||
Citat:
Este adevărat, dar autorul textului menționează nu doar libertatea, ci și comuniunea. Mă bucur că vă place articolul. Merită să revenim asupra lui...dar acum sunt ocupată cu datoriile de serviciu. Slavă Domnului pentru toate! |
#14
|
|||
|
|||
Am sesizat, am citit cu atenție articolul care, da, merită dezbătut (am început deja...:)). Îl găsesc excepțional.
Și e timp pentru fiecare (nici eu nu am timp acum), printre sau după datoriile zilei; toate la vremea lor. Cu recunoștință, Doamne ajută! |
#15
|
|||
|
|||
Citat:
17. Iar cel ce se lipește de Domnul este un duh cu El." (I Corinteni, 6) |
#16
|
|||
|
|||
Un articol minunat:
Mult ni s-a dat, mult ni se cere
Dumnezeu pune la încercare sufletele în multe și variate feluri și așteaptă să vadă cum lucrează libertatea voinței fiecăruia. Sunt unii care primesc harul dumnezeiesc foarte ușor și repede, și îndată ce devin credincioși se roagă. Ei trăiesc în lume fără osteneală prea mare. Ințelepciunea lui Dumnezeu cea tainică dorește să vadă dacă aceștia se bucură și lucrează pentru El cu ajutorul harului pe care l-au primit fără multă trudă. Mult li s-a dat, mult li se cere. Repede li s-a dat, repede li se cere dovada recunoștinței. Alții însă sunt lăsați să se obosească mult în fel de fel de nevoințe, în așteptare îndelungată, în lacrimi neîncetate de cerere a Duhului Sfânt, și foarte greu le răspunde Dumnezeu. Nu pentru că nu-i iubește - poate chiar pe aceștia îi iubește mai mult! -, ci pentru că vrea să le vadă străduința, răbdarea, încrederea. In tainica lui înțelepciune, Dumnezeu toate le face după un plan. Acei ce nu primesc harul cu repeziciune se aprind și mai tare de dorul lui și, dezlipiți de lume, lepădați de toate, ei nu deznădăjduiesc în acest pustiu de așteptare. Tocmai acest dor fierbinte vrea Domnul să-l încerce - dacă vor rezista la toate ispitele și la toate luptele sau vor cădea în indiferență și plictiseală de atâta așteptare. Așa se dovedește credința în Cel ce nu este un înșelător și care va dărui cu siguranță ceea ce a făgăduit celor ce-L roagă cu răbdare până la sfârșit. Pentru cei credincioși, credincios este Domnul! Aceștia neîncetat se cercetează și se judecă să vadă cu ce L-au supărat pe Domnul de-i lasă atât de mult timp să aștepte venirea Duhului Sfânt peste ei. Și neîncetat își descoperă greșeli, neînsemnate în fond, dar care în ochii lor par mari. Se căiesc amarnic și se consideră cu adevărat nevrednici de venirea Duhului peste ei. Pe aceștia îi iubește Dumnezeu în ascuns și îi ajută și îi apără de răutățile vicleanului. Măsura dragostei fiecăruia este foarte variată și Domnul cântărește lacrimile fiecăruia și drepte sunt judecățile Sale. El nu se uită la fața omului, ci la gândurile sale ascunse. Nu evlavia aparentă și nu practica religioasă exterioară le prețuiește Dumnezeu mai mult, ci inima curată, înfrântă, duhul smerit; pe acestea le dorește El. Fiecare va da socoteală de ceea ce a primit sau de ceea ce i s-a oferit și n-a primit, de ocaziile ce i s-au dat să afle, să caute, să învețe și pe care nu le-a luat în serios, de sfaturile și îndemnurile Domnului venite prin gura oamenilor aleși, care însă n-au fost primite, ci au fost disprețuite. Cel cu adevărat credincios nu va fi niciodată sigur de sine însuși. Chiar de va fi obținut harul ceresc, el tot va crede că nu-l are și nimănui nu va spune lucrul acesta. Toată munca și tot zelul lui i se vor părea nimic și veșnic va fi flămând și însetat de Dumnezeu. Cel care se compară cu altul și se crede mai luminat și mai înălțat spre desăvârșire, acesta - vai! - a și căzut din smerenie în mândrie, și toate ostenelile lui sunt zadarnice. Judecarea altora este întotdeauna dovada trufiei din inima celui ce judecă. Numai cel care îi iartă pe toți, îi apără, abia acela a ajuns la smerenie. Cel care dezvăluie păcatele altora este, de asemenea, plin de mândrie și toată evlavia lui este o prefăcătorie. Și nu este suficient ca limba să tacă, să nu mai clevetească, ci trebuie ca mintea însăși să ajungă să nu mai gândească niciodată rău despre nimeni. Căci păcatul trufiei în minte nu este numai pe limbă. Abia atunci când în gânduri și în vorbe se face un gol total despre lume și oameni și Domnul este singura preocupare a minții, a limbii, a urechii și a ochiului, abia atunci sufletul a ajuns la acea fericire a sărăciei Duhului pe care Iisus o pune în fruntea celor nouă fericiri predicate de El. Un creștin adevărat nu este niciodată sigur de ziua de mâine și permanent se gândește la sfârșitul său, iar nu la cel al fratelui său. El este atent numai la el însuși, la tot ceea ce se petrece în mintea lui, are mult de lucru cu propriile lui gânduri rele, pe care neîncetat se luptă să le alunge, și niciodată nu are timp să observe ce face aproapele lui. El nu urmărește decât liniștea sufletului său, alungarea poftelor din el, fără să se lase în seama vreunui har special sau să se justifice în vreun fel anume. Sfantul Macarie Egipteanul Articol preluat din cartea "Pocainta sau intoarcerea la Dumnezeu", Editura Bizantina |
#17
|
||||
|
||||
Într-adevăr, minunat. Are limpezimea Duhului Sfânt.
|
#18
|
|||
|
|||
Aduce deopotrivă lacrimi, cutremur, mângâiere, blândă veselie (înseninare)...
Inițial am crezut că e un text din Sfântul Siluan, după stil............:) |
#19
|
|||
|
|||
"Iar cel ce se lipește de Domnul este un duh cu El." (1 Corinteni, 6)
"Lipitu-s-a sufletul meu de Tine și pe mine mă va sprijini dreapta Ta." (Ps. 62, 8) "Iar mie a mă lipi de Dumnezeu bine este, a pune în Domnul nădejdea mea, ca să vestesc toate laudele Tale în porțile fiicei Sionului." (Ps. 72, 27) * Înțeleg mai întâi că doar ceea ce e rupt poate fi lipit la loc. Pentru a fi din nou parte din întregul din care a fost rupt. O parte, inițial desprinsă din întreg, revine la unitatea cu întregul. Ce înseamnă, în acest caz, a mă lipi de Domnul? Păstrînd înțelesul primar al termenului de lipire, înseamnă că, deși am fost rupt de Hristos, mă reîntorc la El. Mă hotărăsc să fac parte din Întreg, adică din Biserică. Mă hotărăsc să devin creștin, să împărtășesc același duh cu Hristos. Așadar, cum este cel ce se lipește de Domnul? Cum anume este el, năzuitorul și râvnitorul? Ne spune Apostolul: "... este un duh cu El." * Ajuns în acest punct cu reflecția, sunt conștient că începe o nesfârșită meditație pe care o găsim deja formulată în nenumăratele cărți ziditoare din Comoara Bisericii, toate inspirate din același duh filocalic și purtătoare ale lui. Aleg să mă opresc, însă, la un aspect anume: modelul creștinului, Dumnezeu-Omul. Hristos. Modelul și totodată înțelegerea Lui de către creștini; mai puțin procesul modelării care ține de taina pocăinței. * Sufletul meu tânjește să mă lipesc de Domnul. Să fiu un duh cu El. De la început, am fost hărăzit pentru aceasta, precum El Însuși m-a voit, din vecie. M-a voit om frumos, m-a voit desăvârșit, m-a voit după chipul și asemănarea Lui. Mi-a arătat pe Tabor cum am fost hărăzit să fiu și îmi arată mereu cum sunt, de fapt... Așa mult a iubit Domnul pe om, încât nu a voit să Se bucure doar El de Sine ci a voit să mă bucur și eu și toată zidirea... S-a dat pe Sine, S-a dat Jertfă pe Cruce, pentru ca în mine, omul, să vieze Iubirea, bucuria, libertatea. Să fiu, adică, de un duh cu El. Să fiu asemenea Lui, pe Tabor. Astăzi voiesc să mă lipesc de Domnul. Cu toată dragostea voiesc aceasta, cu toată buna voire, cu tot dorul. Cu toată nădejdea! Cu toată inima mea! Cu toată puterea mea. Pentru ca, lipindu-mă eu de Domnul, să fiu un duh cu El...... Dar sunt un duh cu El?............ Cum este El? * Nu sunt un duh cu El. Și iată, în ciuda dorinței mele de a mă lipi de El, eu rămân totuși rupt, rămân alături. Și pentru asta sufăr. Eu mă tânguiesc. Și caut să aflu de ce... De ce nu sunt un duh cu El? Cum este El? Iar eu cum, oare, sunt... * Domnul ne-a oferit în dar Fericirile. Când ne dădea învățătura sau cheia Vieții Veșnice, ne vorbea despre El. Pe Sine, Domnul, Se dezvăluia în auzul nostru. Despre Sine, mai întâi, glăsuia, oferindu-Se nouă... Chemîndu-ne să fim de-un duh cu El! Fericiți cei săraci cu duhul... Fericiți cei ce plâng... Fericiți cei blânzi... Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate... Fericiți cei milostivi... Fericiți cei curați cu inima... Fericiți făcătorii de pace... Fericiți cei prigoniți pentru dreptate... Fericiți veți fi voi când vă vor ocărî și vă vor prigoni... Bucurați-vă și vă veseliți... Voi sunteți sarea pământului... Voi sunteți lumina lumii... Iată, o, taină a tainelor.... Iată, o, cutremur sfânt: Domnul Se dezvăluie nouă!........... Lipește-te, suflete al meu, de Domnul ......... Last edited by Ioan_Cezar; 19.01.2015 at 12:32:26. |
#20
|
|||
|
|||
Citat:
"Astfel a trecut viața noastră lângă el. Mă străduiam să fiu foarte curat în ochii lui și să nu-i ascund nici cel mai mic gând. Simțeam ca pe o curvie duhovnicească faptul de a ține ceva ascuns înlăuntrul meu. ............... Însă atunci când ucenicul nu este sincer și nu își dezvăluie sufletul înaintea Starețului prin mărturisirea curată a gândurilor, nu poate să pună niciodată început bun. De aceea nici nu poate nădăjdui într-un sfârșit bun. Atunci când un creștin (iată că aici nu e vorba doar despre ucenic și Stareț, ci despre oricare dintre creștini) nu cercetează toate gândurile pe care i le seamănă diavolul, în sufletul său se nasc patimile, pe care, dacă nu le curățește prin Mărturisire și pocăință, nu va putea să-și afle niciodată sănătatea și mântuirea sufletului său. Atunci când omul mărturisește toate cu smerenie, este ca și cum ar scoate tot ce este bolnav înlăuntrul său. .............. Ai văzut vreun monah care să cadă sau să dezerteze? Din nemărturisirea gândurilor i-a venit lui aceasta. ...... Ai văzut om înșelat? Din pricina gândurilor a pătimit aceasta." ("Starețul meu Iosif Isihastul" - pp. 244, 245) Mi s-a întâmplat, nu o dată, să scap de gânduri automate, pe care parcă le simțeam străine de mine (mă trezeam cu ele, fără voie, în conștiință), prin mărturisirea lor. Alteori, însă, ele au persistat. Am înțeles, cu vremea și cu sfatul primit, că astfel de gânduri care revin în ciuda opoziției conștiinței noastre, sunt semne că undeva în noi lucrează una sau mai multe patimi, puțina credință, neascultarea... Vrăjmașul nu ar putea, cred, să aducă săgețile lui în conștiința noastră, ispitindu-ne să acordăm atenție și să cădem, eventual, la învoială, dacă undeva înlăuntrul inimii nu ar găsi "trambulina" prielnică. Această trambulină e propria necurăție, despre care adeseori nu bănuim mai nimic... Iubirea, bucuria, libertatea vin așa: "Trăiam ca niște troglodiți. Cu toate acestea, binecuvântarea lui Dumnezeu ne acoperea și nu simțeam nici o greutate. Viața noastră era mucenicească, dar plină de Har." (Op. cit., pag. 249) Last edited by Ioan_Cezar; 24.01.2015 at 00:40:36. |
|