Cum sa birui deznadejdea

[colaps]

Un călugăr și-a întrebat părintele:

„Părinte, la ce se referă Profetul când zice „Nu este mântuire lui, întru Dumnezeul lui!” (Psalmi 3:2) ?”

Părintele a dat următorul răspuns întrebării fratelui:

„El se referă la gândurile de deznădejde, care sunt plasate de către demoni înaintea păcătosului, zicând „Nici acum, nici după nu e posibil ca Dumnezeu să te salveze.” Cu asemenea sfat ei încearcă să îl arunce pe păcătos în mreaja disperării. Dar omul trebuie să contrasteze aceste gânduri cu cuvintele Sfintei Scripturi: „Ochii mei sunt pururea spre Domnul că El va scoate din laț picioarele mele.” (Psalmi 24:16).”

Evergetinos, Ipoteza 1(E)



Pasajul de mai jos este din „Calea Asceților” de Tito Colliander. Această selecție constituie capitolul cu titlul „Despre timpurile întunecate”, acele timpuri de depresie spirituală și abandonare pe care cu toții le trăim din când în când.

Vremea se schimbă de la noros la senin și apoi înapoi la ploaie; asemenea este cu natura umană. Trebuie să ne așteptăm ca soarele să fie acoperit de nori câteodată. Până și Sfinții au avut propriile lor ore, zile și săptămâni întunecate. Ei spun apoi că „Dumnezeu i-a părăsit” pentru a cunoaște cu adevărat cât de sărmani sunt în singurătate, fără ajutorul Lui. Aceste timpuri întunecate, atunci când totul pare fără sens, ridicol și în zadar, atunci când suntem înconjurați de îndoieli și tentații, sunt inevitabile. Dar chiar și aceste vremuri pot da rod bun.

Zilele întunecate pot fi cucerite prin urmarea exemplului Sfintei Maria Egipteanca. Timp de 48 de ani, ea a locuit în deșertul de dincolo de Iordan și atunci când tentațiile au căzut asupra ei și când memoriile fostei vieți păcătoase din Alexandria o ispiteau să renunțe la pustnicia sa din deșert, ea se așeza pe pământ, plângea ca Dumnezeu să o ajute și nu se mai ridica până nu i se smerea inima. Primii ani erau dificili; câteodată ea trebuia să stea pe pământ multe zile; dar după 17 ani a venit timpul pentru odihnă.

În asemenea zile să taci. Nu te lăsa convins să ieși afară în viața socială sau la distracție. Să nu îți fie milă de tine, să nu cauți confort în nimic altceva decât în ruga ta către Domnul: „Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte! Doamne, să-mi ajuți mie grăbește-Te!” (Psalmi 69:1), „Închis am fost și n-am putut ieși. Ochii mei au slăbit de suferință.” (Psalmi 87:9) și alte asemenea cereri. Nu te poți aștepta la un ajutor adevărat dintr-o altă direcție. Dacă rabzi încercarea, mulțumește-I lui Dumnezeu care ți-a dat ție putere. Dacă nu, ridică-te îndată, roagă-te pentru iertare și gândește-te: „Am primit ceea ce merit! Căci căderea în sine a fost pedeapsa mea. M-am bizuit prea mult pe mine însumi și acum văd unde m-a adus asta. Am avut o încercare; să nu uit și să mulțumesc.”.

Tradus din http://www.johnsanidopoulos.com/2010...g-despair.html

Voi ce ziceți despre biruirea deznădejdii?