De ce ,,marire" si nu ,,slava"?

[Patrie si Credinta]

deci chestii lingvisto-culturale, ca de obicei.

[Ioan_Cezar]

Aspectul istorico-lingvistic e desigur important, însă nu se reduce totul la acesta.
Miza rămâne, după opinia mea, tâlcul duhovnicesc. Graiul liturgic îl poartă cel mai bine. Acest grai, spre deosebire de alte vorbiri, este părtăşie. O părtăşie cu măreţia lui Dumnezeu, respectiv cu lumina Lui.
Postarea lui Ovidiu oferă analiza cea mai nuanţată, clarifică şi discriminează cu fineţe. Am înţeles că termenii "slavă" şi "mărire" au semnificaţii specifice, ireductibile, după cum în unele situaţii sau contexte pot fi folosiţi şi interşanjabil, ca sinonime. Anume, doar în măsura în care "mărire" rămâne mereu conţinut în "slavă", termen cu o sferă semantică mai cuprinzătoare.

[florin.oltean75]

De ce ,,marire" si nu ,,slava"?

Auzind la unele biserici spunandu-se ,,marire" in loc de ,,slava", am cautat in dictionar explicatiile celor doi termeni si iata ce am gasit:


SLÁVĂ, slăvi, s. f. 1. (Mai ales la sg.) Glorie, faimă, renume. ♦ Laudă, preamărire, proslăvire. ◊ Expr. Slavă Domnului sau slavă ție, Doamne! exclamație prin care cineva își exprimă satisfacția pentru reușita unui lucru. 2. înaltul cerului, văzduh. ◊ Expr. A ridica casa în slavă = a face zgomot, tărăboi. 3. (Bis.) Măreție, grandoare a divinității. 4. (înv; construit cu dativul; cu valoare de prepoziție) Grație…, datorită…, mulțumită… – Din sl. slava.



MĂRÍRE, măriri, s. f. 1. Acțiunea de a (se) mări1 și rezultatul ei; mărit3. ♦ (Fiz.) Operație de copiere fotografică prin proiecție, în scopul obținerii unor pozitive mai mari decât negativele copiate. ♦ Loc de frunte într-o anumită ierarhie (socială); rang, demnitate; (concr.) persoană care ocupă o funcție înaltă în ierarhia socială; fruntaș, demnitar. ♦ Glorie, strălucire, splendoare. ♦ Putere, autoritate, tărie. 2. (Înv.) Mărie (1). – V. mări1.



Eu consider ca, Lui Dumnezeu I se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea, nu ,,toata marirea, cinstea si inchinaciunea”. Cuvantul ,,slava” exprima o bucurie a credinciosului ca Dumnezeu este atotputernic si ca la sanul Lui este mereu protejat. Cuvantul ,,marire” creeaza cumva impresia ca Dumnezeu are nevoie de laudele noastre pentru a dobandi putere...


Exista o explicatie logica pentru isi face loc tot mai mult in Sfanta Liturghie cuvantul ,,marire" in loc de ,,slava"?

Nu este nicio diferenta intre "marire" si "slava" - in afara de cazul in care vrem sa introducem intentionat un defazaj de interpretare, propriu.

Este evident ca Dumnezeu nu devine mai maret, Prea Marindu-L si nici mai stralucitor, mai plin de grandoare, Prea Slavindu-L.

Dumnezeu este Cel ce Este. Mai inainte de toti vecii.

Sublimul nu creste, nu scade.

Ne protejeaza, indiferent daca iL percepem Maret sau Stralucitor.

------

Lauda, in esenta, nu atinge obiectul laudei.

Functia ei este sa deschida subiectul ('tainic') catre obiect.

Sa-l apropie asimptotic, sa se 'aprinda' de focul obiectului.

Atribuie o calitate obiectului pe care recunosti ca nu-ti apartine defel.

Atunci este 'asamblata' corespunzator Lauda.

Si se produce Deschiderea.

Atunci incep sa se reverse valuri si valuri de Binecuvantari.

[catalin2]

În prealabil postat de florin.oltean75

Lauda, in esenta, nu atinge obiectul laudei.
Functia ei este sa deschida subiectul ('tainic') catre obiect.
Sa-l apropie asimptotic, sa se 'aprinda' de focul obiectului.
Atribuie o calitate obiectului pe care recunosti ca nu-ti apartine defel.
Atunci este 'asamblata' corespunzator Lauda.
Si se produce Deschiderea.
Atunci incep sa se reverse valuri si valuri de Binecuvantari.

De fapt nu este asa, aceasta e o intelegere prin prisma budismului. In crestinism Dumnezeu este personal, in timp ce in budism divinitatea este ceva impersonal. Si fiind ceva impersonal, un fel de energie, trebuie sa te conectezi la aceasta energie, cum spui tu. In crestinism este altceva, nu o constructie filozofica omeneasca, cum e in budism.

[Dalian]

În prealabil postat de catalin2

De fapt nu este asa, aceasta e o intelegere prin prisma budismului. In crestinism Dumnezeu este personal, in timp ce in budism divinitatea este ceva impersonal. Si fiind ceva impersonal, un fel de energie, trebuie sa te conectezi la aceasta energie, cum spui tu. In crestinism este altceva, nu o constructie filozofica omeneasca, cum e in budism.

Asta nu are de-a face cu „marire” si „slava”.