Crucea fiecăruia şi nădejdea în Dumnezeu

[sophia]

În prealabil postat de forever...

Dragi forumişti,

ce faceţi voi când vi se pare că aveţi de dus o cruce prea grea? Când vă prinde oboseala şi deznădejdea, ba chiar vin asupra voastră gânduri rele şi tulburătoare, de judecată... (la adresa celor pe care îi consideraţi vinovaţi de situaţia care vă supără)?

Ştiu că:

cine încearcă să-şi scurteze crucea şi-o îngreunează;
Dumnezeu nu ne dă mai mult decât putem duce;
a renunţa la voia ta poate fi de mult folos...

Şi totuşi mi se întâmplă să deznădăjduiesc şi să fiu supărată, chiar cu efecte nocive asupra sănătăţii, când împrejurările mă obligă să fac ceva prea mult, prea greu, uneori neplăcut...
Când sunt prea obosită şi pentru rugăciune, iar mulţumirea/ recunoştinţa către Dumnezeu pentru toate cele primite este mai mult formală, din minte decât din suflet... Când bucuria apune şi se instalează tristeţea...

Menţionez că nu sunt într-o situaţie disperată, slavă Domnului, am doar perioade repetitive de eforturi care îmi pricinuiesc astfel de gânduri şi simţăminte.

Cum putem vedea mai bine purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în tot ceea ce se întâmplă în viaţa noastră?

Citeam o dată că partea proastă a unui lucru rău care se întâmplă este că nu îi vedem folosul imediat. Şi aceasta se verifică, dacă mă uit în urmă. Dar când suntem în mijlocul greutăţilor... Domnul să ne ajute să nu ne pierdem!

Multi se confrunta cu astfel de situatii sau chiar mai rau.
Nu sunt de acord ca suferintele sunt rezultatul (numai al) greselilor noastre.
Eu le consider ca fiind incercari de la Dumnezeu, sau in fine, trebuie sa fie.
Ma intreb de multe ori de ce trebuie sa existe.
Si ma intreb de ce unii nu au, sau au mai putine si altii au multe.
Numai Dumnezeu stie.
Unii spun (si in carti) ca Dumnezeu le da incercari mai mult la cei pe care ii iubeste, cu care are un scop, altii ca dimpotriva.

Citesc acum patericul athonit si sunt socata cata suferinta isi poate aduce omul insusi. Ce fac/faceau unii calugari acolo este mai mult decat extrem.
Isi faceau nevointe. N-am inteles insa scopul. Unde scrie in credinta ca nu trebuie sa mananci, sa bei apa, sa nu dormi toata viata, sa stai spanzurat nu stiu cum, sa nu te speli niciodata, sa nu te tratezi cand esti bolnav.

Sunt oaeni care isi fac singuri suferinte in diverse moduri. Altii nu si le fac ei. Mai ales copiii (mici).

Dar am gasit acolo si lucruri foarte frumoase si cu asta revin la subiect.

In situatii din cele descrise in mesajul intial al topicului lipseste ceva, in mod vadit: dragostea aproapelui.
In stari de depresie, astenie, necazuri, trebuie in primul rand sa nu fim singuri.
Trebuie sa ne vedem unii pe altii si sa ne ajutam. Sa nu fim egoisti, individualisti, sa impartim cu altii.

Singuratatea si lipsa de iubire sunt cele mai rele lucruri si ne fac cel mai rau.
Insasi asteniile de toate felurile provin de la faptul ca ne zbatem prea mult singuri, ca nu ne respectam unii pe altii, putintele si neputintele noastre.

Ce remedii ar fi:

1. Sa nu fim singuri (partener, prieteni, parinti etc.)
Nu trebuie sa facem totul noi, singuri.
2. Rugaciune
3. Liniste, odihna
4. Miscare in aer liber
5. Un animal de companie, mai ales caine (ofera iubire, liniste, te obliga sa iesi afara sate plimbi)
6. Sa ne cunoastem limitele si sa mai spunem si "Nu" cand ne sunt depasite si ni se cere prea mult
7. Muzica placuta, carti placute, dans placut

[forever...]

În prealabil postat de sophia

In situatii din cele descrise in mesajul intial al topicului lipseste ceva, in mod vadit: dragostea aproapelui.
In stari de depresie, astenie, necazuri, trebuie in primul rand sa nu fim singuri.
Trebuie sa ne vedem unii pe altii si sa ne ajutam. Sa nu fim egoisti, individualisti, sa impartim cu altii.

Singuratatea si lipsa de iubire sunt cele mai rele lucruri si ne fac cel mai rau.
Insasi asteniile de toate felurile provin de la faptul ca ne zbatem prea mult singuri, ca nu ne respectam unii pe altii, putintele si neputintele noastre.

Mulţumesc pentru mesaj şi pentru atenţionări, respectiv este al doilea răspuns în care mi se atrage atenţia asupra egoismului şi este util să conştientizez asta.

Pentru ca acest caz să fie mai clar, trebuie să menţionez că problema concretă constă în muncă (exagerat de) multă pentru aproximativ o lună (fără zile libere), cu recurenţă trimestrială, când nu mai avem timp de prieteni, activităţi plăcute sau relaxante şamd. Prioritatea în aceste perioade (după aceea a datoriei de îndeplinit) este odihna/ somnul. Nu pot spune "nu", ci Doamne ajută! Nu fac asta din lăcomie sau mândrie, ci aşa e contextul. Părintele duhovnic mă povăţuieşte spre răbdare şi acceptarea cu mulţumire a situaţiei.

Recunosc că nu pare aşa greu (acum când nu sunt într-o astfel de perioadă). Ştiu că fiecare are greutăţile sale. Dar voi cum reacţionaţi la oboseală, când nu vă permiteţi să vă opriţi şi să spuneţi nu?

[sophia]

În prealabil postat de forever...

Mulţumesc pentru mesaj şi pentru atenţionări, respectiv este al doilea răspuns în care mi se atrage atenţia asupra egoismului şi este util să conştientizez asta.

Pentru ca acest caz să fie mai clar, trebuie să menţionez că problema concretă constă în muncă (exagerat de) multă pentru aproximativ o lună (fără zile libere), cu recurenţă trimestrială, când nu mai avem timp de prieteni, activităţi plăcute sau relaxante şamd. Prioritatea în aceste perioade (după aceea a datoriei de îndeplinit) este odihna/ somnul. Nu pot spune "nu", ci Doamne ajută! Nu fac asta din lăcomie sau mândrie, ci aşa e contextul. Părintele duhovnic mă povăţuieşte spre răbdare şi acceptarea cu mulţumire a situaţiei.

Recunosc că nu pare aşa greu (acum când nu sunt într-o astfel de perioadă). Ştiu că fiecare are greutăţile sale. Dar voi cum reacţionaţi la oboseală, când nu vă permiteţi să vă orpiţi şi să spuneţi nu?

La problema cu egoismul nu m-am referit direct la tine. Nu-ti cunosc situatia ca sa stiu de la ce vine oboseala aceea accentuata si depresia.
Ma gandeam mai mult la angajatori de ex. care nu impart munca asa cum ar trebui. Fac economie si dau munca a doi oameni numai la unul singur. Si apar asa 3 nefericiti deodata: cel cu munca, cel dat afara (sau neangajat) si in final si angajatorul, caci acei care muncesc prea mult fie se imbolnavesc si intra in medicale, fie fac greve si atunci se pierd mai multi bani.

La fel exista privat si oameni care nu vor sa imparta cu altii vreo activitate ci mai degraba se plang ca ei nu mai pot.

Trebuie vazuta situatia concreta si ce se poate face totusi. Nu e normal sa lucrati fara libere o luna intreaga. Nici legal. Nu prea sunt de acord cu duhovnicul, sa tot stai si sa accepti orice pana te faci praf.
Da, inteleg ca se refera poate la faptul ca sa fiti multumit ca aveti de lucru, este foarte delicata situatia. Dar sanatatea este totusi cea mai importanta si nu ti-o poate da nimeni inapoi...

In rest sfaturile pe care le-am notat ar trebui sa le aplic si eu si nu prea reusesc din diverse motive mai mult sau mai putin obiective.

Ca sa raspund la ultima intrebare:
Personal am avut si stuatii in care am clacat si m-am imbolnavit. Am tras si am tras pana am picat fizic.
Nu stiu daca la tine e vorba de oboseala trupeasca mai degraba, sau sufleteasca.
Prima se mai rezolva - te opresti si te culci si te odihnesti (acasa sau in spital daca este cazul) si iti dai seama de povestea cu ulciorul care nu merge de multe ori la izvor...
Astenia sufleteasca vine de la alte lucruri si se rezolva mai greu. De multe ori sunt factori externi...


@Negruta - Totusi Dumnezeu ne-a dat si corpul si nu avem voie sa ne batem joc de el. Si asta cu pacatul este totusi o extrema. Chiar numai pacat vad unii in toate? Oare asta doreste Dumnezeu sa facem din noi? Nu stiu, ma tem ca nu.

[negruta]

În prealabil postat de sophia

@Negruta - Totusi Dumnezeu ne-a dat si corpul si nu avem voie sa ne batem joc de el. Si asta cu pacatul este totusi o extrema. Chiar numai pacat vad unii in toate? Oare asta doreste Dumnezeu sa facem din noi? Nu stiu, ma tem ca nu.

Vorbeam de atletii lui Hristos - oameni despatimiti, rupti de lume, cu mintea petrecand mai mult la cele de Sus, care s-au adus pe ei jertfa lui Hristos! Ei si-au topit trupul ca sa creasca cu duhul..
Dar cei mai multi oameni iubitori de Dumnezeu traiesc curat si simplu, fara excese si se mantuiesc. Fiecare cu chemarea lui.

[forever...]

În prealabil postat de sophia

Dar sanatatea este totusi cea mai importanta si nu ti-o poate da nimeni inapoi...

Cea mai importantă este dragostea, pentru Dumnezeu mai întâi, iar apoi faţă de oameni.

Nu stiu daca la tine e vorba de oboseala trupeasca mai degraba, sau sufleteasca.
Prima se mai rezolva - te opresti si te culci si te odihnesti (acasa sau in spital daca este cazul) si iti dai seama de povestea cu ulciorul care nu merge de multe ori la izvor...

Eu zic că e vorba de oboseală fizică. Dorm, dar nu mereu atât de mult şi de adânc cât ar fi nevoie. Apoi mai e frustrarea că, în perioadele respective, nu mai am timp de citit, de prieteni. Doar atât. Şi mie mi se pare nedrept, dar este scris că viaţa în lume nu e uşoară, avem greutăţi, nedreptăţi, ispite.

Încercam să văd cumva eforturile mele în lumina voii lui Dumnezeu.

[forever...]

Nădejdea în Dumnezeu nu rămâne fără răspuns :-)

S-a întâmplat o "schemă" de care am mai auzit: cineva are un şef mai dificil/ exigent, se spovedeşte şi primeşte canon să se roage pentru şef, iar după un timp şeful e mutat/ promovat :-)

Sper să fie mai bine şi de folos pentru toată lumea!

Postul acesta (al Crăciunului) îmi aduce multe bucurii - ceea ce vă doresc tuturor!

[negruta]

În prealabil postat de sophia

Citesc acum patericul athonit si sunt socata cata suferinta isi poate aduce omul insusi. Ce fac/faceau unii calugari acolo este mai mult decat extrem.
Isi faceau nevointe. N-am inteles insa scopul. Unde scrie in credinta ca nu trebuie sa mananci, sa bei apa, sa nu dormi toata viata, sa stai spanzurat nu stiu cum, sa nu te speli niciodata, sa nu te tratezi cand esti bolnav.

Acestia au fost oameni de exceptie care s-au dispretuit pe ei insisi incat s-au supus la diferite privatiuni si cazne si care au urat pacatul intr-atat de mult incat, pentru a nu mai lua chip in ei, si-au chinuit trupul in tot felul. Numai din dragoste pentru Hristos! Niste nebuni pentru Hristos, mistuiti de dragostea Lui!
"Ei, de care lumea nu era vrednica, au ratacit in pustii, si in munti, si in pesteri, si in crapaturile pamantului."