Despre manie

[cozia]

Sa nu ne lasam pacaliti de psihologia falsa raspindita peste tot care spune ca e bine "sa ne eliberam" de "tensiuni" prin manifestari zgomotoase. Pe unde nu te duci toti vorbesc de "Release your Anger!" ca sa te simti mai bine

ESTE IN TOTALITATE FALS!!!

[cristiboss56]

Excelent subiect si extrem de actual. Draga Anca dupa tine, supararea, revolta, indignarea au legatura cu mania ? Eu cred ca nu le putem separa in nici un fel. Dar ma rog astept opinia ta. Am citit chiar azi despre manie chiar pe aces site. Multi poate nu stiu, dar omul in constructia sa, a fost inzestrat cu mania in sine. Dar, ea mania a fost data noua impotriva pacatului in sine. In timp prin caderea omului mania a fost folosita impotriva fratilor nostri. Sa nu ne maniem pe cel cazut, bolnav, ci pe boala lui. Aici este toata cheia !

[vsovi]

poi mania stupida shi perversa cu gust dulceamarui a ibirii ispititoare de egoism este malahienism reloded, ca shi hienele ce se apropie de victima nemoarta a leului sau a ghepardului, ca sa batzi pe batut, sa violezi pe violata, sa talhareshti pe cel talharit, intarind prin faptele tale "dreptatea" celor ce au ticaloshit inaintea ta.

[cozia]

Adrenalina nu trebuie sa o irosim aiurea ci folosita cu chibzuinta, in cazuri de urgenta cind trebuie sa actionam rapid sa ne ajutam pe noi (fuga sau lupta) sau aproapele cind este in pericol.

Aceste gesturi sunt mintuitoare. In razboaie chiar si ateiii care s-au sacrificat pentru a salva vieti, s-au mintuiti pe loc, la fel ca tilharul de pe cruce, si se duc in Rai ca o sageata.

Cristian, anticipezi ceea ce urmeaza in Omilie. Voi continua si veti vedea cat de pe inteles explica, inclusiv rorul maniei, acela pozitiv si pe care trebuie sa-l cunoastem, caci a fi crestin nu inseamna a fi pasiv.

[cristiboss56]

În prealabil postat de ancah

Cristian, anticipezi ceea ce urmeaza in Omilie. Voi continua si veti vedea cat de pe inteles explica, inclusiv rorul maniei, acela pozitiv si pe care trebuie sa-l cunoastem, caci a fi crestin nu inseamna a fi pasiv.

Doar nu suntem legume sau sub sedativ non stop.

[cristiboss56]

În prealabil postat de cristiboss56

Doar nu suntem legume sau sub sedativ non stop.

Si pentru ca vorbim de un subiect atat de delicat, sa abordam si mania Lui DUMNEZEU , ce se abate asupra noastra pentru faradelegiile noastre.

[valimarin]

În prealabil postat de ancah

Despre mânie

Duhul Sfânt fuge din credinciosii mâniosi (Sf. Casian Romanul).

Nu este asa de mare folosul de pe urma postului, cât e de mare paguba mâniei (Avva Moise).

Hrana focului sunt lemnele, iar hrana celui mânios este mândria mintii (Sf. Efrem Sirul).

Curãteste-ti mintea de mânie, de amintirea rãului si de gânduri urâte. Atunci vei putea cunoaste sãlãsluirea lui Hristos în tine (Sf. Maxim Mãrturisitorul).

Mâniosii nu pot ajunge la cunoasterea lucrurilor duhovnicesti si la lumina Dumnezeiascã (Sf. Casian Romanul).

Mânia este împletitã cu amintirea rãului. Cel ce tine minte rãul este nelegiuit (Sf. Maxim Mãrturisitorul).

Mânia este ciuma rugãciunii (Avva Evagrie Ponticul).

Mânia este o betie. Nenorocirea acelora care sunt beti fãrã sã se fi îmbãtat de vin (Sf. Vasile cel Mare).

Mânia este semnul vãdit al celor ce nu cinstesc pe Dumnezeu (Sf. Antonie cel Mare).

Mânia este în om o groapã pentru el; cine si-a frânt mânia, acela a trecut aceastã groapã (Sf. Efrem Sirul).

Mânia este un primejdios sfãtuitor pentru oricine. Tot ce se întreprinde la mânie nu e niciodatã chibzuit (Sf. Grigorie Teologul).

Mânia nu trebuie sã fie cu cei ce se roagã. Ea este veninul serpilor (Avva Evagrie Ponticul).

Mânia orbeste ochii sufletului si nu-l lasã sã vadã Soarele Dreptãtii (Sf. Casian Romanul).

Mâniosul nu poate deosebi lucrurile rele de cele bune (Sf. Casian Romanul).

Mânia obisnuieste mai mult decât celelalte patimi sã tulbure si sã zãpãceascã sufletul (Sf. Diadoh al Foticeei).

Dacã cineva s-ar înfrâna de la mâncãruri si bãuturi, dar prin gândurile sale ar întãrâta mânia, acela se aseamãnã cu o corabie ce cãlãtoreste pe mare având pe dracul cârmaci (Avva Evagrie Ponticul).

Niciodatã si nicãieri nu gãseste diavolul un loc mai potrivit pentru el ca în mânie si dusmãnie (Sf. Ioan Hrisostom).

Cel ce se mânie si tine minte rãul, oricât ar iubi rugãciunea, nu este nevinovat. Cãci este asemenea celui ce vrea sã aibã vederea agerã, dar îsi tulburã ochiul (Avva Evagrie Ponticul).

Nu este biruintã mai mare decât sã-ti birui mânia si iutimea (Sf. Tihon).

E mai bine sã tai mânia printr-un zâmbet, decât sã te înfurii ca o fiarã neîmblânzitã (Sf. Efrem Sirul).

A te mânia este în firea omului, dar ca sã înãbusi mânia este în firea crestinului (Fericitul Ieronim).

Mâniosul, chiar de ar scula vreun mort, nu este primit de Dumnezeu (Avva Agaton).

Unde sunt rãutatea si mânia, acolo nu vine în zadar duhul blândetii (Sf. Ioan Hrisostom).

Iubirea este frâul mâniei (Avva Evagrie Ponticul).

Mânia, când este supusã si ascultãtoare fatã de minte, este asemenea câinelui lângã cioban (Sf. Vasile cel Mare).

O mare linistitã e o priveliste plãcutã, dar o stare pasnicã a duhului e si mai plãcutã (Sf. Nil Sinaitul).

Nimic nu umple cugetul de necurãtie ca mânia (Sf. Ioan Hrisostom).

Cel ce se mânie îsi omoarã sufletul (Sf. Efrem Sirul).

Cel mândru este si mânios (Sf. Teofilact).

Mânia este un foc. Mânia este o betie mai cumplitã decât cea a vinului (Sf. Ioan Hrisostom).

Scopul diavolului este ajutat foarte mult de mânia noastrã. Mânia este vinul serpilor (Avva Evagrie Ponticul).

DRAGA ALINA ma bucur pentru tine ca nutresti asemenea sentimente si esti insufletia de dragoste pentru aproapele
am adaugat si eu ( nu stiu daca mai era nevoie )acest articol despre manie
intradevar, mare paguba face sufletului, mania dezlamtuita, mania indreptata spre semenul nostru si nu asupra celui rau, adica al divolului.
ma iertati ca am intervenit, sper sa fie de folos
DOAMNE AJUTA

CrestinOrtodox.ro - Editoriale | Mania
Imprimat de la www.crestinortodox.ro



• Mania

Mania
Patima maniei porneste din puterea irascibila a sufletului si cuprinde toate manifestarile patologice ale agresivitatii. Puterea irascibila, asa cum am vazut, i-a fost data omului la crearea sa si face parte din insasi firea lui. Potrivit Proniei dumnezeiesti, ea era menita sa-l ajute pe om sa lupte impotriva ispitelor si a Ispititorului si ca sa se fereasca de pacat si de rautate. Asa se defineau, la origine, finalitatea ei fireasca si folosirea ei normala. Dar, asa cum am aratat, prin pacat omul i-a schimbat rostul firesc si, in loc de a utiliza aceasta putere a sufletului pentru a se impotrivi Celui Rau, el a indreptat-o contra aproapelui sau, folosindu-se de ea contrar naturii. Aceasta face din manie, sub toate formele ei, o patima si o boala a sufletului.
Mania se vadeste a fi patima ori de cate ori ea se indreapta spre semenul nostru. O asemenea manie nimic n-o poate indreptati. Omului i se cuvine sa se manie numai pe Cel Rau, iar nu pe cei inselati de acesta, caci, asa cum spune Apostolul: "lupta noastra nu este impotriva trupului si a sangelui, ci impotriva incepatoriilor, impotriva stapaniilor, impotriva stapanitorilor intunericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii, care sunt in vazduhuri" (Efes. 6, 12). Pacatul trebuie urat, iar nu cel care pacatuieste. "Uraste boala, iar nu pe cel ce boleste", invata Maica Sinclitichia.
Mania despre care vorbeste traditia ascetica nu consta numai in manifestarile violente, exteriorizate, care sunt numite asa in mod obisnuit si care sunt, in general, trecatoare si-i afecteaza in mod special pe cei care au un temperament coleric. Sfintii Parinti privesc ca patima si pun sub acest nume toate formele de agresivitate ale omului, exteriorizate sau nu, fatise sau ascunse, grosolane sau subtile, si care, in general, sunt indreptate impotriva aproapelui. Astfel, pe langa ceea ce se numeste in chip obisnuit manie, si care constituie manifestarea ei exteriorizata, vizibila si violenta, forma acuta a patimii, in care mania "izbucneste si se dezlantuie", Sfintii Parinti disting: resentimentul - care este o "manie mocnita", interiorizata si ascunsa, care are ca temei amintirea unei jigniri, a unei umiliri, a nedreptatilor suferite -, ranchiuna, ura si toate formele de ostilitate, de animozitate, de dusmanie sau, pe scurt, de rautate. Proasta dispozitie, acreala, formele mai mult sau mai putin dezvoltate de iritare si manifestarile de nerabdare sunt si ele expresii ale acestei patimi. Tot de aceasta patima sunt legate indignarea si batjocura, ironia si glumele cu referire la oameni. Putem adauga aici si sentimentele, chiar nedezvoltate, de rea-vointa, de la cele mai grosolane - care se traduc prin rautate si vointa vadita de a face rau - pana la cele mai subtile, care pot consta, pe de o parte, in bucuria de necazurile sau de nenorocirea care-l loveste pe semen, iar, pe de alta parte, in lipsa intristarii pentru relele care i se intampla sau chiar a nu te bucura de fericirea lui. In contrast cu aceste sentimente, adesea marunte, ascunse si greu de observat chiar de cel afectat de ele, formele extreme de violenta, ca rivalitatile de tot felul, bataile, loviturile, ranirile si chiar omuciderile sau razboaiele, deriva tot din patima maniei, in sensul larg dat acestui cuvant de traditia ascetica. Multimea starilor si reactiilor sufletesti legate de manie ne ajuta sa intelegem faptul ca ea il afecteaza pe om aproape in permanenta, ca si celelalte patimi, de altfel.
Sfintii Parinti observa ca in orice forma de manie omul incearca un soi de placere, care-1 face sa staruie in ea. Astfel, Sfantul Ioan Gura de Aur zice: "chiar de ar avea de suferit de pe urma purtarii sale, indura totul cu usurinta, numai si numai ca sa-si implineasca aceasta placere a sufletului. Ca placere este aprinderea maniei; o petrecere care munceste sufletul mai cumplit decat placerea trupeasca, ravasind toata sanatatea sufletului". Sfantul Ioan Scararul spune si el, atunci cand vorbeste despre tinerea de minte a raului si despre mania care o insoteste, ca este ca un "piron infipt in suflet, simtire neplacuta, iubita ca o dulceata a amaraciunii". Avem aici insa o legatura de ordin secundar cu placerea, care ne arata cum aceasta intretine mania (si mai ales cu dorinta de razbunare), dar nu cum o produce. Originea diverselor manifestari ale acestei patimi poate fi aflata in legatura initiala si mai profunda dintre ea si placere. Evagrie, reluand cuvintele unui monah imbunatatit, arata ca "partea patimasa se lupta tot timpul ca sa dobandeasca placeri". Sfantul Maxim Marturisitorul si Avva Dorotei vad si ei in iubirea de placere principala cauza a maniei. Mania se naste in om atunci cand vede ca nu poate ajunge la placerea ravnita, dar si atunci cand el se simte sau se teme sau chiar este lipsit de placerea de care se bucura si cand "iubirea trupeasca de sine este lovita de durere". Mania sa se porneste atunci impotriva celui care l-a lipsit de placere sau i se pare ca l-a lipsit de ea sau care constituie o amenintare la adresa ei sau i se pare ca i-o primejduieste. De aceea Evagrie defineste mania ca "o pornire impotriva celui care a gresit ori se crede ca ar fi gresit cu ceva".
Placerea simtuala este legata de dorinta simtuala. Dorirea celor materiale si alipirea de ele sunt, de asemenea, cauze fundamentale ale maniei. Aceasta ne face sa intelegem o alta afirmatie a monahului pomenit de Evagrie: "imi retez placerile ca sa inlatur toate prilejurile partii patimase", ca si ceea ce spune el in alta parte: "inarmandu-te impotriva maniei, nu vei suferi niciodata pofta". Sfantul Isaac Sirul scrie in acelasi sens: "Daca suntem atrasi uneori de cele supuse simturilor (prin care ia uneori si iutimea prilejul spre o pornire contrara firii) (...), prin aceasta prefacem blandetea firii in salbaticie". Sesizam aici ecoul cuvintelor Sfantului Iacov: "De unde vin razboaiele si de unde certurile dintre voi ? Nu, oare, de aici: din poftele voastre care se lupta in madularele voastre ?" (Iac. 4, 1).
Din pricina iubirii bunurilor materiale si a placerilor pe care le produc ele, si pentru ca le prefera pe acestea bunurilor si desfatarilor duhovnicesti, ajunge omul sa cada in patima maniei, cum arata limpede Sfantul Maxim Marturisitorul: "am ales mai mult cele materiale in loc de porunca iubirii si, ingrijindu-ne de ele, ne razboim cu oamenii. Se cuvine deci sa punem iubirea de orice om mai presus decat cele vazute si decat insusi trupul". Tot el mai spune si ca "noi nu putem sa-i iubim pe cei ce ne urasc, fiindca suntem iubitori de materie si de placere si le punem pe acestea mai presus de porunca. Ba de multe ori ocolim din pricina acestora si pe cei ce ne iubesc".
Iubirea celor materiale si goana dupa placerea legata de ele se manifesta in mod diferit, asa cum am vazut, in diferitele patimi. Potrivit traditiei ascetice, exista trei mari categorii de patimi sau trei forme principale de iubire a lumii, care sunt pentru om pricini de manie, atunci cand ii este rapita placerea care-i vine de la ele, cand se simte amenintat s-o piarda sau cand este impiedicat s-o dobandeasca: lacomia pantecelui (patima gastrimarghiei); iubirea banilor si a bogatiei sau in general a bunurilor materiale (patima arghirofiliei si pleonexiei); iubirea de sine (cenodoxia si mandria).
Insa acestea sunt numai principalele pricini ale maniei, cele mai frecvente si mai raspandite, caci ea poate avea numeroase alte cauze, pe care nu oricine le poate sesiza cu usurinta, asa cum arata Sfantul Ioan Scararul, care, vorbind despre ele, se exprima ca un adevarat medic duhovnicesc: "Precum fierbinteala trupurilor este una, dar multe sunt pricinile infierbantarii, si nu una, la fel si fierberea si miscarea maniei, dar poate si a celorlalte patimi, au multe si felurite pricini si prilejuri. De aceea este cu neputinta a hotari despre ele intr-un singur chip. Imi dau mai degraba cu parerea despre sarguinta plina de grija cu care trebuie sa caute fiecare dintre cei ce bolesc de ele felul tamaduirii lor. Cea dintai tamaduire ar consta in a cunoaste cineva pricina patimii lui. Caci odata pricina aflata, noi, cei bolnavi, vom afla si leacul tamaduitor prin purtarea de grija a lui Dumnezeu si prin iscusinta doftorilor duhovnicesti".
In afara de patimile pomenite mai sus, trebuie sa mai numaram intre principalele cauze ale maniei si patima desfranarii, ca si prea multa odihna a trupului. Aceasta din urma poate fi pusa in legatura cu etiologia maniei daca o privim ca pe o lipsa de cumpatare: dand prea multa hrana trupului si odihnindu-l peste masura, ii furnizam un "capital" de energie care poate fi usor folosit la intarirea puterii agresive a sufletului, in acelasi timp producandu-se o slabire a trezviei duhovnicesti si a vointei, care o pot controla si stapani.
Dintre toate aceste surse ale maniei, in mod sigur slava desarta si mandria sunt cele fundamentale. Vorbind despre ura, Sfantul Marcu Ascetul spune: "Aceasta boala ii loveste pe cei care urmaresc intaietatea in ceea ce priveste onorurile"; iar cand vorbeste in general despre manie arata ca "patima aceasta se sprijina mai ales pe mandrie; prin ea se intareste si se face nebiruita". Atunci cand omul este ranit in amorul propriu, cand se simte jignit, umilit, desconsiderat (mai ales in raport cu parerea buna pe care o are despre sine si pe care se asteapta ca si ceilalti s-o impartaseasca), el este cuprins de feluritele forme de manie. Ceea ce pare a fi cauza externa si motivul ei intemeiat, nu este in realitate decat un revelator si un catalizator al acestei patimi care-si are originea in sufletul supus ei, in mandria ascunsa acolo. "Nu cuvintele unuia sau altuia provoaca in noi supararea, ci mandria noastra de a ne socoti mai buni decat cel care ne-a insultat, pretuirea exagerata pe care fiecare o avem despre noi", arata Sfantul Vasile cel Mare. O dovada a contraria este faptul ca cel smerit ramane pasnic si bland chiar atunci cand este lovit cu manie. Prin manie, prin tinerea de minte a raului si prin dorinta de razbunare, omul cauta sa-si refaca, inaintea celui care l-a jignit, ca si in propriii ochi, imaginea pe care si-a facut-o despre sine, la care tine si care socoteste ca i-a fost injosita.
Aceste ultime consideratii nu sunt in dezacord cu ceea ce am spus mai sus, cu privire la rolul pe care-l joaca placerea in producerea maniei; omul, cum vom vedea in continuare, afla in slava desarta si in mandrie o mare placere, care ajunge sa fie amenintata, micsorata si chiar distrusa cu totul de jignirile si umilintele de tot felul, venite din partea semenilor. Mania apare deci si in acest caz ca o reactie de revolta in fata pierderii unei placeri, dar mai adesea ca o reactie de aparare a placerii primejduite sau chiar pierdute.
La fel ca toate celelalte patimi, mania, sub toate formele, este privita de Sfintii Parinti ca o boala a sufletului. Mania "este o boala de care firea noastra se scarbeste tot atat de mult ca de lepra trupeasca", spune Sfantul Ioan Gura de Aur.
Pentru dereglarile pe care le produce, ea este, indeosebi, socotita o forma de nebunie. ,,Nu este nici o deosebire intre manie si nebunie", spune Sfantul Ioan Gura de Aur. "Maniosul este intru totul asemenea unui nebun", mai spune el. "Mania este o nebunie de scurta durata", scrie Sfantul Vasile cel Mare.

Desigur mania poate fi privita ca o forma de nebunie mai ales in manifestarile ei acute si violente, si mai ales arunci cand ia forma furiei nestapanite. Sfantul Ioan Scararul o priveste chiar ca pe o forma de epilepsie a sufletului. Sfantul Grigorie cel Mare, prezentandu-ne o descriere mai precisa a acestei patimi in formele ei paroxistice, arata astfel limpede ca ea poate fi asimilata unei forme de nebunie: impunsa de boldul maniei, inima se zbate, trupul tremura, limba se balbaie, obrajii se aprind, ochii scapara; omul devine de nerecunoscut chiar pentru cei care-l cunosc. Unul ca acesta vorbeste fara sa stie ce spune. Cu ce se deosebeste un asemenea om de un nebun ? De aceea adeseori mania porneste pumnii spre lovituri cu o furie pe masura nebuniei sale. Mintea nu mai este in stare sa tina fraiele, caci a ajuns bataia de joc a unei puteri straine, si daca furia misca membrele omului facandu-l sa loveasca, aceasta se intampla pentru ca inlauntrul lui turbarea a inrobit sufletul, lipsindu-l de fireasca lui putere de stapanire". Sfintii Parinti arata adesea, in acelasi sens, ca cel care ajunge la asemenea forme violente de manie este asemenea unui posedat, si putem aminti aici legatura directa pe care ei o stabilesc intre anumite forme de nebunie si posesia demonica.
Putem spune ca mania se inrudeste si chiar se identifica cu unele forme de nebunie si de posesie demonica pentru faptul ca au in comun un mare numar de simptome cu totul asemanatoare. Sa examinam in detaliu aceasta patologie, care se vede limpede in formele cele mai violente ale maniei, dar care poate fi regasita in diferite grade si in celelalte forme ale ei.
Pe plan somatic, mania, in manifestarile ei acute, provoaca o tulburare caracteristica, usor de observat din exterior. Mai ales la Sfantul Ioan Gura de Aur si la Sfantul Vasile cel Mare gasim o descriere tipica a acestei tulburari a trupului, analoga celei prezentate de Sfantul Grigorie cel Mare, citata mai sus. Inlauntrul trupului, mania se traduce prin tulburari de ordin fiziologic. Formele inabusite si cronice cunosc si ele asemenea dereglari. Toate acestea tulbura functionarea fireasca a trupului si-i zdruncina sanatatea. Sfantul Ioan Gura de Aur atrage atentia asupra acestui fapt, spunand ca "mania vatama trupul"; "cunosc multi oameni pe care i-a imbolnavit mania". Iar Sfantul Ioan Scararul arata urmarile pe care aceasta patima le poate avea in ceea ce priveste modul de a se hrani, ea conducand fie la anorexie, fie la bulimie.
Dar mai ales tulburarile pe care mania le naste in suflet ne indreptatesc sa o privim ca pe una dintre cele mai grave boli ale lui si ca pe o forma de nebunie. "Mania obisnuieste mai mult decat celelalte patimi sa tulbure si sa zapaceasca sufletul", spune Sfantul Diadoh al Foticeei, si, dupa el, Sfantul Ioan Scararul. Mania, scrie Sfantul Grigorie cel Mare, "tulbura sufletul, il sfasie si-1 sfarteca", "semanand in el zapaceala". "Patima nerationala a maniei pustieste, zapaceste si intuneca tot sufletul", spune Sfantul Marcu Ascetul. "Ea strica sufletul" si "tulbura cu totul starea lui fireasca", arata, de asemenea, Sfantul loan Gura de Aur, care mai spune despre ea ca sluteste sufletul, "strica sanatatea sufletului, mancandu-i, rupandu-i, rozandu-i toata puterea, facandu-l cu totul nefolositor".
Tulburarile pe care le naste in suflet mania sunt nenumarate. Mai intai, ea perturba atat de puternic activitatea rationala, incat pare ca omul isi pierde uzul ratiunii. "Mania alunga silnic ratiunea si scoate afara din legea firii cugetarea", scrie Sfantul Maxim Marturisitorul. "Cand aceasta patima a izgonit ratiunea si a pus stapanire pe suflet, (...) nu-i mai ingaduie (omului) sa fie om, ca nu mai are ajutorul ratiunii", arata Sfantul Vasile cel Mare. Ratiunea fiindu-i "ca si cuprinsa de betie si intunecata", omul nu mai poate judeca corect lucrurile. Asa arata Sfantul Ioan Casian, scriind ca: "atata timp cat (mania) staruie in inimi, orbindu-ne mintea cu vatamatoarele ei intunecimi, nu vom putea ajunge nici sa judecam cu dreapta chibzuinta (...), dar sa mai incapa in noi lumina duhului si a adevarului! Caci zice Scriptura: "Tulburatu-s-a de manie ochiul meu" (Ps. 30, 10). Nici parte de adevarata intelepciune nu vom avea (...), nici nu vom fi in stare sa pastram carma dreptatii, ajutati de un ascutit discernamant al mintii (...) fiindca "cel iute la manie savarseste nebunii" (Pilde 14, 17)". "Nimic nu tulbura atat de mult curatia mintii si limpezimea judecatii ca mania fara socoteala, care izbucneste cu multa furie", constata, la randul sau, Sfantul Ioan Gura de Aur.
Omul ajunge sa vada lucrurile prin prisma maniei; ratiunea ii este cu totul supusa patimii. Cunoasterea realitatii este perturbata, chiar daca, privite din exterior, facultatile lui cognitive par a lucra in mod corect, iar capacitatea de a rationa este, formal vorbind, teafara. Omul cazut prada agresivitatii inceteaza de a mai sesiza realitatea asa cum este, ajungand s-o vada cu totul deformat; patima naste in el o cunoastere deliranta, legata de modul patimas in care o vede. "Cu adevarat, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, un om cuprins de manie se aseamana cu un nebun. Uita-te ca omul cuprins de manie e ca si nebun; cand demonul maniei intra in el, il face sa-si iasa din minti si-l impinge sa faca lucruri potrivnice celor ce se cuvin a fi facute. Maniosii nu mai vad bine, nici nu fac ce trebuie, ci ca si cum li s-ar fi stricat simturile si si-ar fi pierdut mintile, asa fac totul (...) (ei sunt) striviti cu totul de manie". Tot el - comparand mania cu betia si spunand despre ea ca nu este altceva decat "o iesire a mintii din mersul ei firesc, o ratacire a ratiunii si pierdere a cunostintei" - se intreaba: "Spune-mi, oare prin ce se deosebesc cei aprinsi de manie si beti de furie de cei se imbata cu vin ? Oare nu la fel se poarta si unii si altii, oare nu dovedesc ei aceeasi neinfranare si nu in acelasi fel se dezlantuiesc impotriva semenilor, nemaistiind ce spun si nevazand limpede pe cei din fata lor ? Si dupa cum nebunii si cei care delireaza se arunca in prapastie fara sa stie ce fac, tot asa se poarta si cei cuprinsi de manie si biruiti de furie". Sfantul Vasile cel Mare arata, ca si Sfantul Ioan Gura de Aur, ca, sub efectul maniei, omul ajunge sa nu mai respecte ceea ce e fundamental valoros in el si in semeni, nu-si mai recunoaste aproapele si-si neglijeaza chiar binele personal. Delirul produs de manie are ca efect modificarea proportiilor: intamplarile nu mai sunt percepute si traite la adevaratele lor dimensiuni, ci unele sunt in mod exagerat ingrosate, iar altele cu totul sterse sau abia bagate in seama. O alta trasatura patologica esentiala a maniei, care permite asimilarea ei unei forme de nebunie sau unei stari de posesie demonica este alienarea la care ajunge cel cazut prada acestei patimi: acesta nu se mai poate stapani, pare ca nu mai actioneaza condus de ratiune si din propria vointa, ci ca si cum ar fi impins sa gandeasca si sa actioneze sub presiunea unei forte din afara lui, pe care nu o poate controla cu nici un chip si care-i inrobeste sufletul si trupul. Omul devine literalmente o marioneta a patimii sale.
Aceasta alienare nu este legata numai de formele violente ale maniei; ea poate fi observata si in cazul tinerii de minte a raului sau a urii inabusite, cand toate facultatile omului sunt focalizate asupra obiectului impotriva caruia se manifesta aceste forme ale patimii, cand omul este ca si silit sa-si aminteasca in permanenta de jignirea care i s-a adus si sa se gandeasca tot timpul la mijloacele cele mai potrivite de a se razbuna. Chiar si in cazul in care mania nu este decat o simpla iritare, omul pare de asemenea manat in felul de a se comporta de o forta din afara lui si care-i scapa de sub control, ceea ce se si recunoaste uneori, atunci cand se spune despre un asemenea om ca "e prost dispus".
In sfarsit, un ultim simptom patologic esential in cazul maniei este agitatia psihomotorie de diferite grade care o caracterizeaza si care o apropie, si din acest punct de vedere, de manifestarile de nebunie si de starile de posesie demonica. Comportamentul omului manios devine dezordonat, lipsit de sens; omul se deda celor mai ciudate purtari, pe care in mod normal le-ar dezaproba. Cei maniosi sunt capabili de "porniri violente si nestapanite" si de "apucaturi rele" si nimeni n-ar putea "descrie chipul in care maniosii dau drumul maniei (...) tipa, se salbaticesc, se napustesc cu tot atata furie ca si animalele (...); tot ce vede ajunge o arma in mana furiei", arata Sfantul Vasile. Mania, spun Sfintii Parinti, este pentru suflet un adevarat venin prin care diavolul il roade cu cruzime pe dinlauntru. Amintirea insultelor, ura si dorinta de razbunare mai ales sunt ca un venin care se raspandeste peste tot in suflet, otravind inima. Sfintii Parinti o mai numesc "viermele mintii" sau foc atotmistuitor. Pastrand in suflet mania, amintirea raului, ura, dorinta de razbunare, incetul cu incetul omul se distruge pe sine. "De pastrezi ura fata de dusman, ti se pare doar ca te razbuni pe el, dar te chinui pe tine insuti", constata Sf. Ioan Gura de Aur; "ti-ai pus inlauntru mania ca un calau care te biciuieste, sau ca un vultur care-ti sfasie maruntaiele".
Sub influenta acestor atitudini patimase, omul nu-si mai afla pacea, fiind aruncat intr-o stare de mahnire si neincetata neliniste. "Omul cuprins de furie nu cunoaste pacea; si tot asa cel care tine in suflet ura impotriva dusmanului sau", afirma Sfantul Ioan Gura de Aur. "Omul agitat de furie, spune tot el, se invredniceste de mii de suferinte; si fiind tot timpul tulburat de navala gandurilor, petrecand zi si noapte in tulburare si in nelinistea sufletului, el sufera aici, pe pamant, toate chinurile iadului".
In planul fundamental al relatiei omului cu Dumnezeu, patima maniei are efecte deosebit de nefaste, in primul rand, ea il instraineaza pe om de Dumnezeu. Nu numai ca ea se opune "maniei vrednice de cinste", luandu-i locul, dar se impotriveste, loveste si stinge o virtute deosebit de pretioasa, care tine in chip firesc de suflet, si anume blandetea, forma a iubirii, prin care mai ales omul se aseamana cu Dumnezeu. De aceea spune Sfantul Gri-gorie cel Mare ca "pacatul maniei, alungand blandetea din suflet, strica asemanarea acestuia cu chipul cel dumnezeiesc". Altfel spus, Sfantul Duh nu Se mai salasluieste in om, iar duhul cel rau, adus de purtarea patimasa a acestuia, vine sa-i ia locul. Lipsit de Duhul Sfant, care-i confera ordine si unitate, sufletul se afla fara randuiala si dezbinat: "De indata ce este lipsit de Duhul, spune Sfantul Grigorie cel Mare, sufletul ajunge la nebunie vadita si sufera imprastierea gandurilor si neoranduiala miscarilor din afara. Acelasi Sfant Parinte spune ca "atunci cand mania biruie blandetea sufletului, il tulbura si, ca spunem asa, il sfasie si il sfarteca, impingandu-l sa se razboiasca cu sine". Parasit de Duhul Sfant, care il lumina, sufletul cade dintr-o data in intuneric, mai intai de toate intunecandu-se ochiul inimii: atunci omul cade din adevarata cunoastere. "Dumnezeu lipseste de stralucirea cunoasterii Sale sufletul pe care mania l-a intunecat cu neintelegerea", scrie Sfantul Grigorie cel Mare. Mintea nu mai este in stare de contemplarea duhovniceasca. "Pornirea de manie aprinzandu-se din orice motiv intuneca ochii mintii, caci, varandu-se in ei "barna" ucigatoare a unei boli mai grele, nu le ingaduie sa mai vada soarele dreptatii", scrie Sfantul Ioan Casian. Iar Evagrie spune: "Dupa cum celor care au vederea bolnava, privind la soare, li se impaienjenesc ochii de lacrimi si vad tot felul de naluciri in vazduh, tot asa mintea tulburata de manie nu poate sa ajunga la contemplarea duhovniceasca, ci un nor i se asaza peste cele pe care doreste sa le priveasca". In special omul nu mai poate sesiza prezenta lui Hristos in el.
In acest context, e de la sine inteles ca mania este o piedica in calea rugaciunii care, asa cum spune Evagrie, este "vlastarul blandetii si al lipsei de manie". "Impiedicand rugaciunea", mania duce la pierderea sanatatii sufletului, care este legata de ea, si-1 impiedica pe om sa duca adevarata viata pentru care a fost creat.
Mania care sporeste si intareste agresivitatea rea, necuvenita, duce in acelasi timp la slabirea agresivitatii virtuoase a sufletului, data omului pentru a lupta impotriva pacatului. Puterea sufletului nu se mai exercita in razboiul duhovnicesc, fiind aproape paralizata. Sufletul devine neputincios si tot ce face spre indreptarea lui face cu multa truda. Toate aceste consecinte patologice sunt catastrofale pentru om, pentru ca, in fond, mania duce la moartea sufleteasca. Ea alunga din suflet virtutile si mai intai de toate stinge iubirea. Incetand sa se indrepte, potrivit menirii sale firesti, spre omorarea gandurilor dracesti, ea "strica gandurile cele bune din noi". Lipsit de virtuti, sufletul cade prada multimii patimilor, mai ales tristetii, akediei, fricii si mandriei.
Jean Claude Larchet

[cozia]

În prealabil postat de cristiboss56

sa abordam si mania Lui DUMNEZEU , ce se abate asupra noastra pentru faradelegiile noastre.

asa este, si as adauga....Manie care este vindecatoare care vine din Mila nu razbunare, pe cind a noastra este o manie de intinare

Aceste ganduri sa-ti treaca prin minte, ca sa-ti infranezi iuteala. Astfel de pregatiri si de dispozitii sufletesti impiedica oarecum saltarile inimii si aduc echilibru si liniste gandurilor. Acesta este sensul cuvintelor lui David: ”M-am pregatit, dar nu m-am tulburat” (Ps. 118,60) Trebuia infranata, dar, miscarea furioasa si nebuneasca a inimii, prin amintirea exemplelor barbatilor fericiti. Astfel, marele David a suportat cu blandete batjocura lui Simei. N-a dat timp maniei sa iasa la iveala, ci si-a indreptat gandul spre Dumnezeu si a spus:
“Domnul a zis lui Simei sa blesteme pe David” (II Regi 16,10)
De aceea cand a auzit ca-l face ucigas si nelegiuit, nu s-a maniat pe el, ci s-a smerit pe sine insusi, deoarece insulta ii era adresata pe merit.

Alunga din mintea ta aceste doua ganduri:
Nu avea o parere prea buna despre tine, si
Nici nu socoti pe ceilalti oameni mai prejos de tine.
Daca vom fi insufletiti de aceste ganduri, niciodata mania nu va izbucni la auzul insultelor adresate noua. Cumplit lucru este pentru om, care a facut bine si caruia ar trebui sa i se aduca cele mai mari multumiri, sa primeasca, pe langa nerecunostinta, inca si ocari si insulte! Intr-adevar, este cumplit lucru; raul este mai mare pentru cel care savarseste insulta decat pentru cel care o sufera.

Te-a insultat? Tu nu insulta.

Cuvintele-ti sunt adresate sa-ti fie o scoala pentru a invata intelepciunea.
Daca nu primesti insulta, nu esti ranit.
Daca insa sufletul tau se tulbura, inchide supararea in tine insuti. “In mine s-a tulburat inima mea” (Ps. 122,4) a spus David, adica: “N-a iesit la iveala supararea mea, ci s-a potolit ca un val care se sparge de tarmuri”. Linisteste-ti inima manioasa si infuriate! Pasiunile sa se rusineze la aparitia judecatii tale, ca si obraznicia copiilor la ivirea unui barbat venerabil.

- Cum am putea sa evitam vatamarea ce o avem de pe urma maniei?
- Daca vom face ca mania sa nu o ia inaintea ratiunii; de
aceasta mai cu seama sa avem grija, ca niciodata mania sa nu alerge inaintea ratiunii; sa o avem ca pe un cal inhamat pus in slujba noastra: sa asculte de ratiune ca si calul de frau,sa nu depaseasca propriile hotare, sa fie condusa de ratiune ca si calul de frau, sa nu depaseasca propriile sale hotare, sa fie condusa de ratiune in directia spre care aceasta o arata. Ca spre foarte multe fapte de virtute mania este de un real folos sufletului, spre a sari in ajutorul ratiunii impotriva pacatului, tocmai ca un soldat care depune armele langa general, dar este gata sa dea ajutor la comanda. In acest caz, mania este un nerv al sufletului, care ii da impuls pentru savarsirea faptelor bune. Daca gaseste vreodata sufletul molesit de placeri, mania ii face, din extreme de moale si adormit, sever si energic, dupa cum fierul se incalzeste afundandu-l in apa. Ca, daca nu te-ai mania impotriva pacatului, n-ai putea sa-l urasti atat cat trebuie.
Socotesc ca trebuie sa avem o ravna egala pentru iubirea virtutii ca si pentru ura pacatului. Pentru aceasta din urma e mai folositoare mania: cand urmeaza ratiunii cum urmeaza cainele pe pastor; cand ramane potolita si blanda fata de tot ce e folositor; cand raspunde indata la chemarea ratiunii; cand sesalbaticeste fata de o voce si o figura straina, chiar daca pare ca este prietenoasa, dar se retrage timida la strigatul prietenului si cunoscutului ei. Acesta e ajutorul cel mai potrivit dat de pasiunea maniei partii rationale a sufletului. O astfel de manie nu va face pace si nici nu va incheia armistitiu cu cei vicleni, nu va accepta o prietenie vatamatoare, ci va latra si va sfasia placerea inselatoare ca pe un lup.Acesta este folosul maniei pentru cei care stiu sa se foloseasca de ea. Dealtfel, fiecare afectuine a sufletului devine buna sau rea dupa modul in care fiecare intrebuinteaza acea afectiune. De pilda afectiunea dragostei: unul o intrebuinteaza in desfatari trupesti si placeri necurate; altul o indreapta spre dragostea de Dumnezeu si spre dorirea vesnicelor bunatati; acesta este vrednic de imitat si de fericit. Tot asa si ratiunea: omul care se foloseste bine de ratiune este un om cu minte si intelept; cel care isi ascute mintea sa spre vatamarea aproapelui este un misel si un nelegiuit.