Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Un duhovnic renumit îşi reamintea în fiecare clipă că „pentru orice cuvânt deşert vom da seamă în ziua judecăţii“, cuvinte pe care şi le scrisese pe uşa chiliei. Desigur, pentru toate faptele vom răspunde la judecata lui Dumnezeu, dar iată că, în cazul osândirii aproapelui, Sfânta Scriptură se exprimă categoric. Pentru că-i „distrugem cinstea, imaginea, afectând totodată armonia interpersonală“, explică pr. Ionuţ Petronel Ailincăi de la parohia „Adormirea Maicii Domnului“ - Humosu, sfătuindu-ne să fim mai atenţi cu aproapele. În plus, e periculos să judecăm, pentru că „se poate răsfrânge asupra noastră, putem ajunge să facem lucrurile pe care le-am judecat, pe care nu credeam niciodată că le vom săvârşi“, spune pr. Ailincăi în interviul de mai jos.


Părinte, care este diferenţa dintre a judeca şi a cleveti? De ce sunt considerate păcate?
Ambele sunt păcate săvârşite cu cuvântul. Şi cuvintele pot fi extrem de veninoase, atunci când vin dintr-o inimă plină de ură. Cel care judecă pe aproapele său o face, de cele mai multe ori, pentru preamărirea sinelui, punând în antiteză defectele acestuia cu „presupusele“ sale calităţi. De exemplu, îl judec pe aproapele meu, spunând despre el că nu posteşte, scoţând în evidenţă faptul că eu postesc. Judecându-l pe aproapele, îl aşezăm într-o imagine proastă, punându-i în cârcă fapte de cele mai multe ori exagerate.
Nu suntem în măsură să ne judecăm semenii
Clevetirea e denigrarea aproapelui, şi aici găseşte punct comun cu judecata. Păcatele acestea sunt asemănătoare, e vorba de nuanţă, mai mult. În plus, judecata stă în atribuţia lui Dumnezeu, să nu încercăm să-I luăm acest drept. Sfânta Scriptură se exprimă categoric în acest sens: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi“ (Matei 7, 1-2), sfătuindu-ne să luăm aminte mai întâi la păcatele noastre. Nu suntem în măsură să ne judecăm semenii, tocmai noi, care mustim de răutăţi. Deci sfatul este că dacă vrem să ajutăm la îndreptarea cuiva, să curăţim întâi vasul sufletului nostru la scaunul Sfintei Spovedanii, cultivând virtuţi în locul păcatelor, patimilor. Altfel nu-l putem folosi pe cel de lângă noi, mai mult, îl putem sminti, pentru că va zice „Cu ce drept mă învaţă el pe mine, nu se vede pe sine...?“. Iată ce spune Sfânta Scriptură: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău şi iată bârna este în ochiul tău? Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău“ (Matei 7, 3-5).
Şi prin clevetire, şi prin judecată distrugem cinstea, imaginea aproapelui, afectând armonia interpersonală. Şi omul bârfitor este ocolit în general de ceilalţi; dacă suntem înţelepţi, nu stăm cu el la discuţii, din simplul motiv că dacă azi îl bârfeşte pe cutare, înseamnă că asta e „ocupaţia“ lui, mâine să nu credem că nu va fi rândul nostru.
„Să ne rugăm mai mult ca să ne izbăvim de clevetire şi de mânia lui Dumnezeu“
Dar să ştiţi că ceea ce judecăm la alţii se poate răsfrânge asupra noastră; putem ajunge să facem lucrurile pe care le-am judecat şi pe care nu credeam niciodată că le vom săvârşi. Se poate să constatăm doar o situaţie, sau poate dorim să atragem atenţia, sau să dojenim, în scopul îndreptării, când intervine, de fapt, păcatul?
Constatarea e una, ca şi relatarea unei întâmplări exacte, dar când intervenim noi asupra ei, când ne punem amprenta, prin părerile noastre, opiniile proprii, atunci deja clevetim, judecăm, osândim, denigrăm... Dar de ce să constatăm, că poate noi ne oprim aici, dar le dăm curs celor de faţă să-şi aducă contribuţia; noi dăm startul, de fapt. Chiar dacă dorim să fim neutri, tot se poate interpreta ceea ce constatăm noi de faţă cu alte persoane. Dacă tot vrem să facem constatări, să le facem doar pentru noi, să nu le mai exprimăm public. Sau măcar să nu dăm numele persoanei despre care constatăm..., aşa constatarea noastră poate fi simplă informaţie. În ceea ce priveşte dojana, aceasta se face în duhul iubirii, al responsabilităţii şi responsabilizării, căutând îndreptarea, fără însă a jigni.
Cum putem lupta împotriva clevetirii şi judecării aproapelui?
Psalmistul se ruga aşa: „Pune, Doamne, pază gurii mele“. Părintele Cleopa numea vorbirea de rău „patimă cumplită“, de care ne putem izbăvi mai ales prin „sfânta rugăciune“. Rugăciunea pentru noi, cerând Domnului izbăvirea, dar şi pentru cel pe care l-am defăimat sau avem tendinţa de a-l judeca. Un alt remediu ar fi gândul la propriile păcate. Iar dacă cel pe care l-am defăimat a avut de suferit din cauza noastră, trebuie neapărat să mergem la el şi să-i cerem iertare.
Trăim în epoca comunicării prin felurite mijloace şi e greu, da, să ne înfrânăm de la aceste păcate. Uneori cred că alunecăm, involuntar. Trebuie să ne luptăm însă şi să fim mai atenţi cu aproapele nostru.
Având în vedere că osândirea aproapelui prin clevetire sau judecare vine din mânie, mândrie, răutate, invidie sau din lipsă de ocupaţie, să încercăm să tratăm aceste cauze. Să fim sinceri cu noi înşine şi cu ceilalţi şi să ne străduim să nu stricăm această mare bucurie a comuniunii, pentru că oamenii se mântuiesc în comuniune. Să alegem din ceea ce auzim doar ceea ce contribuie la îmbunătăţirea experienţei noastre de viaţă, care ne poate ajuta să ne ferim de un rău pe care poate l-au trăit cei ce povestesc despre el.
Cum să procedăm cu cei ce ne clevetesc?
Părintele Cleopa ne sfătuieşte să recurgem şi în acest caz la rugăciune: „Auzi ce zice dumnezeiescul părinte Maxim Mărturisitorul în Filocalia II: «Să te rogi mai mult din suflet pentru cel ce te defaimă». La fel zice şi Sfântul Isaac Sirul în Filocalia X: «Gura nedreaptă, prin rugăciune, se astupă». Să ne rugăm mai mult ca să ne izbăvim de clevetire, de osândire şi de mânia lui Dumnezeu“.

[glykys]

[quote=cristiboss56;454913] În plus, e periculos să judecăm, pentru că „se poate răsfrânge asupra noastră, putem ajunge să facem lucrurile pe care le-am judecat, pe care nu credeam niciodată că le vom săvârşi“, spune pr. Ailincăi în interviul/QUOTE]

Asa este, din pacate...

[cristiboss56]

„Cine iubeşte pătrunde în celălalt şi îl cunoaşte.”


„În iubire se întâlnesc toate virtuţile făptuitoare şi contemplative. Căci cine iubeşte pătrunde în celălalt şi îl cunoaşte. Dar nu iubeşte cu adevărat cel ce mai are o ştirbire în starea morală a sufletului său. Ca să iubeşti, trebuie să crezi, să rabzi, să te înfrânezi, să te smereşti, să combaţi prin toate egoismul tău, să nădăjduieşti în câştigarea iubirii celuilalt.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 580 la Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, în Filocalia VIII, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 265)

[cristiboss56]

Chiar și cele mai imbecile aserțiuni sau publicități mascate ori nu, încep cu formula: „Experții au căzut de acord că...” sau „Comunitatea științifică susține că...” deși implicat e vreun săpun dubios, vreo cremă de crescut părul produsă pe vapor sau vreo tigaie banală care costă acum, după expertizare, de 10 ori mai mult decât bietele tigăi anonime din galantar.
Deseori m-am întrebat, legat de imaginile prelucrate atent de la televizor, dacă este adevărat tot ceea ce se spune acolo. Pentru cei mai mulți dintre oameni, pixelii aranjați ai unor televiziuni devin priorități fundamentale în viață. Fie că este vorba despre banalități uriașe, despre realități triviale sau despre niscaiva obscenități ființiale, tot ceea ce ne servește cutia cu surprize este bun de mâncat. Mai mult, unii și-ar da și viața pentru acestea.
Capacitatea critică a omului de a separa realități, de a discerne între bine și rău, de a decela importantul de derizoriu, puterea de a deschide lumea prin minte și a gândi pentru sine, veleitățile de valorizare sau dimpotrivă de sancționare a non-valorii scad într-un mod îngrijorător în civilizația vizuală. Omul conectat la aparat nu mai vede motivațiile, contextul, întregul dintr-o realitate, ci doar pojghița ființială, de obicei șocantă, bună de săturat instinctele animalice sau sub-umane (plăcerea, stăpnirea etc.).
Tot ceea ce ne este servit la televizor este debitat de niște „experți”, de personaje de mare calibru intelectual. Astfel, chiar și cele mai imbecile aserțiuni sau publicități mascate ori nu, încep cu formula: „Experții au căzut de acord că...” sau „Comunitatea științifică susține că...” deși implicat e vreun săpun dubios, vreo cremă de crescut părul produsă pe vapor sau vreo tigaie banală care costă acum, după expertizare, de 10 ori mai mult decât bietele tigăi anonime din galantar.
Discernământul, deosebirea duhurilor, afirmată a fi de Sfântul Antonie cel Mare cea mai mare virtute, capacitatea critică, viziunea, simțul fineții, toate acestea sunt parazitate de sentințe valorice îndoielnice, servite maiestos în sos de autoritarism. Dictatura nu vine așadar doar prin strigăte guturale la microfon, ca la Berlin acum 80 de ani, sau la București acum vreo 20, ci vine și prin amputarea simțului critic al oamenilor, care sunt astfel dresați să creadă orice minciună venită de la televizor. Războaie s-au născut din propagandă falsă, conflicte, sânge și moarte din incitare și provocări la nivel de masă.
În domeniul teologic, deseori televiziunile când au vreun subiect religios, nu invită nicidecum adevărații specialiști în domeniu, ci pe bază de cunoștințe, tot felul de nulități cu fason își dau cu părerea despre teme de o gravitate și importanță excepțională. Dacă am extinde sfera, am vedea că televizorul ne servește – cu niscainva excepții – o cultură de doi bani, o perorație trivială și lipsită de sens a realității.
Două sunt pericolele imediate ale acestei sub-culturi cocoțate în casa fiecăruia. Prima ar fi că oamenii sedați de legătura master/slave a televiziunii nu mai pot gândi liber, nu mai pot critica ororile ascunse ale celor puternici, nu mai văd adevărul decât prin mintea pervertită a vreunui expert. Astfel, diversiunea devine mai frecventă decât ploaia. În loc să vedem degringolada economică, urlăm extaziați că ostatecii au fost găsiți. În locul unui ochi deschis asupra derapajelor sau corupției, românul privește atent un filmuleț măsluit cu un copil, o rochie de damă cu preț exorbitant sau mașina vreunui politician. O națiune educată la televizor e foarte ușor de dresat și mânat acolo unde vrei. Apoi vine spiritul mimetic, care instaurează în oameni o mentalitate de copiere a unor persoane sau realități din lumina reflectoarelor, a căror substanță este mincinoasă și aranjată de regizorii din platou.
Pe de altă parte, acest fel de atitudine anesteziază oamenilor dorul de infinit. Credința devine de fațadă, milostenia caută lumina reflectoarelor, sportul nu mai este practicat, ci privit pe ecran (sau mai degrabă scandalurile din el), gândesc alții pentru noi, postul devine o modă de o săptămână pe an, atenția ne este distrasă și distrată de la esențial, sințurile ne sunt exacerbate prin stimulare sistematică et caetera. În fața bătăii de câmpi a acestui nou membru al familiei – televizorul - cine mai poate citi Sfânta Scriptură, cine se mai poate ruga și cine mai poate plânge pentru păcate?

[cristiboss56]

„Aceasta înseamnă a fi mereu viu, mereu palpitant, fără a dispera şi fără a adormi.”

„Omul duhovnicesc trăieşte continuu în această tensiune, ca pe un drum ce suie printre două prăpăstii: între apăsarea de conştiinţa păcatelor sale şi între încrederea în mila lui Dumnezeu. Trebuie să le îmbine mereu pe amândouă, să nu se predea exclusiv niciuneia din ele; să îmbine mereu temerea cu nădejdea. Aceasta înseamnă a fi mereu viu, mereu palpitant, fără a dispera şi fără a adormi.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 82 la Petru Damaschin, Învățături duhovnicești, în Filocalia V, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 50)

[glykys]

Sărut mâna Maică,

Am o nedumerire. Cum se face că Dumnezeu ne învaţă să ne iubim unii pe alţii, ne indemnă să ne iubim chiar şi vrăjmaşii (aceasta fiind suprema probă a sfinţeniei, mai mult decât orice asceză sau altele de acest gen) iar, în acelaşi timp, în cartea Psalmilor sunt atâtea îndemnuri la ură faţă de duşmani. Citesc acum aceşti psalmi, şi uneori sunt uimit de tonul lor. Poate sunt eu prea “umanist” şi nu percep adevărul lor mai profund, mă lovesc de o pojghiţă pe care nu pot să o îndepărtez. Totuşi, ştiind că v-aţi ocupat cu comentarea psalmilor pe radio Logos, vă rog să îmi explicaţi şi mie cât de cât. Iată, ce găsesc mai întâi: “Nimiceşte-i, întru mânia Ta, nimiceşte-i ca să nu mai fie” (Ps. 58, 15) sau “Dar Dumnezeu va sfărâma capetele vrăjmaşilor Săi, creştetul celor ce umblă întru greşelile lor. Zis-a Domnul: “Din Vasan îi voi întoarce, întoarce-voi pe vrăjmaşii tai din adâncurile marii, pentru ca să se afunde piciorul tău în sânge şi limba câinilor tăi în sângele vrăjmaşilor tăi” (Ps. 67, 22-24).

Paul

__________________________________________________ _________________________________


Dragul meu Paul,

Dacă vei asculta cu atenţie ce spun în acele emisiuni, poate ca vei desluşi gândul meu pe care încerc să-l repet şi acum.

Dumnezeu ne învaţă, de-a lungul vorbirii Lui cu noi, că cel din urmă vrăjmaş al omului este moartea, iar moartea este “plata păcatului”. Această plată nu e făcută de Dumnezeu, ci e făcută de ucigaşul de oameni diavolul, la care omul se străduieşte să argăţească toată viaţa.

La urechea omului a ajuns greu această “ştire”! El, după cădere, la sugestia urâtorului de oameni diavolul, a identificat răul şi vrăjmaşul cu persoana semenului său pe care îl acuză fără încetare pentru a-şi scuza păcatul. Aşa, în lunga istorie căzută a omului, acesta şi-a făcut vrăjmaşi din frate şi soră, din mamă şi tată, din rudenie şi vecin, ucigând pentru a “trăi”… Din nefericire, chiar şi Sfânta Scriptură poate fi citită cu aceşti ochi! Dar nu aşa o citesc Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre şi, cu ajutorul lor, nici eu.

Pentru mine, rugăciunea “nimiceşte-i…” şi cele asemenea, se referă la vrăjmaşii mei, gândurile mele, păcatele mele. Şi eu de ele vreau să scap! Eu pe ele vreau să le nimicească Domnul! În sângele lor vreau să se scalde picioarele cailor sufletului meu! Şi dacă eu nu mai acuz pe nimeni pentru gândurile mele, că nici o putere nu ar avea vrăjmaşul dacă eu n-aş primi gândul, nu-mi rămâne decât să mă identific pe mine cu vrăjmaşul meu.

Şi, cum voi citi?

Nimiceşte-mă, Doamne, pe mine?!

Da, aşa, cu mila lui Dumnezeu!

Eu, frate drag, aşa cum sunt acum, vreau să mor, ca să înviez în El! Numai murind păcatului voi fi vie în Domnul şi în Bucuria Lui!

Mântuitorul ne-a adus puterea să luptăm cu păcatul, cu pornirea noastră spre păcat, ca să fim liberi. El, ca om, l-a biruit pe satana nu apelând la oştirile îngereşti sau la puterea lui de Dumnezeu, ci respingându-i ofertele ispititoare! Libertatea nu poate fi cucerită prin uciderea celui ce te-a robit, ci prin redobândirea demnităţii de om liber! “creştetul” care “umblă întru greşeli” nu e altceva decât mentalitatea lumii acesteia din care eu mi-am făcut idol şi care mă îndeamnă să fac “ce face toata lumea” ca sa nu fiu marginalizată şi să nu sufăr ceva… Dar trezindu-mă din coşmarul acesta, eu, creştinul viu şi luptător, Îl rog pe Domnul să nimicească, să sfărâme acest creştet! Vrăjmaşii din adâncurile mării nu sunt decât gândurile mele de ură, de răzbunare, de judecată pe care le-am avut împotriva fraţilor mei sau a mea ca făptură a lui Dumnezeu. Sunt gânduri şi patimi ce zac în adâncul din mine şi mă manipulează de acolo prin impulsuri şi porniri ucigaşe. Eu doresc şi Îl rog pe Domnul să-i scoată la suprafaţă, să le aducă la lumina conştiinţei şi, cu harul Lui, să mă ajute să le sfărâm ca pulpe pe piatra Care este Numele Domnului.

Aşa putem citi aceşti psalmi.

Dar nu aşa, cum spun eu acum, luând cuvintele mele ca pe o exegeză, ci îndrăznind să-i luăm ca vorbire cu Domnul de la inimă la inimă, cu gândul la Domnul, la prezenţa şi lucrarea Lui în noi şi cu dorinţa de a-l lăsa sa lucreze în viaţa noastră şi pe această cale, cum Singur ştie.

Să mă ierţi, Paul, dacă n-am reuşit să te mângâi cu răspunsul meu.

Te rog să rogi pe Domnul, Duhul Sfânt, ca să te ajute să înţelegi pe când te vei ruga.

Fii binecuvântat!

M. Siluana

Sursa: Maica Siluana va raspunde
http://psaltirea.wordpress.com/despr...maica-siluana/

[glykys]

"De ce noi n-am fost in stare sa-l scoatem?"(Dumunica a XX-a dupa Rusalii;Mt 17, 14-23)




Inca o minune, vor spune cei necredinciosi."Ce tot vrea sa dovedeasca Dumnezeul crestinilor?Si daca este sa fim cinstiti, eu insumi am auzit tineri sau mai varstnici, cu aere ortodoxe, ca aceasta ciclizare, prin Evangheliile Duminicii, pe care Biserica a facut-o reduce un pic sau mai mult din impactul pe care ar trebui sa-l aiba cuvantul Evangheliei in randul comunitatii.Ca ispita exista - si, uneori, se manifesta - o dovedeste si modul in care unii dintre noi, in luari de cuvant sau predici, alegem textele despre care sa vorbim, socotindu-le pe acestea "alese" tocite ca sens si continut...Sa nu fie!La ce ne este buna mantuirii inca o recitare a minunii cu "lunaticul vindecat"(Mt 17, 14-23), de vreme ce am auzit de ea si de urmarile ei?Ba chiar cearta Mantuitorului "O, neam necredincios si indaratnic, pana cand voi fi cu voi?..."(Mt 17, 17) si celelalte "zgarie" un pic cuviosenia noastra cuminte, ba arunca o lucire de neputinta peste Apostolii cei alesi ai lui Hristos.De altfel, intrebarea "De ce noi n-am fost in stare sa-l scoatem?..."(Mt 17, 19) ramane una pe care, personal, mi-o pun de fiecare data cand demersul meu pedagogic, pastoral sau preotesc pur si simplu nu iese.De ce eu, vrand sa le fac pe toate bine, scot rele, cateva, majoritatea?De ce pare ca fug, cand nu ma adancesc?De ce pare ca dez-unesc, cand cantarea mea este unitatea?
Pe de o parte, raspunsul cel mai in masura este dat de Insusi Hristos:"Din pricina putinei voastre credinte..."(Mt 17, 20-a).Vedeti, Apostolilor, si eu cred ca si noua, nu ne spune ca patim cate o rusine in fata diavolilor pentru necredinta noastra, ci pentru "putina noastra credinta..." Nu pentru multul nelucrator ce-l purtam in noi, ci pentru scanteia ce nu se face flacara.Bine, aceasta la noi, dar ei, Apostolii, ei ce n-aveau?
Bobul de mustar care tine lumea, adica acea credinta despre care Sf.Pavel ne-a vestit astazi, prin citirea din cartea numita Apostol(I Cor 4, 9-16), ca se cheama "nebunie" in Hristos(I Cor 4, 10).Nici Apostolii la momentul prezentat de Sf.Matei nu atinsesera icoana pe care Sf.Pavel o face::"Caci mi se pare ca Dumnezeu pe noi, apostolii, ne-a aratat ca pe cei din urma oameni, ca pe niste osanditi la moarte, fiindca ne-am facut priveliste lumii si ingerilor si oamenilor.
Noi suntem nebuni pentru Hristos;voi insa intelepti intru Hristos.Noi suntem slabi; voi insa sunteti tari.Voi sunteti intru slava, iar noi suntem intru necinste!
Pana in ceasul de acum flamanzim si insetam;suntem goi si suntem palmuiti si pribegim, si ne ostenim lucrand cu mainile noastre.Ocarati fiind, binecuvantam.Prigoniti fiind, rabdam.Huliti fiind, ne rugam.Am ajuns ca gunoiul lumii, ca maturatura tuturor, pana astazi"(I Cor 4, 9-13).
Semn ca intelesesera Apostolii pilda cu bobul de mustar al credintei ce muta muntele.Ori noi, noi vrem sa vedem ba mai mult, sa facem minunile nimic patimind pentru "nebunia apostoliei" cu Hristos.
Nu-i vorba ca unii, in exces de zel, risca si darurile dumnezeiesti(de exemplu, familia sau sanatatea), incercand sa arate prin aceasta apartenenta lor la misiunea cu Hristos.Oferind toate acestea pe un altar al orgoliului personal, al proastei desavarsiri, daca n-au inteles ca dintai se cere a crede si a spori aceasta, prin har (postul si rugaciunea de care vorbeste Domnul - Mt 17, 21 - , aratand "aripile" prin care credinta se inalta in zborul harului...).
Odata, in parohia Lazaret, acolo unde slujeste Parintele Prof.Vasile Mihoc si unde se inalta o binecuvantata "catedrala", le-am spus oamenilor, cu "nebunia" tineretii, ca la ei minunea cu porunca data muntelui "de-aici, acolo" s-a implinit.Caci un munte al Sionului (locasul Bisericii) s-a inaltat prin puterea credintei lor, care ea mai intai a existat, pentru ca sa existe infaptuirea ei mareata.Si le-am spus atunci sa laude pe Dumnezeu, Care le-a dat(si le-a "activat") un astfel de dar, cum este credinta lor.
Si cate un munte am mutat mai toti atunci cand am spus muntelui de gunoi si pacate, ce ne ocupa plinul inimii:Pleaca! Eu de-acum vreau sa-I cresc un munte de lacrimi si pocainta lui Hristos.In inima mea, in faptele mele, in bucuriile mele...
Si Domnul stie ce greu ne este.A vazut mai intai la Apostoli.Si a daruit mai mult pentru ca, prisosind darul, si implinirea sa fie pe masura.Fa, Doamne, sa ne vezi si pe noi! (Parintele Constantin Necula,Predici)

[Ekaterina]

"Cautati binele? Tot binele este la Mine si de la Mine vine. Cautati fericirea? Nu este nicaieri in afara Mea. Cautati frumusete? Ce este mai frumos decat Mine si in afara de Mine? Cautati noblete? Cine este mai nobil decat Fiul lui Dumnezeu? Cautati lucruri inalte? Cine este mai inalt decat Imparatul Cerurilor? Cautati slava? Cine este mai slavit decat Mine? Cautati bogatie? La Mine si in mana Mea este toata bogatia cea nestricacioasa. Cautati intelepciune? Eu sunt Intelepciunea lui Dumnezeu. Cautati prietenie? Cine este mai placut si mai iubitor decat Mine care mi-am pus sufletul pentru toti?

Cautati ajutor si ocrotire? Cine va va ajuta si va va ocroti, daca nu Eu? Cautati doctor? Cine va va vindeca daca nu Eu, doctorul sufletelor si al trupurilor? Cautati desfatare, veselie si bucurie? Cine va va desfata si va va veseli daca nu Eu? Cautati tihna si pace? Eu sunt pacea si odihna sufletului si nicaieri nu le veti gasi decat numai la Mine. Doriti lumina? Eu sunt Lumina lumii si oricine imi urmeaza Mie nu va umbla intru intuneric. Vreti sa veniti la Dumnezeu, nu vreti sa va amagiti si sa va rataciti, nu vreti sa muriti si sa traiti in veci. Eu sunt Calea, Adevarul si Viata.

Nu indrazniti sa va apropiati de mine? De cine poate fi mai lesne sa va apropiati? Pe toti ii chem si ii primesc: veniti la Mine. Va temeti sa cereti? Cine a cerut de la Mine cu credinta si Eu nu i-am dat? Pacatele va opresc sa veniti la Mine? Eu pentru pacatosi mi-am pus sufletul. Multimea pacatelor va tulbura? Milostivirea Mea covarseste toate pacatele intregii lumi. Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi!"

[glykys]

"Eu nu sunt pentru o rugaciune de tipic, eu sunt mai mult pentru o prezenta continua... dar nu ne gandim in cuvinte la Dumnezeu, parinte?...nu, important este sa stii sa aduci pe Duhul Sfant in tine, important este sa tii legatura continuu cu Dumnezeu si Dumnezeu nu-ti cere sa fi treci prin tot tipicul lucrurilor acestea... toata lumea stie sintagma dvs "tipic, tipic si la inima nimic"....Iisus a aparut la unul care a plans foarte mult, ca in manastriri mai este mantuire dar in lume nu, si plangea de soarta acestora... si l-a intrebat de ce plangi?am eu grija de ei, chiar daca s-au rugat o singura data am eu grija de ei, deci va sa zica starea asta de prezenta si nu sa facem din obligatie rugaciunile de dimineata...dar acolo unde esti nu te opreste nimeni sa zici Doamne Iisuse Hristoase miluieste-ma pe mine pacatosul, nu te opreste nimeni sa zici Doamne, Doamne nu ma lasa Iisuse...caci ne va intreba de ce nu v-ati gandit la Mine mereu, caci viata este numai atunci ci tot timpul.... Dumnezeu nu ne tine pentru ca suntem noi foarte vrednici, ne tine pentru ca este foarte milostiv...dar nu este bine sa ne lasam numai in Voia lui Dumnezeu in mila Lui, si nu faci doar din obligatie ca devi cazon ci faci dintr-o dragoste cu orice chip si atata cat poti sa faci... lumea nu stie ca daca apuci sa faci un lucru completeaza Dumnezeu."

Pr. Arsenie Papacioc

În prealabil postat de cristiboss56

„Aceasta înseamnă a fi mereu viu, mereu palpitant, fără a dispera şi fără a adormi.”

„Omul duhovnicesc trăieşte continuu în această tensiune, ca pe un drum ce suie printre două prăpăstii: între apăsarea de conştiinţa păcatelor sale şi între încrederea în mila lui Dumnezeu. Trebuie să le îmbine mereu pe amândouă, să nu se predea exclusiv niciuneia din ele; să îmbine mereu temerea cu nădejdea. Aceasta înseamnă a fi mereu viu, mereu palpitant, fără a dispera şi fără a adormi.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 82 la Petru Damaschin, Învățături duhovnicești, în Filocalia V, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 50)

Abia acum mi-a atras atenţia această postare, după ce s-a discutat despre om duhovnicesc şi vedere duhovnicească pe un alt topic...
Mulţumim pentru acest extras din Filocalie - foarte folositor !