Povesti adevarate , de prin lume adunate !

[cristiboss56]

☦ NEUROCHIRURGUL ŞTEFAN MINDEA ~ DOCTOR PENTRU SUFLET ŞI TRUP ☦

Dr. Ştefan Mindea : ,,Sunt clipe in operaţie când simţi cã te ajutã un Sfânt!"

https://www.youtube.com/watch?v=2nqE...ature=youtu.be

[cristiboss56]

Următoarea întâmplare a fost povestită de Părintele Spiridon de la Horaița, viețuitor o vreme în obștea Mănăstirii Bisericani:

Când a fost trimis egumen la Bisericani, Părintele Serafim era singur, n-avea nici un ajutor, nici măcar unde locui. Luase cursa spre Bisericani și când a văzut care e situația, atât era de deznădăjduit, încât a spus că se va urca în primul autobuz care se întorcea. În tot acest timp se ruga Maicii Domnului, să-l lumineze la ceea ce avea de făcut.

A mai zăbovit și nu a luat primul autobuz. Și-a spus în sine că-l va aștepta pe cel de-al doilea. Nu trece mult timp și pe drum, „la Iconiță”, se apropie încet-încet de biserică o bătrânică gârbovită de ani, cu două traiste mari în spate, pline cu bucate și cele trebuincioase vieții de zi cu zi.

„V-am adus ceva, așa cum mi-a fost dată porunca”

Tot ce avusese mai bun pe-acasă a pus în ele și a adus. Se oprește în dreptul bisericii și se-nchină până la pământ, trăgându-și sufletul. Nu departe de ea era noul egumen, adâncit în gândurile sale. Poate că nici n-o observase cum s-a apropiat de dânsul și l-a întrebat: „Preacuvioase, sărut dreapta și bine v-am găsit! V-am adus ceva, așa cum mi-a fost dată porunca”. Părintele tresare și o privește mirat. Dar bătrânica îl lămurește pe dată:

„Preacuvioase, eu m-am născut și mi-am dus viața într-un sat din Bacău și de acolo viu la Sfinția ta. Eram cam de 20 de ani când am descoperit că am o boală grea și că n-am s-o mai duc mult. Tare necăjiți mai erau toți ai mei... Mama se topea pe picioare... Atunci m-am rugat cu multă stăruință Măicuței Domnului și într-o noapte mi s-o arătat în vis și mi-o spus: «Ileană, să te scoli și să te duci numaidecât la Mănăstirea Bisericani și acolo te-oi face sănătoasă. Dar să nu uiți cât vei trăi: în fiecare an să mergi și să duci de mâncare și cele trebuitoare călugărilor care slujesc acolo».

Închinându-se cu evlavie, s-a încredințat cu totul Maicii Domnului

N-am mai stat la șovăială și a doua zi am venit aici, cu ultimele puteri, căci eram tare slăbită. Am căzut în genunchi în fața stejarului și am văzut-o pe Maica Domnului din iconiță că era la fel cu Cea care mi se arătase mie.

De bucurie, lacrimile mi se slobozeau din ochi, udând rădăcina stejarului și cerând milostivire de la Stăpâna Cerului și a pământului. De la o vreme, durerile începuseră a mă lăsa și simțeam cum o mână caldă îmi ștergea sudoarea de pe frunte. Și minunea a fost că m-am ridicat de acolo un om sănătos.

Și în fiecare an viu aici să mulțumesc Maicii Domnului și să împlinesc porunca dată de dânsa, pentru că ea nu-și lasă niciodată călugării la greu. Și iacă-tă, preacuvioase, că am aproape 80 de ani. Poftim, chiverniște Sfinția ta cum socoți și mă blagoslovește pe mine, păcătoasa Ileana.”

Părintele deodată s-a luminat și s-a minunat de purtarea de grijă a Maicii Domnului, considerând această întâmplare motiv temeinic de a rămâne. Închinându-se cu evlavie, s-a încredințat cu totul Maicii Domnului. Nu i-a fost ușor, dar ea mereu i-a fost alături, și prin ea, cu harul lui Dumnezeu, a ajutat mulți oameni, iar pe alții i-a întărit în credință.

[cristiboss56]

In Octombrie 1989, evlaviosul și virtuosul domn Evanghelos Kosmas, locuitor în Tinos, ne-a povestit o foarte emoționantă minune a Sfântului Spiridon, care i s-a întâmplat lui însuși, când era mic copil.

Eram mic copil de cinci ani. Pe atunci locuiam într-un sat al Tinosului, care se numește Kathikaros. Îmi amintesc o dimineață tomnatică în care tatăl meu a plecat din sat ca să se ducă la o înmormântare într-un sat vecin, Tripotamu, care se află la o distanță de Kathikaros de aproape jumătate de ceas de mers pe jos. Tata totuși nu m-a luat cu el. Eu îl iubeam mult pe tata și voiam ca unde se ducea el să mă ia și pe mine, pentru că de obicei mă punea sus pe umeri, iar asta îmi plăcea foarte mult.

Dar de vreme ce tatăl meu nu m-a luat cu el și a plecat, eu am hotărât, pe ascuns de mama, să mă duc să-l găsesc în satul în care s-a dus, în Tripotamo. Am luat-o pe scurtătură și, tot mergând, am ajuns într-un loc unde era un pârâu și unde curgea multă apă, fiindcă plouase mai înainte și așa mic cum eram nu aveam cum să-l trec singur dintr-o săritură. Stăteam, așadar, acolo și plângeam pentru că nu puteam trece dincolo.

Cum stăteam eu în starea aceea, am observat că pe celălalt mal era o biserică mică, a cărei ușă se deschise și a ieșit un bătrân, îndreptându-se spre mine. Purta un acoperământ gros de lână, care semăna cu mantia unui păstor simplu din munți, și pe cap avea un fes rotund și țuguiat. A venit lângă mine și îmi zice:

‒ Unde te duci, copile bun?

Îi răspund:

‒ Mă duc până în satul Tripotamo, să-l găsesc pe tatăl meu, pentru că a plecat și nu m-a luat cu el, deși eu voiam să mă ia…

‒ Știe mama ta că ai plecat de-acasă?

Îi zic:

‒ Nu!...

‒ N-ai făcut bine, îmi zice, că ai plecat de-acasă, fără să-i spui mamei tale. Copiii cuminți când pleacă de acasă își anunță mama. Acum o să te ajut să treci până în Tripotamo, dar altădată să nu mai faci!

Îmi amintesc că m-a luat de mână și parcă zburam, ne-am aflat dincolo de râul care era cu neputință pentru mine mai înainte să-l trec. M-a ținut de mână pe o distanță de 400-500 de metri. Am ajuns într-un loc unde satul se distingea clar, precum și biserica din sat. Mi-a zis:

‒ În biserica pe care o vezi se află în acest moment tatăl tău. Du-te și-l vei găsi.

Eu i-am mulțumit și i-am sărutat mâna, pentru că mama noastră ne învățase să-i respectăm pe cei mai bătrâni. După ce i-am sărutat mâna, m-a mângâiat pe cap și mi-a zis:

‒ Du-te cu binecuvântarea lui Dumnezeu! Și să nu uiți: când mai pleci de-acasă, să o anunți pe mama ta.

Mi-a repetat acest sfat, iar eu am început să cobor spre sat. Dar mai înainte de a începe târâș-grăpiș drumul, am vrut să-l mai văd o dată pe bătrânul care se presupunea că ar fi urcat să se întoarcă la locul unde l-am întâlnit. Am întors capul, dar nu l-am mai văzut: pur și simplu, dispăruse...

Acest lucru, deși eram atât de mic, mi se părea curios. Fiindcă era cu neputință ca un om să apuce să urce atâta drum cât era în urma mea, într-un interval de timp atât de scurt. Și în timp ce mă frământa această nedumerire a mea, m-am îndreptat spre sat. M-am dus la biserică unde într-adevăr slujba de înmormântare continua încă și, după ce am căutat puțin, l-am găsit pe tatăl meu stând într-o strană în partea stângă a bisericii. De cum m-a văzut, tatăl meu s-a ridicat și m-a întrebat cum l-am găsit acolo. Eu în clipa aceea nu i-am povestit nimic, i-am spus doar că am venit.

După ce s-a terminat înmormântarea, am făcut cale întoarsă. Când am ajuns la pârâu și am trecut pe lângă biserică, i-am povestit exact ce mi se întâmplase. Atunci tata m-a luat și am intrat în bisericuță, tatăl meu zicându-mi:

‒ Dacă l-ai vedea pe bătrân, l-ai recunoaște?

I-am răspuns afirmativ.

A început să-mi arate icoane, întrebându-mă dacă era cineva din icoanele acelea. La început mi-a arătat icoana lui Hristos, după aceea a lui Ioan, Înainte Mergătorul, eu am negat. Mi l-a arătat apoi și pe Sfântul Spiridon. Dintr-odată am tresărit…

‒ Da, acesta este bătrânul, exact așa era cu fesulețul lui țuguiat…

Atunci tatăl meu a îngenunchiat și s-a rugat. Ne-am întors acasă. Toate acestea i le-am povestit și mamei mele. Părinții mei au socotit că protectorul meu este Sfântul Spiridon. De atunci mergem în fiecare an la Sfânta Liturghie de pomenirea lui și în fiecare Sâmbătă aprindem candelele și îngrijim micuța biserică…

Până azi îl consider pe Sfântul Spiridon protectorul meu.

[cristiboss56]

Era în după amiaza zilei de 2 iunie 1979. Stareţul abia îşi adusese lucrurile la Coliba „Panaguda”, dar nu apucase să le pună în ordine. Se pregătea pentru Vecernie şi a întrebat pe monahul care îl ajuta care Sfânt se prăznuieşte a doua zi, dar acela nu-şi amintea. I-a răspuns că a doua zi, când va veni, îi va spune şi a plecat grăbit pentru că se înnopta.

După aceea, Stareţul a povestit următoarele: Aveam Mineiele puse în cutii. Am căutat ochelarii ca să văd ce sfânt se prăznuieşte, dar nu i-am găsit. Dar ca să nu pierd timpul, am făcut Vecernia cu metania, spunând: «Sfinţilor ai zilei, rugaţi-vă pentru noi». Atunci când m-am sculat, după miezul nopţii, am căutat cu lanterna cam o jumătate de oră, ca să aflu ce sfânt este, dar fără niciun rezultat. Văzând cât timp am pierdut, mi-am spus: «S-a dus Miezonoptica». Dar ca să nu petrec noaptea în zadar căutând prin mineie, am început să mă rog din nou: «Sfinţilor ai zilei...»

Atunci am văzut intrând în chilia mea pe Sfântul Pantelimon, care însoţea un alt sfânt.

– Cine eşti?, l-am întrebat.

– Sfântul Luchilian, a răspuns acela.

Şi fiindcă nu-mi aminteam să existe un sfânt cu un astfel de nume, l-am întrebat din nou:

– Luchian?

– Nu, Luchilian.

– Cum? Longhin?, am întrebat pentru a doua oară.

– Lu-chi-li-an, a repetat a treia oară Sfântul, pronunţând rar numele său.

După aceea, adresându-se Sfântului Pantelimon, i-a spus să-mi cerceteze rănile de la operaţie, să vadă dacă s-au vindecat. Atunci Sfântul Pantelimon, care purta un halat alb ca medicii, s-a apropiat de mine şi, după ce le-a examinat punându-şi mâna pe pieptul meu, în locul unde fusese făcută operaţia de plămâni, i-a spus Sfântului Luchilian: „Sunt bine. Să le ai în vedere (la examinare)”.

Apoi Sfinţii s-au făcut nevăzuţi, iar Stareţul, slăvind pe Dumnezeu şi mulţumind Sfinţilor, a aprins o lumânare şi a găsit că în acea zi de 3 iunie se făcea pomenirea Sfântului Luchilian.

În dimineaţa zilei următoare, când a venit monahul care îl ajuta, Stareţul l-a întrebat zâmbind: „Sfântul Luchilian, nu-i aşa?” şi i-a povestit arătarea Sfinţilor.

Stareţul, citind viaţa Sfântului, a rămas uimit atunci când a observat următoarea „coincidenţă”: viaţa pe larg a Sfântului, care se află la Mănăstirea Iviron, este inclusă în Sinaxar la 27 februarie, adică la data în care i s-a arătat Sfânta Eufimia. Această legătură a Mucenicului cu Sfânta la care avea atâta evlavie, precum şi apropierea datelor şi locurilor de mucenicie ale celor doi Sfinţi l-au bucurat în mod deosebit.

Îndată după aceasta a mers la Schitul Mănăstirii Kutlumuş şi s-a închinat icoanei Sfântului Pantelimon de pe iconostas, despre care spunea că seamănă mult cu sfântul lui chip.

De atunci, în fiecare an îi cinstea pomenirea şi din deosebita evlavie ce o avea către el, a pus icoana lui în bisericuţă şi în chilie.

Această minunată întâmplare l-a mângâiat pe Stareţ şi a alungat de la el oboseala şi mâhnirea prin care trecea în acea perioadă a mutării de la coliba Sfintei Cruci la Panaguda.

(Ieromonahul Isaac, Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul)

[cristiboss56]

Odată, Cuviosul Paisie Aghioritul a povestit: „În Lunea Săptămânii Luminate stăteam la arhondaric şi rosteam rugăciunea. Deodată am simţit o mireasmă neobişnuită. Am ieşit pe hol să văd de unde vine, am mers în biserică, dar nimic. Am ieşit în curte, aici mireasma era mult mai puternică. Se auzea bătând toaca. Când m-am uitat spre locul de unde se auzea toaca, am văzut un grup de părinţi coborând cu icoana Maicii Domnului”.

În această zi se face procesiune cu icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, numită „Axion estin”. În fiecare an, procesiunea coboară până la Chilia Sfinţilor Apostoli (a lui Alipie), aflată mai jos de Mănăstirea Cutlumuş. Coliba „Panaguda” se află la o distanţă cam de un kilometru de acea Chilie. De la o distanţă atât de mare, Maica Domnului i-a trimis Stareţului binecuvântarea ei prin acea mireasmă.

[cristiboss56]

Multe dintre vindecările minunate ale Sfântului Ioan de Kronștadt (1829-1908), sfânt contemporan foarte iubit al Rusiei nordice, s-au întâmplat prin intermediul Sfintei Împărtășanii. Puterea vindecătoare se manifesta în primul rând în timpul împărtășirii cu Preacuratele Taine. Cu profunda credință pe care o aveau, bolnavii se împărtășeau cu adevărat „spre tămăduirea sufletului și a trupului”.

Preotul Vasilios Soustin povestește cum, pe vremea când era foarte tânăr, tatăl lui s-a îmbolnăvit grav de tuberculoză a laringelui. Profesorul Simanofski a constatat că bolnavul mai trăiește doar zece zile. Părintele Ioan se afla atunci în Kronștadt. I-au trimis o telegramă. În cinci zile părintele a ajuns la ei.

‒ De ce nu m-ați înștiințat că s-a îmbolnăvit așa de grav? Aș fi adus împreună cu mine Sfânta Împărtășanie.

Și, întorcându-se către bolnav, l-a întrebat:

‒ Crezi că pot să te ajut, cu puterea lui Hristos?

Acela a făcut un semn afirmativ. Atunci omul lui Dumnezeu a suflat asupra gurii bolnavului de trei ori, în semnul Sfintei Cruci.

‒ Vino la Kronștadt să te împărtășesc cu Preacuratele Taine. Te voi aștepta...

Când doctorul a aflat acest lucru, a spus că bolnavul va muri pe drum. Bolnavul a mers într-un final la Kronștadt, unde sfântul l-a împărtășit. A rămas acolo două zile. Toate rănile lui s-au închis și doar vocea îi era încă slăbită. Când s-a întors acasă, doctorul s-a mirat.

‒ Acest lucru este nemaivăzut. Este o minune vădită! a mărturisit pacientul în fața tuturor.

Bărbatul, care fusese pe moarte, a mai trăit încă 25 ani!



În biografiile vechi ale sfântului se menționează și următorul caz de vindecare a unui femei în vârstă, după cuminecarea cu Sfintele Taine.

‒ Să vă împărtășiți, o sfătuia părintele Ioan de Kronștadt, și Domnul vă va face bine.

‒ Sunt foarte în vârstă, spunea bolnava, și de aceea nu voi putea fi vindecată.

‒ Nu este treaba noastră să știm timpurile și intențiile lui Dumnezeu, a răspuns părintele.

‒ S-a împărtășit mai demult, au completat cei din familia ei.

‒ Primii creștini, a mărturisit atunci sfântul, se împărtășeau în fiecare zi și voi nu vreți să vă împărtășiți acum, când aveți așa mare nevoie?

Într-un final, bolnava s-a împărtășit și foarte repede s-a vindecat.



Caracteristică este și vindecarea principesei Zinaida N. Yusupova, care s-a îmbolnăvit de scurgerea sângelui după o naștere prematură. După cum istorisește ea însăși, Sfântul Ioan de Kronștadt a vizitat-o și s-a așezat pe patul ei, spunându-i:

‒ Dacă veți trăi sau nu, aceasta va fi după voia lui Dumnezeu. Dumneavostră însă trebuie să vă pregătiți pentru o nouă viață, prin împărtășirea cu Preacuratele Taine.

‒ Eu, părinte, mă pregătesc să mă împărtășesc înainte de Paști.

‒ Chiar dacă Paștele este aproape, a insistat atunci părintele, nu trebuie să amânați. Sunt pregătit să aduc imediat Sfintele Daruri.

La insistența lui, a primit cuminecarea și, deși se împărtășise cu conștiință curată și bucurie, a adormit șase ore. Când s-a trezit era sănătoasă cu desăvârșire! Profesorul Botkin, cel care îi urmărea îndeaproape starea de sănătate, văzând asemenea schimbare, a rămas pentru mult timp tăcut. Două lacrimi au curs pe fața lui. Mai apoi a murmurat gânditor:

‒ Noi, oamenii, nu am reușit să vindecăm această boală. Numai Domnul!



Același sfânt povestește și următoarele evenimente asemănătoare: „Un om s-a îmbolnăvit de ulcer la stomac. A îndurat nouă zile, fără a primi nici cea mai mică alinare de la medici. M-am rugat cu fierbințeală pentru el zicând: «Doamne, ești Viața noastră! Pe cât de ușor pot eu să mă gândesc la vindecare, pe atât de ușor poți Tu să o dăruiești. Vindecă pe robul Tău, Împărate, de boala lui îngrozitoare!». Mai apoi l-am împărtășit, iar acela a primit Sfânta Împărtășanie cu dreaptă credință. În după-amiaza aceleiași zile s-a însănătoșit, iar seara s-a ridicat din pat. Stăpânul Hristos l-a miluit și i-a redăruit sănătatea. Mă uimesc de puterea dătătoare de viață a Preacuratelor Taine!

În slujirea mea preoțească, am întâlnit multe persoane bolnave care îndată s-au însănătoșit datorită credinței adânci, a pocăinței și a Sfintei Împărtășanii”.

[cristiboss56]

Un misionar străin a venit la Maica Gavrila si a spus:

‒ Sunteți un om bun, dar nu sunteți o bună creștină.

I-am zis:

‒ De ce?

‒ Fiindcă sunteți aici de atâta vreme și vorbiți doar în engleză. Ce limbi ale băștinașilor ați învățat?

I-am răspus:

‒ N-am izbutit să învăț nici o limbă a locului, deoarece călătoresc foarte mult dintr-un loc în altul. De îndată ce învăț un dialect, cei din jur încep să vorbească altul. Am învățat să spun doar Bună dimineața și Bună seara. Nimic altceva.

‒ Aaa, păi nu sunteți creștină... Cum puteți evangheliza? Toți catolicii și protestanții învață dialectele locale ca să poate face asta...

Atunci mi-am zis: „Doamne, dă-mi un răspuns pentru el”. Am cerut aceasta din toată inima, și apoi i-am spus:

‒ Ah, am uitat! Știu cinci limbi.

‒ Cu adevărat? Care sunt acestea?

‒ Cea dintâi limbă este zâmbetul; cea de-a doua, lacrimile. Cea de-a treia este a mângâia. Cea de-a patra este rugăciunea, iar cea de-a cincea este dragostea. Cu aceste cinci limbi mă plimb în toată lumea.

Atunci el s-a oprit și mi-a zis:

‒ O clipă. Puteți să repetați, ca să notez ce ați spus?

Cu aceste cinci limbi poți călători în tot pământul și toată lumea va fi a ta. Iubește-i pe toți ca pe tine însuți ‒ fără să-ți pese de religie sau rasă, fără să-ți pese de nimic. Peste tot sunt oameni ai lui Dumnezeu (zidirea lui Dumnezeu). Nu poți ști niciodată dacă cineva pe care-l vezi astăzi va ajunge mâine sfânt.

(Maica Gavrilia Papaiannis)

[cristiboss56]

Vechiul cimitir al Mănăstirii Durău se întindea în trecut până aproape de poalele Muntelui Ceahlău. Aici exista și biserica „Sfânta Sofia”, adusă de la Schitul Răpciunița, când acesta se pustiise. Călugării de la Durău au vrut s-o salveze și au transportat-o de sus, din munte, pe butuci de lemn. Era înconjurată de cruci și morminte. Astăzi nu mai este nici biserica, nu mai sunt nici mormintele. Buldozerele au ras totul în calea lor în 1977, când autoritățile comuniste au dat ordin pentru începerea construirii stațiunii turistice Durău. Mormintele au fost dezafectate, au fost scoase osemintele și toate au fost mutate în groapa comună: călugări și mireni, la un loc. Astăzi, osemintele sunt îngropate într-un mormânt comun, aflat în incinta mănăstirii, lângă clopotnița veche din lemn. Maicile și călugării care au viețuit aici sunt pomeniți la parastas în fiecare zi.

Despre minunea care s-a petrecut atunci când excavatorul a fost ridicat asupra bisericii „Sfânta Sofia”, maica Daniela ne istorisește:

„Oamenii locului erau foarte credincioși și nu se găsea nimeni care să ridice excavatorul asupra bisericii. Nimeni nu voia. Un șef de brigadă s-a încumetat și a strivit-o, dar ‒ taina lui Dumnezeu! ‒ crucea de pe bolta bisericii a rămas agățată în aer cam un minut-două. Toată lumea s-a cutremurat! A fost un semn. Iar omul respectiv, la puțin timp după aceea, a murit în mod inexplicabil: era pe trotuar și a dat peste el o mașină. Dumnezeu să-l mântuiască!”.

Catapeteasma bisericii din cimitir a fost salvată și acum este expusă în Centrul Cultural Pastoral „Sfântul Daniil Siihastrul” de la Durău.

***

Ieșim pe poarta mănăstirii și urcăm ușor pe drumul ce ni se deschide înainte. După o sută de metri ajungem la un loc îngrădit, cu câțiva copaci și pe ici, pe colo, movilițe de pământ și rămășițe de cruci din piatră. Aici a fost cândva cimitirul Mănăstirii Durău. Deschidem o poartă mică în stânga. Pe locul unde a fost bisericuța „Sfânta Sofia” din cimitir a fost ridicată o troiță și un lăcaș micuț alături, care imită o biserică. Aici veghează o candelă arzând. „Vedeți pe ce călcăm noi? Comuniștii voiau să facă aici parc, și cei de azi ‒ la fel, dar nu se realizează, pentru că nu e voia lui Dumnezeu”, spune maica Daniela.

[cristiboss56]

Regretatul pictor Fotis Kontoglou trecea prin momente grele la spital, iar soția sa, Maria Kontoglou, era îngenunchiată acasă, rugându-se pentru vindecarea lui, chemându-l în ajutor pe Sfântul Mare Mucenic Efrem. Să nu uităm că mâna sfințită a acestui pictor foarte talentat a lucrat cu multă grijă prima icoană a Sfântului Efrem! Maria Kontoglou aștepta așadar un semn din partea Sfântului.

Ce ajutor mai mare ar fi putut să-i dea, decât ca ea să vadă exact, în timp ce se ruga, cum sufletul lui Fotis Kontoglou era ținut de Sfântul Efrem și, cu multă slavă, era condus în Cer!

S-a minunat văzând toate acestea. Ce putea oare să însemne? În acel timp, un telefon primit de la spital i-a împrăștiat nedumerirea; un medic o anunța că soţul ei a trecut la Domnul! Sfântul Efrem a fost cu adevărat tovarășul său de drum!

[cristiboss56]

In Sfântul Munte, la sărbătoarea unui Sfânt monahii pun lângă coliva Sfântului și o farfuriuță cu o colivă pentru cei adormiți. Colivă se face şi când o icoană făcătoare de minuni este aşezată în biserică pentru prăznuire. Iar sâmbăta mereu se face pomenirea celor adormiți, cu o farfurie cu grâu fiert ce este așezată în dreptul icoanei Mântuitorului Hristos.

Când este prăznuire, coliva impune o adevărată artă de cofetărie. De obicei este pictat ctitorul sau Sfântul în numele căruia este închinată biserica mare a mănăstirii, ca de exemplu Sfântul Atanasie Athonitul la Marea Lavră, Sfântul Ioan Botezătorul la Mănăstirea Dionisiou. Picturile acestea de icoane realizate cu zahăr multicolor sunt lucrări de artă ce, din păcate, sunt distruse, deoarece coliva este împărțită și mâncată la sfârșitul slujbei.

Monahii athoniți prepară astfel coliva din zilele obișnuite:

Pun grâu strivit în apă pentru a se umfla. Îl fierb, apoi după jumătate de oră strecoară apa, punându-l din nou la fiert în a doua apă până când grâul înflorește, iar zeama devine cleioasă. Adaugă apoi puțină sare.

După aceea spală grâul cu apă rece, pentru a nu se mai lipi o bobiță de alta, și-l așază pentru a se zvânta.

Cu două-trei ore înainte de Sfânta Liturghie, cel responsabil de colivă ia pesmet, cât încape într-o palmă, sfărâmat foarte bine, și-l adaugă în colivă, pentru a absorbi umezeala, conținutul rămânând uscat. Mai apoi va pune grâul într-un ciur pentru a se strecura pesmetul. Astfel, grâul este deja pregătit. Îl întinde pe platou și pe deasupra așază zahărul (nu pudră, ci cristalin), însemnând grâul în semnul Sfintei Cruci cu zahăr colorat cu scorțișoară. Dacă vrea, poate amesteca dinainte grâul cu alune fărâmițate. La coliva pentru sărbători cu priveghere se adaugă nuci fărâmițate, cuișoare presate, chimen. În loc de nuci, la unele mănăstiri, se pun alune prăjite fărâmițate (cărora le scot coaja) și în locul cuișoarelor, scorțișoară.

Merită să se menționeze cum se fac picturile pe colivă: cu un chibrit sau cu vârful de lemn al unei pensule de pictat realizează schița icoanei după un șablon găurit pe care se așază zahărul (lovindu-se ușor cu penelul, zahărul curge printre găurele lăsând conturul Sfântului. Procedeul se poate repeta cu o altă culoare, pentru a ieși în cele din urmă chipul Sfântului ca o pictură, n. trad.). Acum deja pot să umple hainele, fața, părul cu zahăr de diverse culori. Pentru împodobirea colivei,se adaugă bomboane, drajeuri argintii, aurii etc. de diverse modele.

Coliva curentă este desertul de zi cu zi al monahilor din obștile chinoviale. Monahii ruși de aici obișnuiesc să facă coliva nu din grâu, ci din orez, așa cum se face în Rusia.