Raspunsuri duhovnicesti +

[glykys]

- Cum putem dobandi Duhul Sfant?
- Daca vreti sa dobanditi Duhul Sfant, va spun, si acesta e lucrul cel mai important in viata duhovniceasca: sa stii sa te smeresti cu adevarat. Eu i-am spus o smerita smerenie. Cu cat te smeresti mai mult, cu atat esti mai mult harazit. Dar atentie! Niciodata omul nu stie ca el este smerit. Daca spui ca esti smerit, te-ai marginit, ai ramas numai la o intelegere rationala a lucrurilor. ...
Nu faptele noastre ne mantuiesc, ci ele ne fac vrednice de harul lui Dumnezeu, care este altceva. Deci din educatia pe care si-o face mireanul si calugarul sa nu lipseasca smerenia. Sa nu aiba o parere de sine. Sa se vada ca el este sub toata faptura, sa lupte cu pacostea aceasta de parere de sine, cu mandria asta nenorocita, care a dat atat de lucru cerului - mandria dracilor.
Deci cum sa nu ma smeresc, cand stiu ca nu ma mantuiesc din cauza ca nu primesc harul lui Dumnezeu, pentru ca sunt mandru? Vedeti foarte multi oameni de buna credinta s-au pocait de pacatele facute, dar nu au scapat poate de mandrie...

Daca suporti cu drag invinuirile, vorbele de rau ale altora este simptomul unui inceput de viata smerita. Daca suporti crucea cu drag, nu silit, e simptomul unei autentice smerenii, deci este Duhul Sfant in tine.

(par. Arsenie Papacioc)

[cristiboss56]

Orice lacrimă ce-ţi va fi dăruită de recunoştinţa săracului, va străluci pentru tine dincolo de mormânt.
Orice lacrimă pe care săracul o va vărsa silit de răceala şi asuprirea inimii tale faţă de el, va cădea pe sufletul tău ca o picătură de foc înaintea scaunului lui Dumnezeu.
Caută mila lui Dumnezeu prin milostenie către săraci!
Spunem către săraci: „Îţi va da Dumnezeu!”. Dar tu procedezi fără judecată, dacă te porţi astfel cu fratele tău care se află în nenorocire. Dumnezeu ţi-l trimite pe sărac la tine, iar tu îl trimiţi înapoi la Dumnezeu? Dumnezeu îi va da, negreşit; dar vorba e să-i dai tu negreşit. El va da săracilor, dar o să-ţi dea El ţie Mila Sa?, căci tu ai infinit mai mare nevoie decât săracul de milostenia ta.
Dumnezeu nu părăseşte pe nimeni, dar tu trimiţi de la tine pe sărac - te-ai abătut de la cinstea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu şi ai depărtat darul Lui de la tine.
Iubeşte-i pe săraci, pentru că prin ei o să afli şi tu mila lui Dumnezeu pentru tine.
Îndestulează-i pe săraci.
Ei îţi vor face milostiv pe Judecătorul.(Sfântul Nil Sinaitul)
Împarte bunătăţile pământeşti altora, dacă vrei să guşti bunătăţile cereşti.
Când ni se dă prilejul să arătăm milă faţă de alţii, însemnează că s-a revărsat mila lui Dumnezeu peste noi.
Oare nu este cea mai mare milă din partea lui Dumnezeu că nouă tuturor ne este îngăduit să răscumpărăm păcatele noastre prin milostenie?
Apa are însuşirea să spele noroiul de pe trup, iar milostenia să nimicească murdăriile sufleteşti. (Sfântul Ioan Gură de Aur)
„<<Veniţi de moşteniţi Împărăţia lui Dumnezeu>>, va spune Domnul celor milostivi” - nu pentru că n-aţi greşit, ci pentru că prin milosteniile voastre v-aţi curăţit păcatele.
Leacul milosteniei nu e de mică importanţă, îl poţi pune la toate rănile.
Balsamul pe care-l vărsăm pe inima plină de răni a aproapelui, o întăreşte şi pe a noastră.
Cu preţul ieftin al binefacerii oamenilor, noi ne putem dobândi nepreţuita…

[cristiboss56]

„Altceva este vorbirea smerită, altceva smerenia şi altceva smerita cugetare.”



Smerenia nu se dobândeşte prin încovoierea grumazului, prin râncezeala coamei sau prin haina neîngrijită, ci ea vine din inimă zdrobită şi stă în duh de smerenie, după David: „Duhul umilit, inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu le va urgisi” (Ps. 50, 19).
Altceva este vorbirea smerită, altceva smerenia şi altceva smerita cugetare. Vorbirea smerită şi smerenia le dobândesc toţi nevoitorii prin toată neplăcuta pătimire şi prin ostenelile din afară ale virtuţii; căci ele sunt îndreptate numai spre lucrarea şi spre nevoinţa trupească. De aceea, aflându-se sufletul în starea smereniei, când vine ispita, se tulbură. Dar smerita cugetare, fiind un lucru dumnezeiesc şi înalt vine numai în cei ce au trecut de mijloc, prin sălăşluirea Mângâietorului, adică în cei ce au sporit prin toată smerenia pe calea atotaspră a virtuţii.


(Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, în Filocalia VI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 255)

[cristiboss56]

„Împodobirea trupului este o catastrofă a sufletului, iar îngrijirea lui după frica lui Dumnezeu este bună.”


„Somnul pe săturate este o tulburare a trupului, iar privegherea cu măsură este mântuirea inimii. Somnul îndelungat îngroaşă inima, iar privegherea cu măsură o subţiază. Dar mai bun este dormitul în tăcere şi întru cunoaştere decât privegherea întru deşertăciune. Plânsul fără tulburare alungă toate relele. Nejignirea conştiinţei aproapelui naşte smerita cugetare. Slava de la oameni naşte pe încetul mândria. Iubirea lărgirii alungă cunoaşterea, iar înfrânarea pântecelui smereşte patimile. Pofta mâncărilor plăcute le trezeşte pe acestea cu uşurinţă. Împodobirea trupului este o catastrofă a sufletului, iar îngrijirea lui după frica lui Dumnezeu este bună.”

(Isaia Pustnicul, Douăzeci şi nouă de cuvinte, Filocalia XII, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 117-118)

[cristiboss56]

Când priveşti feţele oamenilor care urcă şi ţi se pare respingător să te uiţi la feţele lor, înseamnă că toţi porii sufletului tău sunt înfundaţi şi că sentimentul iubirii este într-o stare embrionară.
În fiecare zi din Postul Mare, cu excepţia sâmbetelor şi duminicilor, se spune rugăciunea „Doamne şi Stăpânul vieţii mele”. Conform tradiţiei, această rugăciune a fost scrisă în Siria în secolul al IV-lea de un ascet numit Mar Afrem, sau cum îl cunoaştem noi, Sfântul Efrem Sirul. El a fost călugăr, poet şi teolog, unul dintre cei mai eminenţi fii ai Bisericii Siriene, şi a intrat în literatura lumii ca un scriitor remarcabil.
Cuvintele acestei rugăciuni (…) sună astfel, traduse din siriacă:
„Doamne si Stăpânul vieţii mele,
Duhul trândãviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert
nu mi-l da mie!
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei,
dăruieşte-mi mie, slugii Tale!
Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele
şi să nu osândesc pe fratele meu,
cã binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.”
„Doamne şi Stăpânul vieţii mele” înseamnă: Împăratul vieţii mele, care mi-ai dat viaţă, care eşti centrul şi punctul focal al vieţii mele, nu-mi da duhul trândăviei, lenei, care este după un vechi adagiu, mama tuturor viciilor. Lenea pare la început ca un lucru inocent, dar naşte multe lucruri întunecate şi negre.
Duhul grijii de multe este tradus şi prin deznădejde, risipire, în alte limbi. Creştinismul este o doctrină a bucuriei. Sfântul Serafim de Sarov, un mare sfânt al secolului 19 spunea: „Nu avem cum să fim deznădăjduiţi, căci Hristos ne-a mântuit pe toţi”.
„Iubirea de stăpânire” înseamnă ambiţie, iubire de autoritate. Toţi o avem, să nu credeţi că un cult al personalităţii există doar în politică: poate fi de asemenea prezent în familie sau în comunităţile mici. Oricine are în el seminţele aspiraţiei să sfărâme voinţa celorlalţi, să o asfixieze sau să o supună.
“Grăirea în deşert”, adică degeaba: dau exemplu pe copii. Ei au dretul să pălăvrăgească, dar numai până la vârsta de 15 sau 16 ani. Când copilul pălăvrăgeşte, el învaţă să comunice şi îşi practică limbajul său. Dar când aceşti copii au deja 20 de ani sau mai bătrâni de 40, acest lucru înseamnă că nu au milă de vieţile lor. Să ne gândim – şi să fim cinstiţi cu noi înşine – cât de mult mai avem de trăit? Nu prea mult. De aceea, repet, trebuie să valorizăm viaţa şi să iubim darul pe care Dumnezeu ni l-a dăruit, amintindu-ne că vom intra în eternitate numai cu ce avem în inima noastră. Grăirea în deşert şi batjocoritoare este înfricoşătoare, căci înseamnă uciderea timpului.
Mai departe, această rugăciune spune “duhul curăţiei”… Castitatea este puritatea relaţiilor omului cu lumea şi cu oamenii, plinătatea sufletului, comportamentul fără dualitate şi fără patimi care pun stăpânire asupra ta.
„Gândul smerit”. Aceasta înseamnă înţelepciunea unui om sănătos. Smerenia, în acest context înseamnă cunoaşterea locului unde stai în faţa eternităţii. Nu vă umflaţi ca broasca din fabula lui Krylov, căci veţi exploda. Nu este nevoie să exagerăm, şi fiecare ar trebui să-şi ştie valoarea sa. Înţelepciunea smereniei este nicidecum coborârea dincolo de demnitate, ci sănătate a sufletului. Să vă dau un exemplu. Când cineva începe să-şi imagineze că este ceea ce nu-i, mai are câţiva paşi până la megalomanie. Megalomania este o stare de mândrie patologică. O persoană anunţă că este preşedintele Consiliului de Miniştri sau Napoleon, şi este imediat pus într-un spital psihiatric. Altul nu spune acest lucru, pentru care pricină nu este în spital, dar în sufletul său crede că e superior tuturor.
„Răbdare şi dragoste”. Ce este răbdarea? Voi spune pe scurt, ca să vă amintiţi. Răbdarea este nu starea de animal de povară, care tolereză totul. Nu este umilirea, nicidecum. Nu este un compromis cu diavolul, sub nicio formă. Răbdarea este abilitatea de a atinge un anumit scop, când întâlnim obstacole pe cale. Răbdarea este abilitatea de a menţine un spirit de bucurie când există exces de durere. Răbdarea este o victorie şi o biruinţă. Răbdarea este o formă de curaj. Aceasta este adevărata răbdare.
În fine, iubirea este cea mai mare fericire a omului; este abilitatea sufletelor noastre să se deschidă, imanent (aşa cum spun filosofii), să se deschidă spre altă persoană. Când cobori cu scara rulantă în metrou, atunci te testezi pe tine dacă eşti capabil să iubeşti sau nu. Când priveşti feţele oamenilor care urcă şi ţi se pare respingător să te uiţi la feţele lor, înseamnă că toţi porii sufletului tău sunt înfundaţi şi că sentimentul iubirii este într-o stare embrionară.
Însă puterea harului lui Hristos este în stare să reclădească o persoană într-un asemena mod, încât să vadă oamenii într-o cu totul altă manieră; aşa încât prima lui reacţie să fie bunăvoinţa; aşa încât să vadă imediat frumuseţea în femei şi bărbaţi deopotrivă, într-o manieră inspirată, chiar şi când nimeni nu o observă; aşa încât cand vede o faţă suferindă să simtă compasiune; aşa încât să fie deschis. O asemenea persoană este întotdeauna fericită, pentru că e unită cu oamenii şi trăieşte în iubire.
La sfârşitul rugăciunii, se spune: „Aşa Doamne, Împărate, dăruişte-mi să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu”. Înţelegeţi aceasta. Cel mai mare medicament împotriva condamnării celorlalţi este abilitatea de a te critica pe tine însuţi. Noi suntem foarte atenţi – aş spune cu stricteţe şi sofisticaţi psihologic – când privim la păcatele vecinilor noştri sau la păcatele altora. Aici noi arătăm cea mai mare cunoaştere şi toate legile morale în subtilităţile lor. Aici acţionăm ca judecători stricţi, deşi nu avem niciun drept să facem aceasta, de vreme ce suntem vinovaţi de aceleaşi lucruri pe care le condamnăm la alţii.
O să mă întrebaţi: acest lucru este o liniştire şi un compromis cu răul? Fără îndoială. Noi trebuie să spunem răului pe nume. Dar trebuie să avem compasiune pentru persoanele care cad în păcat.
Aceasta este esenţa acestei rugăciuni citită zilnic cu metanii în timpul Postului Mare.


(Din conferinţa „Marele Post” susţinută pe 1 aprilie 1989).


Sursa: http://www.pravmir.com

[cristiboss56]

„Când sileşti trupul neputincios la fapte peste puterea lui, aduni în sufletul tău întuneric peste întuneric.”


„Tihna şi nelucrarea înseamnă pieirea sufletului şi ele pot să vatăme mai mult decât dracii. Când sileşti trupul neputincios la fapte peste puterea lui, aduni în sufletul tău întuneric peste întuneric şi-i pricinuieşti mai degrabă tulburare. Iar trupul viguros de-l predai tihnei şi nelucrării desăvârşeşte toată răutatea în sufletul ce locuieşte în el şi, chiar de doreşte cineva mult binele, după puţin timp scoate din sine şi gândul binelui pe care-l avea. Când sufletul e beat de bucuria nădejdii lui şi de veselia pentru Dumnezeu, trupul nu mai simte necazurile, chiar de e slab. Căci, deşi poartă o povară îndoită, nu slăbeşte, ci se bucură împreună cu sufletul de desfătarea lui, căci sufletul conlucrează cu el, chiar dacă e slab. Aceasta i se întâmplă când sufletul intră la bucuria Duhului.”


(Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, în Filocalia X, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 336)

[cristiboss56]

„De nu izbuteşti să închizi gura celui ce bârfeşte pe prietenul tău, păzeşte-te măcar să nu te faci părtaş în aceasta cu el.”
„De nu te linişteşti cu inima, linişteşte-te măcar cu limba. Şi, dacă nu poţi pune rânduială în gânduri, pune rânduială măcar în simţuri. Şi, de nu eşti singur în cugetul tău, fii singur măcar cu trupul tău. Şi, de nu poţi lucra cu trupul tău, întristează-te măcar în cugetul tău. Şi, de nu poţi sta la priveghere, priveghează măcar şezând pe patul tău sau chiar întins pe el. Şi, de nu poţi posti două zile, posteşte măcar până seara, Şi, de nu poţi până seara, păzeşte-te măcar să nu te saturi. De nu eşti curat în inimta ta, fii curat măcar în trupul tău. De nu plângi în inima ta, îmbracă-ţi în jale măcar faţa ta. De nu poţi milui, vorbeşte măcar ca un păcătos. De nu eşti făcător de pace, fii măcar neiubitor de tulburare. De nu te poţi strădui, fă-te măcar în cuget netrândav. De nu eşti biruitor (asupra păcatelor), măcar să nu te mândreşti faţă de cei vinovaţi. De nu izbuteşti să închizi gura celui ce bârfeşte pe prietenul tău, păzeşte-te măcar să nu te faci părtaş în aceasta cu el.
Cunoaşte că, de iese din tine foc şi acesta arde pe alţii, sufletele arse în focul tău le va cere Dumnezeu din mâinile tale. Şi, chiar dacă nu arunci tu însuţi focul, dar consimţi cu cel ce-l aruncă şi găseşti plăcere în aceasta, vei fi părtaş lui la judecată. De iubeşti blândeţea, rămâi în pace. Şi, de te vei învrednici de pace, te vei bucura în toată vremea. Caută înţelepciunea, şi nu aurul. Îmbracă-te în smerenie şi nu în mătase. Caută să dobândeşti pacea, şi nu împărăţia.”


(Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, în Filocalia X, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 273-274)

[cristiboss56]

Domnul ne iubeşte, şi deci putem de nimica să ne temem, afară de păcat, căci din pricina păcatului se pierde harul, iar fără harul lui Dumnezeu vrăjmaşul vântură sufletul ca pe o frunză uscată sau ca fumul.
Toţi voiesc să aibă pace, dar nu ştiu cum să o dobândească. Paisie cel Mare s-a mâniat, şi a rugat pe Domnul să-1 izbăvească de mânie. Domnul i S-a arătat şi I i-a zis: „Paisie, de voieşti a nu te mânia, atuncea nimica să doreşti, pre nimenea să urăşti şi să osândeşti, şi nu te vei mânia”. Aşa şi tot omul, dacă îşi va tăia voia înaintea lui Dumnezeu şi oamenilor, totdeauna va fi cu pace în suflet; dară cel ce iubeşte a face voia sa, niciodată va afla pacea. Sufletul ce s-a dăruit voii lui Dumnezeu uşor poartă toată durerea şi toată boala, căci şi în boală el se roagă şi vede pre Dumnezeu: „Doamne, Tu vezi boala mea; Tu ştii cât sunt eu de păcătos şi de neputincios, ajută mie să rabd şi să mulţumesc bunătăţii Tale”. Şi Domnul uşurează boala, şi sufletul simte ajutorul lui Dumnezeu, şi este vesel înaintea lui Dumnezeu şi mulţumitor.
Dacă te ajunge vreo nesosinţă, tu să gândeşti: „Domnul îmi vede inima, şi dacă îi este bineplăcut, bine îmi va fi şi mie, şi celorlalţi”, şi aşa sufletul tău pururea va fi în pace. Dar dacă cineva va cârti: „Asta nu-i aşa, aia nu-i bine”, niciodată nu va fi pace în suflet, măcar de ar şi posti şi mult s-ar ruga.
Apostolii erau întreg dăruiţi voii lui Dumnezeu; aşa se păstrează pacea. Tot aşa şi toţi marii oameni sfinţi au răbdat toate scârbele, încredinţându-se voii lui Dumnezeu.
Domnul ne iubeşte, şi deci putem de nimica să ne temem, afară de păcat, căci din pricina păcatului se pierde harul, iar fără harul lui Dumnezeu vrăjmaşul vântură sufletul ca pe o frunză uscată sau ca fumul.
Trebuie neclintit să ne amintim că vrăjmaşii înşişi au căzut din mândrie, şi că pe noi tot mereu încearcă să ne mâne pe aceeaşi cale, şi pe mulţi i-au înşelat. Dară Domnul au zis: „învăţaţi de la Mine blândeţea şi smerenia, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre”.
„O, Milostiv Doamne, dăruieşte nouă pacea Ta, precum ai dat pacea Sfinţilor Apostoli: «Pacea Mea dau vouă».
Doamne, dă şi nouă a ne îndulci de pacea Ta. Sfinţii Apostoli au primit pacea Ta, şi asupra întregii lumi o au revărsat, şi mântuind norodul, nu-şi pierdeau pacea, şi întru dânşii ea nu se împuţina”.
Slavă Domnului şi milosârdiei Sale, căci El mult ne iubeşte şi ne dă pacea Sa şi harul Sfântului Duh.
Cum să păstrezi pacea sufletească în mijlocul smintelilor zilelor noastre?
Judecând după Scriptură şi după moravurile oamenilor de astăzi, noi trăim vremile de pe urmă, şi totuşi trebuie păstrată pacea sufletească, fără de care nu ne putem mântui, precum zicea marele rugător al pământului rusesc, Cuviosul Serafim. Câtă vreme trăia Cuviosul Serafim, pentru rugăciunile sale Domnul păzea Rusia; iar după dânsul s-a înălţat un alt stâlp ce ajungea de la pământ până la cer - Părintele Ioan din Kronstadt. Ne vom opri asupra lui: el este de-al vremilor noastre, şi l-am văzut rugându-se, pe când pe ceilalţi nu i-am văzut.
Ne amintim cum după Liturghie, când i-au adus calul şi trăsura şi el se aşeza în ea, norodul 1-a împresurat, cerându-i binecuvântarea; şi într-o astfel de învălmăşeală sufletul îi era neîntrerupt în Dumnezeu, şi într-o astfel de gloată el nu se risipea şi nu îşi pierdea pacea sufletească. Cum ajungea el la aceasta? - iată întrebarea noastră.
Ajungea la aceasta şi nu se risipea pentru că iubea norodul şi nu înceta a se ruga pentru el Domnului:
„Doamne, dăruieşte pacea Ta lumii Tale”.
„Doamne, dăruieşte robilor Tăi Duhul Tău cel Sfânt, ca El să le încălzească inimile cu dragostea Ta, şi să-i povăţuiască întru tot adevărul şi binele”.
„Doamne, voiesc ca pacea Ta să fie întru tot norodul Tău, pre carele Tu ai iubit până în sfârşit, şi ai dat pre Fiul Tău cel Unul-Născut, spre a mântui lumea”.
„Doamne, dăruieşte lor harul Tău, ca în pace şi în iubire să Te cunoască şi să Te iubească, şi să zică asemenea Apostolilor pre Tabor: Bine este nouă, Doamne, a fi cu Tine”.
Astfel, neîncetat rugându-se pentru norod, el îşi păstra pacea sufletească; noi însă o pierdem, pentru că nu avem în noi dragoste către norod. Sfinţii Apostoli, şi toţi Sfinţii, doreau norodului mântuirea, şi petrecând în mijlocul oamenilor, înflăcărat se rugau pentru ei. Duhul Sfânt le dădea puterea a iubi norodul; şi noi, de nu ne vom iubi fratele, nu vom putea avea pacea.
Să cugete fieştecare la acestea.

(Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, traducerea Ierom, Rafail Noica, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, pp. 335-337)

[cristiboss56]

Suntem neîncetat îmbiați cu posibilitatea de a ne recunoaște și vădi ucenici feluriți și neabătuți ai lui Iisus Hristos. Oricui îi este oricând dat – nu numai în momente eroice – a-L mărturisi. Și poate că această mărturisire, zi de zi, în împrejurări modeste și mărunte, nu-i deloc mai ușoară decât cea eroică de care nu toți avem parte. Numărul drumurilor prin care Îi putem vădim dragostea, încrederea și devotamentul nostru este infinit.

1. Îl slăvim pe Hristos mai întâi săvârșind cele menționate de El însuși: dând să mănânce flămânzilor, dând de băut însetaților, primind pe cei străini, îmbrăcând pe cei goi, cercetând pe bolnavi și mergând să-i vedem pe cei ferecați în temniță.
2. Tot astfel crezând neîndoielnic că El este Calea, Adevărul și Viața.
3. Postind, rugându-ne, priveghind, făcând milostenii, înfrânându-ne;
4. Dar și iertând pe greșiții noștri, alungând de la noi ținerea de minte a răului ce ni s-a făcut, iubind pe aproapele nostru (și nu numai iubindu-l, ci îngăduindu-i a fi așa cum este, nepretinzându-i să fie aidoma nouă), binecuvântându-ne (ori, de ne vine peste poate, măcar neblestemându-ne) vrășmașii;
5. Dovedindu-ne blânzi și smeriți cu inima, făcători de pace, nearțăgoși, neînfumurați, păstrători de cuget curat;
6. Făptuind binele în taină, mâniindu-ne doar pe foarte scurtă vreme, nu mai târziu de apusul soarelui, oricând gata a ierta și a ne domoli, neîngrijorându-ne în exces de cele ale lumii și ale trupului. Făcându-ne muți și surzi când suntem zădărâți, neînvoindu-ne facilei ispite de a mustra și dojeni când simțim că avem dreptate, nejudecând pe nimeni (anevoioasă, dar meritorie virtute);
7. Netemându-ne, alungând frica, socotind-o ca pe un păcat de moarte, ca pe năpasta lumii, îndrăznind, mereu dând dovadă de bărbăție, de ostășie;
8. Adăpostind pe călători, ajutând pe cei slabi, primind cu bucurie pe slujitorii Domnului, necerând (cu fățarnică nepărtinire și vicleană înțelepciune) semne și minuni, neispitindu-L pe Domnul cu cereri nesăbuite, ridicole sau neobrăzate;
9. Nefiind formaliști, bucheri și pierduți în mărunțișuri, nepunând litera deasupra legii. Ci privind lucrurile, de fiecare dată, cu spirit larg și tolerant, izbutind a ieși din noi înșine, a ne vedea, judeca și aprecia din afară, așa cum ne-ar surprinde privirea rece și neprevenită a unui terț;
10. Neacceptând a fi robi patimilor (spre a ne face de basm și de batjocoră demonilor), dar nici textelor;
11. Nelăsând bogăția (ori arghirofilia, care poate locui și în cel neavut) să ne stăpânească, nepunându-ne toată încrederea în cele vremelnice, făcându-ne din legea relativității, principiul incertitudinii și doctrina instabilității celor lumești întreitul temei al unui reflex instinctiv când vor să ne subjuge cu strălucirea lor;
12. Nepizmuind, neațintindu-ne ochii asupra semenilor noștri, asupra greșelilor și inevitabilelor cusururi omenești, ci mai vârtos asupra alor noastre;
13. Neluând numele lui Dumnezeu în deșert, rodindu-ne talentul ori talanții, ori fracțiunea de talant;
14. Neîngăduind ca strâmtoarea, prigoana, grijile veacului, înșelăciunea avuției și poftele să înăbușe rodirea Cuvântului în noi;
15. Lăsând nevinovăția copilăriei să ne roureze sufletul și să ne vindece de uscata respectabilitate, întocmai ca Zaheu care, om în toată firea, nu s-a rușinat să se cațere în pom ca să-L vadă mai bine pe Iisus;
16. Veghind, păstrându-ne treji, dar nepunând mare preț pe tăria noastră, știind că duhul e osârduitor, dar trupul neputincios, iar noi oricând capabili de slăbiciune, de cădere (n-a grăit Fericitul Filip Nerri: ține-mă Doamne de urechi că altminteri Te vând ca Iuda?)
17. Fiind modești, recunoscători, iubindu-L pe Domnul din toată inima, din tot cugetul, din tot sufletul și toată virtutea noastră;
18. Ferindu-ne de șovăială și impunându-ne a fi statornici în hotărâri;
19. Fiind înțelepți ca șerpii, nu numai blânzi ca porumbeii;
20. Crezând neclintit în Cuvântul lui Iisus, păzindu-l, mâncând și bând la vremea potrivită preacuratul trup și scump sângele Domnului, dându-ne bine seama: cât de fericiți suntem că ne învrednicim de aceasta, că niciodată n-a vorbit un om cum vorbește Hristos, că ne putem numi prieteni ai Săi;
21. Grăind vorbe bune ori săvârșind gesturi de compasiune față de semenii noștri, de simpli oameni, în ocaziile cele mai întâmplătoare și mai mărunte, nesfiindu-ne a fi politicoși, a schița un zâmbet binevoitor până și unui străin, spre exemplu insului care, după ce fără de voie ne-a lovit cu cotul, își cere scuze;
22. Descoperindu-ne capul când salutăm, răspunzând negrăbiți când ni se pune o întrebare, când ne cere cineva să-i arătăm drumul – lucruri mici, profane, de nu și triviale! Dar din categoria celor care prisosesc stricta dreptate și, în consecință, plăcute lui Hristos;
23. Și-L mai slăvim pe Domnul poftind la cină pe cei desconsiderați, nu numai cei sărmani, ci în general cei care nu se bucură de atenția și cinstirea semenilor; cei uitați sau părăsiți – acestora să le dovedim gentilețe, cuviință, solicitudine;
24. Oprindu-ne de la păcate, devenind adevărați creștini, orice am fi fost înainte de trezire, cu oricare urâte păcate ne-am fi murdărit;
25. Scriind, pictând ori compunând (cei care pot) capodopere. Toate au fost și sunt create numai în starea harului sfinților (Sf. Iustin: „Toate câte filosofii și legislatorii le-au gândit și le-au spus frumos, le-au elaborat grație părții de Logos aflătoare în ei.”)
26. Sărutând pe cei leproși: orice ins izolat, prigonit, ocărât pe nedrept, de care căpătuiții, rostuiții, chivernisiții, slugarnicii se feresc și se tem, e un lepros vrednic de a fi sărutat;
27. Refuzând a ne zgâi la cel în suferință și descumpănire, rugându-ne așa cum știm, chiar dacă nu cunoaștem la perfecție tipicul rugăciunilor (și poate nici Tatăl nostru, ca în povestirea cu cei trei sihaștri de pe insulă care nu-l știau, dar umblau pe mare);
28. Neprecupețindu-ne vremea, zăbovind ca samarineanul cel milostiv pentru a veni în ajutorul păgubiților, accidentaților, nenorociților;
29. Aducându-ne mereu aminte că în orice semen al nostru sălășluiește suflarea lui Dumnezeu, adică o fărâmă de spirit divin și purtându-ne cu el ca atare.
Să nu se îngrijoreze nimeni. Enumerarea de mai sus e strict exemplificatorie. Suntem neîncetat îmbiați cu posibilitatea de a ne recunoaște și vădi ucenici feluriți și neabătuți ai lui Iisus Hristos. Oricui îi este oricând dat – nu numai în momente eroice – a-L mărturisi. Și poate că această mărturisire, zi de zi, în împrejurări modeste și mărunte, nu-i deloc mai ușoară decât cea eroică de care nu toți avem parte. Numărul drumurilor prin care Îi putem vădim dragostea, încrederea și devotamentul nostru este infinit.
Toți Îl slăvim pe Hristos numai pe măsura darului, puterii și priceperii noastre, potrivit stilului nostru, ar zice Blaga.

Adaptare după Nicolae Steihardt, cap. Felurimi din cartea „Dăruind vei dobândi” (Maria Burlă)

[cristiboss56]

„Toate faptele duhovniceşti sunt fără suflet dacă nu au pe Duhul Sfânt.”

„Străin lucru şi minunat este nepătimirea, pentru că poate face pe unul care a biruit patimile prin deprindere imitator al lui Dumnezeu, pe cât e cu putinţă omului. Căci pătimind cel nepătimitor şi fiind războit de draci şi de oameni răi, se află ca şi când altul ar pătimi, cum erau sfinţii apostoli şi mucenici. Când e slăvit el nu se înalţă, şi când e ocărât nu se mâhneşte. Căci el socoteşte că cele plăcute sunt dar şi pogorământ al lui Dumnezeu, de care nu e vrednic, iar cele grele îi sunt spre cercare; şi că cele dintâi se dau aici după har şi mângâiere, iar celelalte spre smerita cugetare şi spre buna nădejde în veacul viitor. Şi e ca un nesimţitor ce are multă simţire a durerilor, prin darul deosebirii. Fiindcă nepătimirea nu este o singură virtute, ci un nume pentru toate virtuţile. Căci precum omul nu e un singur mădular, ci pe om îl arată multele mădulare ale trupului, şi nici ele singure, ci împreună cu sufletul, aşa şi nepătimirea este împreunarea (sinteza) multor virtuţi. Iar în loc de suflet el are pe Duhul Sfânt. Pentru că toate faptele duhovniceşti pomenite sunt fără suflet dacă nu au pe Duhul Sfânt, de la care şi-a luat şi numirea cel ce se numeşte duhovnicesc. Căci de nu va lepăda sufletul patimile, nu va veni Duhul Sfânt în el. Iar fără Duhul Sfânt, această virtute cuprinzătoare nu se numeşte nepătimire. Ci chiar dacă ar fi, poate, cineva astfel, el se află mai degrabă întru nesimţire.”


(Petru Damaschin, Învățături duhovnicești, în Filocalia V, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 222)