Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Sa luam aminte , dragi colegi forumisti !


"Ce spectacol vrednic de plans si de plans in hohote: crestini care nu stiu in ce consta propriu-zis crestinismul! Privirea noastra intalneste acest spectacol neincetat; rareori vedem cate o exceptie, rareori putem intalni, in numeroasa gloata a celor ce se numesc crestini, unul care e crestin nu doar cu numele, ci si de fapt. Intrebarea: "De ce sa nu se mantuie paganii, mahomedanii si asa numitii eretici?" a devenit o intrebare obisnuita astazi. "Printre ei se gasesc oameni cat se poate de buni. A-i pierde pe acesti oameni buni ar fi contrar milei lui Dumnezeu!… Mai mult, aceasta e contrar chiar ratiunii umane sanatoase! Doar ereticii sunt si ei crestini. Sa te socoti mantuit iar pe membrii altor credinte - pierduti, este o nebunie, este o trufie fara margini!"

Crestinilor! Voi vorbiti despre mantuire, dar habar nu aveti ce este mantuirea, de ce au nevoie oamenii de mantuire si, in sfarsit, nu-L cunoasteti pe Hristos - singurul mijloc al mantuirii noastre! Iata adevarata invatatura despre acest obiect, invatatura Sfintei, Universalei Biserici: mantuirea consta in restituirea partasiei cu Dumnezeu. Aceasta comuniune a fost pierduta de intregul neam omenesc prin caderea in pacat a protoparintilor. Tot neamul omenesc e o categorie de fiinte pierdute. Pieirea este domeniul tuturor oamenilor, atat a celor virtuosi, cat si a raufacatorilor."

[cristiboss56]

În prealabil postat de cristiboss56

Sa luam aminte , dragi colegi forumisti !


"Ce spectacol vrednic de plans si de plans in hohote: crestini care nu stiu in ce consta propriu-zis crestinismul! Privirea noastra intalneste acest spectacol neincetat; rareori vedem cate o exceptie, rareori putem intalni, in numeroasa gloata a celor ce se numesc crestini, unul care e crestin nu doar cu numele, ci si de fapt. Intrebarea: "De ce sa nu se mantuie paganii, mahomedanii si asa numitii eretici?" a devenit o intrebare obisnuita astazi. "Printre ei se gasesc oameni cat se poate de buni. A-i pierde pe acesti oameni buni ar fi contrar milei lui Dumnezeu!… Mai mult, aceasta e contrar chiar ratiunii umane sanatoase! Doar ereticii sunt si ei crestini. Sa te socoti mantuit iar pe membrii altor credinte - pierduti, este o nebunie, este o trufie fara margini!"

Crestinilor! Voi vorbiti despre mantuire, dar habar nu aveti ce este mantuirea, de ce au nevoie oamenii de mantuire si, in sfarsit, nu-L cunoasteti pe Hristos - singurul mijloc al mantuirii noastre! Iata adevarata invatatura despre acest obiect, invatatura Sfintei, Universalei Biserici: mantuirea consta in restituirea partasiei cu Dumnezeu. Aceasta comuniune a fost pierduta de intregul neam omenesc prin caderea in pacat a protoparintilor. Tot neamul omenesc e o categorie de fiinte pierdute. Pieirea este domeniul tuturor oamenilor, atat a celor virtuosi, cat si a raufacatorilor."

Spre intelegere :
http://eresulcatolic.50webs.com/mnecredinciosi.html

[leonte]

În prealabil postat de cristiboss56

Tot neamul omenesc e o categorie de fiinte pierdute. Pieirea este domeniul tuturor oamenilor, atat a celor virtuosi, cat si a raufacatorilor."

Cu adevarat asa este. Mai ales, pieirea este apanajul virtuosilor ce se socotesc virtuosi, decat a rau-facatorilor ce se stiu nelegiuti. Dar a nu se intelege ca nelegiuirea duce la sfintenie.

Mi-a placut introdeauna abordarea parintelui Papacioc: "O prezenta continua la Dumnezeu." Daca Hristos ar scrie un mesaj catre o fatuca mai zglobie, oare cum ar scrie? Oare cu iutime? Oare cu dispret? Oare cu ironii?... Dar daca cineva I-ar arunca Lui o batjocora, oare cum ar raspunde? Dar eu cum raspund la "intepaturi" si la provocari?

Intr-o fractiune de secunda, acest sirag de intrebari isi primesc raspuns in mintea omului cu "o prezenta continua la Dumnezeu".

[cristiboss56]

"Ucenicul: Fa-ma sa inteleg intocmai si in amanunt cele despre inselare. Ce este inselarea ?
Staretul: Inselarea este vatamarea firii omenesti prin minciuna. Inselarea este starea in care se afla toti oamenii, pana la unul, stare nascuta din caderea pro- toparintilor nostri. Cu totii suntem in inselare (incepu- tul celui de-al treilea Cuvant al Preacuviosului Si- meon, Nou! Teolog, ed. Pustiei Optina, l852). Consti- inta acestui fapt este cea mai de nadejde pavaza im- potriva inselarii. Cea mai mare inselare este a te crede liber de inselare. Cu totii suntem inselati, cu totii sun- tem amagiti, cu totii ne aflam intr-o stare mincinoasa, avand nevoie sa fim sloboziti de catre adevar; iar Adevarul este Domnul nostru Iisus Hristos (Ioan 8, l4-32). Sa ne facem ai acestui Adevar prin credinta in El; sa strigam prin rugaciune catre acest Adevar - si El ne va scoate din prapastia amagirii de sine si a amagirii de catre demoni. Jalnica este starea noastra. Ea este temnita din care ne rugam sa fie scos sufletul nostru, "ca sa se marturiseasca numelui" Domnului. (Ps. l4l, l0). Ea este acel pamant intunecat in care a fost surpata viata noastra de catre vrajmasul care ne pizmuieste si ne prigoneste (Ps. l42, 3). Ea este cugetarea trupeasca (Rom. 8, 6) si stiinta cea cu nume mincinos ( l Tim. 6, 20), de care a fost molipsita intreaga lume, care nu-si recunoaste boala, numind-o sus si tare sanatate infloritoare. Ea este "trupul si sangele", care "nu pot sa mosteneasca Imparatia lui Dumnezeu" ( l Cor. l5, 50). Ea este moartea vesnica, tamaduita si nimicita de Domnul Iisus, Care este "In*vierea si Viata" (Ioan ll, 25). Astfel este starea noastra. Privelistea ei este o noua pricina de plans. Cu plangere sa strigam catre Domnul Iisus ca sa ne scoata din inchisoare, sa ne traga din prapastiile pamantului, sa ne smulga din falcile mortii. "Domnul nostru Iisus Hristos", spune Preacuviosul Simeon, Noul Teolog, "de aceea S-a si pogorat la noi, pentru ca a vrut sa ne scoata din robie si din cea mai amarnica inselare" (Inceputui Cuvantului al 3-lea).
Ucenicul: Aceasta lamurire nu este destul de lesnicioasa pentru intelegerea mea: am nevoie de o lamurire mai simpla, mai apropiata de priceperea mea.
Staretul: Drept mijloc de pierzanie a neamului omenesc a fost intrebuintata de catre ingerul cazut, minciuna (Fac. 3, l3). Din aceasta pricina, Domnul l-a numit pe diavol "mincinos, tatal minciunii si ucigas de oameni dintru inceput" (Ioan 8, 44). Domnul a unit strans notiunea de minciuna cu cea de ucidere de oameni, intrucat cea din urma este urmarea nemijlocita a celei dintai. Cuvantul "dintru inceput" arata faptul ca minciuna a slujit diavolului, chiar de la inceput, ca arma pentru uciderea de oameni, si ii slujeste in chip statornic ca arma pentru uciderea de oameni, spre pierzarea oamenilor. Inceputul rautatilor este gandul mincinos. Izvorul amagirii de sine si al amagirii demonice este gandul mincinos !. Prin mijlocirea minciunii, diavolul a lovit omenirea cu moarte vesnica chiar in radacina ei - protoparintii ! Protoparintii nostri "s-au amagit", adica au recunoscut minciuna drept adevar si, primind minciuna ascunsa sub chipul adevarului, s-au vatamat pe sine, fara putinta de tamaduire, cu pacatul aducator de moarte, lucru marturisit si de stramoasa noastra. "Sarpele m-a amagit", a zis ea, "si am mancat" (Fac. 3, l3). De atunci, firea noastra patrunsa de otrava raului tinde "cu voie si fara voie" spre raul care se infatiseaza vointei pervertite, intelegerii schimonosite, simtirii pervertite a inimii, in chipul binelui si al desfatarii. "Cu voie" pentru ca in noi mai este inca o ramasita de libertate si de alegere intre bine si rau. "Fara voie" - pentru ca aceasta ramasita de libertate nu lucreaza ca o libertate deplina; ea lucreaza sub inriurirea de neinlaturat a stricaciunii facute de pacat. Ne-am nascut asa; si nu putem sa nu fim asa; si de aceea ne gasim cu totii, pana la unul, in stare de amagire de sine si de inselare demonica. Din acest fel de a privi starea oamenilor in legatura cu binele si raul, starea in care se afla, in mod obligat, fiecare om, reiese urmatoarea definitie a inselarii, care o lamureste in chip cu totul multumitor: inselarea este insusirea de catre oameni a minciunii luate de ei drept adevar. Inselarea lucreaza mai intai asupra felului de a gandi; dupa ce a fost primita si a corupt felul de a gandi, ea nu intarzie sa se impartaseasca inimii, corupand simtirile inimii; luand stapanire asupra fiintei omului, ea se revarsa in toata activitatea lui, otravindu-i si trupul ca pe unul care a fost legat in chip nedespartit cu sufletul de catre Ziditor. Starea de inselare este starea de pierzanie sau de moarte vesnica.
Incepand din clipa caderii omului, diavolul a primit cale libera catre el (Citat din Preacuviosul Simeon, Noul Teolog, in cuvantul lui Nichifor din Singuratate, Filoc.; Preacuviosul Macarie cel Mare, Omila 7, cap. 2). Diavolul are dreptul la aceasta: supunandu-i-se, omul a intrat sub puterea lui de bunavoie, lepadand ascultarea fata de Dumnezeu. Dumnezeu l-a rascumparat pe om. Omului rascumparat i s-a lasat libertatea de a supune fie lui Dumnezeu, fie diavolului; si ca aceasta libertate sa se arate nesiluita, diavolului i s-a lasat cale libera spre om. Fireste ca diavolul intrebuinteaza toate sfortarile ca sa-l tina pe om in legatura de mai inainte cu sine, sau chiar sa il aduca intr-o si mai mare inrobire. Pentru aceasta, el intrebuinteaza arma sa de mai inainte si de totdeauna - minciuna. El se straduie sa ne amageasca si sa ne insele, sprijinindu-se pe starea noastra de amagire de sine; patimile noastre - aceste inrauriri bolnavicioase - el le pune in miscare; cuvintele lor pierzatoare le invesmanteaza intr-o haina placuta straduindu-se sa ne plece spre saturarea patimilor. Cel credincios Cuvantului lui Dumnezeu nu-si ingaduie aceasta, ci isi infraneaza patimile, impotrivindu-se navalirilor vrajmasului (Iacov 4, 7), lucrand, sub calauzirea Evangheliei, impotriva propriei amagiri de sine, ostoind patimile. Nimicind prin aceasta, putin catre putin, inraurirea duhurilor cazute asupra sa, el iese, incetul cu incetul, din starea de inselare, in tinutul adevarului si al libertatii (Ioan 8, 32), a caror plinatate o aduce adumbrirea harului Dumnezeiesc. Cel necredincios invataturii lui Hristos, care urmeaza propriei sale voi si intelegeri, se supune vraj- masului, si trece din starea de amagire de sine in starea de amagire demonica, isi pierde si ramasita de libertate pe care o avea, ajunge la o supunere deplina fata de diavol. Starea oamenilor aflati in inselare demonica e foarte felurita, potrivit cu patima de care a fost omul amagit si inrobit si potrivit cu masura in care omul a fost inrobit de patima. Toti, insa, care au cazut in inselare demonica, adica au intrat, prin dez- voltarea amagirii de sine, in comuniune cu diavolul si in robie fata de el, se afla in inselare, sunt temple si unelte ale demonilor, jertfe sortite mortii vesnice, petrecerii in inchisorile iadului. "

[cristiboss56]

Această patimă este foarte întâlnită astăzi, în special printre tineri, dar şi printre cei mai în vârstă. Deşi este foarte răspândită, nu sunt mulţi aceia care o conştientizează, fiind genul de patimă care pe lângă faptul că te face dependent de ea, te face să crezi că ai chiar o nevoie, reală, de acele păcate. De aceea este foarte greu să conştientizezi gravitatea ei după ce se cuibăreşte bine în suflet, după ce organismul capătă anumite obişnuinţe, iar păcatul se săvârşeşte ritmic, stricând corpul – templul Duhului Sfânt…

De această patimă poate fi atins oricine, dacă nu ia seama la anumite lucruri mărunte, dar foarte importante. Astfel, Sfântul Efrem Sirul ne povăţuieşte cele de mai jos.
Nu numai prin departarea de bucate, ci si prin oprirea ochilor, ca sa nu vada desertaciuni, se surpa dracul curviei, ca în ochiul cel neînfrînat este preacurvia, dupa cum si Domnul a marturisit: «Amin zic voua, ca tot cel ce cauta la femeie spre a o pofti pe ea, iata, a preacurvit cu dînsa în inima lui» (Matei 5, 28). Pe aceasta preacurvie o dezradacineaza cel ce îsi are ochiul jos, iar sufletul catre Domnul; si cel ce si-a stapînit pîntecele si-a stapînit si privirea. Caci cumplit vînzator este ochiul cel împrastiat, iar celelalte patimi dintru aceasta se aprind. Iar razboiul privirii chinuieste pe suflet, si cînd este de fata si cînd nu este, arzînd mintea cu pofta.
Adica, ce zic, iubitilor? A auzit cineva dulce glasuire de muzica si a trecut. Apoi a auzit glas de jale; si plînsul a alungat dulcea glasuire a muzicii. Asijderea înca, a gustat cineva miere si apoi a gustat ceva amar, iar amaraciunea a împins afara dulceata mierii din gîtlej. La fel si mirosirea. A mirosit cineva vreo dulceata oarecare, apoi a mirosit si împuticiune rea. Si împuticiunea cea rea a stins dulceata mirosirii. Apoi iarasi, s-a atins cineva de apa rece, dupa aceea s-a atins de apa fierbinte, iar caldura fiebintelii a înlaturat raceala apei. Dar razboiul ochiului celui împrastiat arde pe minte cu pofta, si fiind, si nefiind materia de fata. Înca si visuri naluceste în inima, fiindca dracii zugravesc ispita în cuget si razboiesc mintea, închipuind în imaginatie ispita. Pentru aceasta Proorocul se roaga, zicînd: «Întoarce ochii mei ca sa nu vada desertaciune» (Psalmul 118, 37), ca înselaciunea poftei schimba mintea cea fara de rautate si întru biruirea ochilor este toata osteneala dracilor.
Deci, cînd vine dracul sa închipuiasca ispita si sa zugraveasca în cugetul tau frumusetea vreunei femei pe care ai vazut-o vreodata sau ceva din cele asemenea, adu-ti în mijloc frica de Dumnezeu si gîndul la cei ce dorm în morminte. Gîndeste-te la ziua iesirii tale, cînd sufletul tau se va desparti de trup. Ia în minte înfricosatul si groaznicul glas pe care îl vor auzi cei ce s-au lenevit la lucrurile dreptatii si poruncile lui Hristos nu le-au pazit: «Duceti-va de la Mine, blestematilor, în focul cel vesnic, care este gatit diavolului si îngerilor lui, unde este plîngerea si scrîsnirea dintilor, întru întunericul cel mai dinafara» (Matei 25, 41; 22, 13); adu-ti aminte de viermele cel neadormit si de munca cea fara de sfîrsit (Marcu 9, 44). Acestea gîndindu-le si pomenindu-le, pofta dulcetii se va risipi din cugetul tau, precum se risipeste ceara de fata focului, ca diavolii nu pot sta împotriva fricii de Dumnezeu. Ca cel ce nu se împotriveste poftei, ci se raspîndeste cu neînfrînare, slobozindu-si ochii, negresit si-a plecat si cugetul catre patimi. Si, de n-ar fi fost rusinea omeneasca, de multe ori si trupul si l-ar fi stricat.
Deci, de nu se va trezvi unul ca acesta si de nu va pune înaintea ochilor sai frica de Dumnezeu, nu va întîrzia sa-si strice si trupul. Ca acestui drac ce sfatuieste a raspîndi ochii, alt drac îi urmeaza, care fireste cu trupul lucreaza pacatul. Ca daca va vedea cel de al doilea pe cel dintîi ca a putut pleca sufletul spre raspîndire, îndata începe a-l sfatui sa lucreze pacatul si cu trupul. Si începe întru acest fel a sfatui si a zice catre cel biruit de ochi: „Iata, cu voirea ai pacatuit si cu inima ai preacurvit. Acum si din porunca ai cazut si pacatul calcarii de porunca s-a scris tie acum. Deci, acum savîrseste-ti pofta ta, ca aceeasi este si a lucra si a gîndi. Deci, îndulceste-te de pofta ta”.
Dar tu sa nu te pleci socotelilor lui, fiindca zice Apostolul: «Ca gîndurile lui nu ne sunt necunoscute» (II Corinteni 2, 11). Ca întru aceasta voieste sa vîneze sufletul tau. Asculta o pilda pentru aceasta: Un tînar oarecare, avînd trei fecioare iubite, s-a dus într-o tara îndepartata. Si, zabovind el, una din fecioare si-a luat barbat. A doua, biruindu-se, a curvit si a ramas îngreuiata. Iar cealalta fecioara a zis întru sine: De nu m-as rusina de oameni, si eu mi-as lua mie barbat. Si a început fecioara a se naluci în niste gînduri ca acestea. Dar si-a adus aminte de tînarul cel din calatorie, de la care luase arvuna împreuna cu celelalte fecioare. Si caindu-se, a plîns pentru gîndurile rele ce s-au suit în inima ei.
Deci, cînd va veni tînarul, care dintre cele trei fecioare îi va fi lui bine primita? Au nu cea de pe urma care numai a gîndit si nimic rau nu a lucrat? Ci înca s-a si pocait pentru gîndirea cea rea! Pentru aceasta este nevoie a zice dracului celui ce sfatuieste catre fapta pacatului celui fara de lege: Desi cu ochiul am cazut si cu inima am preacurvit, însa pe aceasta inima care a preacurvit cu suspinuri negraite o voi zdrobi, si voi spala cu lacrimi ochiul ce a cazut, ca «inima înfrînta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi» (Psalmul 50, 18). Lui I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Efrem Sirul

[cristiboss56]

Gandurile patimase se nasc din simturile trupului, din amintirea experientelor patimase anterioare, printr-o vedere placuta, printr-o atingere a vreunui trup, prin mirosirea unei bune miresme, prin auzirea vreunui glas dulce. Din negrija, uitare si nepasare mintea se orbeste treptat si ajunge sa ia aminte la cel pe care-l poftesti, apoi graieste omul cu el nascocind motive ca sa-i graiasca si sa sada impreuna cu el venind astfel pe toate caile la implinirea poftei sale. A lasa gandul sa zaboveasca in acestea inseamna a mari razboiul care duce in cele din urma la cadere sigura, daca nu cu trupul, macar cu duhul prin indulciri. Si asa ajunge omul sa-si aprinda singur foc in sine. Insa inima celui ce voieste cu adevarat sa se mantuiasca se teme sa primeasca samanta.
De multe ori am fost ispitit si eu in tineretea mea de catre dracul curviei dar m-am ostenit luptand cu gandurile, impotrivindu-ma si neinvoindu-ma cu ele caci puneam inaintea ochilor chinurile cele vesnice si facand astfel in fiecare zi vreme de sapte ani, m-a usurat Dumnezeu de ele. Acestei ispite ii pune capat rugaciunea neincetata insotita de plans. Deci nu te lasa slabit de demoni ca sa privesti la acea fata de care esti ispitit ori sa intri in vorba cu acela si chiar de-ai ajunge fara voia ta sa te intalnesti cu el, trage-ti privirea de la el cu iscusinta, cu frica si cu hotarare si sa nu-ti predai auzul glasului sau. Iar daca acel frate ar intra in vorba cu tine de la sine sau s-ar aseza langa tine fara sa stie ca te ispiteste departeaza-te de el cu iscusinta in chip cuviincios si fara graba. Spune gandului tau: ''Adu-ti aminte de judecata cea infricosatoare a lui Dumnezeu si de rusinea ce o vor suferi cei ce fac cele spurcate.''Lupta deci cu putere impotriva gandurilor tale si vei afla prin rugaciunea sfintilor ajutorul lui Dumnezeu.
Gasim la parintii care lamuresc lucrurile in chipul cel mai amanuntit si un alt inteles subtire al gandurilor viclene - un impuls care apare brusc si nu-i lasa timp de gandit celui atacat, dezlantuind cu putere in el focul pacatului. Nimic nu apare cu o miscare atat de surprinzatoare si rapida mai greu de observat ca aceasta a curviei, care-si face prezenta in suflet chiar si numai de la o simpla amintire asupra careia mintea nu apuca sa staruie. Daca a reusit cineva sa inteleaga o astfel de subtilitate prin ajutorul lacrimilor sa ne invete si pe noi cum se poate curvi numai dintr-o singura privire, din pipait, dintr-o atingere neatenta de cineva sau din ascultarea vreunei melodii - fara chiar a avea timp sa cugete catusi de putin. (Este vorba despre ganduri sau imagini care urca dintr-o data si pe nesimtite din regiunile inferioare ale sufletului, din ''ubconstient'' pentru a dezlantui o patima. Robirea urmeaza insotirii si cere timp si un mod de dezvoltare dar uneori este unita cu rapirea si se produce repede, fara a mai fi nevoie de obisnuinta, fara timp si fara un teren deja pregatit. Ea aduce vatamarea prin simple ganduri si simtiri in vremea in care suntem rapiti.)
Ce inseamna cuvantul: ''Ia seama sa nu te rapeasca gandul curviei''? - Acest cuvant se potriveste nu numai curviei, ci si altor pacate; aceasta o patimeste mintea din pricina imprastierii, deci omul trebuie sa se adune in sine zicand: Doamne, iarta-ma pentru numele Tau cel sfant ca din negrija mea mi s-a intamplat acestea si izbaveste-ma de imprastiere si de toata cursa vrajmasului ca a Ta este slava in veci. Amin. Daca pazim trupul nepatat de atingerea femeii, dar inima noastra se uneste cu gandurile spurcate, nu avem nici un folos.
Trupul daca e gras si tanar, sau plin de must, cand e atatat de amintiri cauta sa implineasca cu patima cele cuprinse in ele, fiind impins de pofta, sau savarseste uneori necuratii in vis ori in somn. Caci chiar daca nu a avut cineva amestecate cu femeia la aratare si e socotit cast, feciorelnic si curat de oameni, ba chiar are renume de sfant, inaintea lui Dumnezeu, care vede cele ascunse, e socotit ca spurcat, desfranat si necumpatat; si pe dreptate va fi osandit in ziua aceea, de nu va plange si nu se va tangui, topindu-si trupul necontenit cu posturi, privegheri si rugaciunii, iar mintea lecuindu-si-o si indreptandu-si-o prin amintiri sfinte si prin meditarea cuvantului dumnezeiesc, aducand pocainta cuvenita lui Dumnezeu, inaintea caruia a si cugetat si facut relele. Fiindca nu minte glasul care a zis: ''Iar eu va zic voua: tot cel ce priveste la femeie spre a o pofti pe ea a si preacurvit cu ea in inima sa''. De aceea e de folos tanarului sa nu se intalneasca, de e cu putinta, deloc cu femei, chiar de sunt socotite sfinte. Iar de se poate, sa vietuiasca despartit chiar si de oameni, caci atunci poarta razboiul mai usor si il cunoaste mai bine; mai ales daca va fi cu luare aminte la sine insusi si va petrece in cumpatare, cu putina bautura de apa, in priveghere multa si rugaciuni, si se va sili sa fie impreuna cu Parinti duhovnicesti incercati, lasandu-se inteleptit si calauzit de ei.

(Extrase din Filocalie)

[cristiboss56]

sursa: pravmir.ru



Ce înseamnă să fii creștin? Cum este un călugăr adevărat? Este posibilă o reformare a vieții monahale? Pentru cine sunt scrise cărțile Sfinților Părinți? La acestea şi încă alte întrebări ne răspunde arhimandritul Gabriel Bunge, teolog de renume și călugăr sihastru.
Părintele Gabriel Bunge s-a născut în 1940, la Köln. Tatăl său era luteran, iar mama catolică. La 22 de ani s-a alăturat ordinului benedictin din Franța. În 1972 a fost hirotonit preot. A petrecut mulți ani studiind lucrările lui Evagrie Ponticul. Din 1980, a trăit în schitul Sfânta Cruce, în cantonul elvețian Ticino, după vechea rânduială benedictină. Este autor al cărţilor Practica rugăciunii personale după tradiţia Sfinţilor Părinţisau Comoara în vase de lut, Icoana Sfintei Treimi a cuviosului Andrei Rubliov sau «Celălalt Paraclet»,Mânia şi terapia ei după avva Evagrie Ponticul sauVinul dracilor şi pâinea îngerilor, Paternitatea duhovnicească şi altele. Teolog elvețian, călugăr ce duce viață pustnicească de peste 30 de ani în munții Elveției, Părintele Gabriel Bunge a trecut la Ortodoxie în 2010.

Părinte Gabriel, vi s-a schimbat viața până acum de când ați trecut la Ortodoxie?
Bineînţeles, mi s-a schimbat foarte mult, chiar mi s-a schimbat viața în mod esenţial. Am spus de multe ori că am cunoscut Ortodoxia prin Biserica Greacă pe când aveam 21 de ani, în 1961, dar am trecut la Ortodoxie abia în 2010. Cunoşteam bine Biserica Ortodoxă, inclusiv pe cea rusă, însă înainte o priveam din exterior. Dar nu e același lucru. Cunoşteam Biserica, cu excepția Tainei Împărtăşaniei, care mi-a lipsit întotdeauna, și în cele din urmă a devenit factorul decisiv în venirea mea la Ortodoxie. Mulţi oameni mi-au spus: "Înainte împărtășirea duhovnicească nu vă era de ajuns?". De fapt, nu. Nu era suficient.
Trebuie să ceri
Înţelegeţi, se poate să cunoşti bine ceva din exterior. Am avut și am în continuare legături de prietenie foarte frumoase cu ortodocşi, dar să participi din interior la viața Bisericii este cu totul alt lucru. Și pentru mine, pentru că sunt călugăr, acest lucru s-a manifestat și la nivelul monahismului. Iar acum pot comunica foarte diferit cu confrații mei faţă de atunci când stăteam pe un prag înalt, dar nu eram membru deplin al Bisericii.
Și eu am propriile mele gânduri și întrebări. Sunt bătrân, toţi vin şi-mi pun întrebări, și dumneavoastră la fel. Dar eu cui pun întrebări? Sper să nu par lipsit de modestie, dar am avut câteva gânduri în legătură cu viața mea de schimonah. Și atunci pur şi simplu m-am dus la schitul Sf. Serghie și l-am întrebat pe stareţul Ilie (Reyzmiru) – are aproape aceeaşi vârstă ca mine, e puţin mai mic. Și mi-a dat un răspuns pe care şi eu pot să-l dau oricui altcuiva, dar pe care nu am dreptul să mi-l dau mie însumi. Trebuie să ceri. Modificările au fost esențiale. Acesta a fost un exemplu, mă pot gândi la multe altele.
În căutarea modelelor literare
Vă amintiţi primele dumneavoastră cărţi patristice?
Recent, cu ajutorul prietenului meu - un călugăr benedictin, continuatorul meu la bibliotecă - am refăcut prima mea bibliotecă de Sfinți Părinți. Într-adevăr, unele dintre cărți s-au pierdut. Această literatură, pe care am descoperit-o într-o bună zi, a format în mintea mea imaginea călugărului. Când am început să-mi doresc să devin călugăr, am pornit în căutarea modelelor din literatură, pentru că în Köln nu erau mănăstiri benedictine, iar alte mănăstiri nu vedeam în faţa ochilor, și, de fapt, căutam imaginea călugărului.
În acea primă bibliotecă a mea era o culegere mică de povestiri ale bătrânilor din deșert, un pateric scurt, micuţ, nu ca acelea mari tipărite acum în Occident. Apoi, două prelegeri despre rugăciune ale Sfântului Ioan Casian, apoi o mică Filocalie, mai degrabă fragmente din Filocalie, traduse din limba franceză.
Mai era încă şi Din viețile și învăţăturile stareţilor, alcătuite de Igor Smolici, om de ştiinţă care a trăit în Occident, în exil, cred, şi care a scris o serie de lucruri foarte importante despre monahismul rus. Iar ceea ce a prezentat o deosebită importanţă, au fost "Povestirile sincere ale unui pelerin către părintele său duhovnicesc", în prima sa ediție, germană, care datează din anii `20 ai secolului al XX-lea. Acolo erau doar primele 4 povestiri, căci este o carte din mai multe părți. E un volum gros. Știm deja că autorul ei este Ieromonahul Arsenie Troepolski.
Despărțit de toți și unit cu toţi
Imediat după ce am citit Pelerinul, am început să practic Rugăciunea lui Iisus (așa cum făceau şi ei), pe drumul de acasă la Universitate, prin parc. Nu mai văzusem niciodată un metanier, dar am învăţat să-l folosesc cu mult timp înainte de a veni la mănăstire. Și chiar cu mult înainte de aceasta, când am fost în Răsărit. Când m-am dus într-o excursie în Grecia, pe când eram student, aveam 21 de ani, am întâlnit un stareț bătrân, o icoană vie a călugărului. Adică,

[cristiboss56]

sursa: pravmir.ru


la început a fost o descoperire literară, dar mai apoi reală.
Ce este acela un călugăr adevărat?
După părerea mea, monahul ideal este întruchipat de imaginea avvei. Primii călugări pustinci erau figuri harismatice. Trebuie să spun, de asemenea, că duhovnicul, avva, stareţul sau gheronda sunt unul și același. Astăzi se disting, uneori, aceste trei aspecte, dar, de fapt, Bătrânul – stareţul sau gheronda - acesta este duhovnicul. Din respect, mai este numit şi avva.
Aceasta este o imagine foarte expresivă, fiecare întruchipează sensul monahismului, dar fiecare în felul său, nu există două imagini complet identice. La fel ca mai târziu, în Rusia, stareţii care au fost întotdeauna aici, până astăzi, au avut întotdeauna ceva similar şi în același timp au fost cu totul diferiţi. Și fiecare dintre ei întruchipa în felul său esența monahismului, virtuţile fundamentale. Și aceste virtuți sunt: ​​smerenia, blândețea, dragostea de aproapele, rugăciunea neîncetată. Ele sunt simultan în comuniune veşnică cu Dumnezeu prin rugăciune și în comuniune cu aproapele. Aş parafraza cuvintele lui Evagrie Ponticul: despărțit de toți, și unit cu toţi.
Fiecare îşi întruchipează ţelul în felul său. Nu există două căi identice. Fiecare sfânt întruchipează în felul său imaginea creștină.
Urmați-Mi Mie
Cum aţi înţeles că aveţi vocaţie?
E foarte simplu. Nu a fost nevoie de un cutremur sau orice semne vizibile. Atunci nu știam viața Sfântului Antonie, dar mai târziu am aflat că i s-a arătat vocația în acelaşi fel. A mea a fost foarte asemănătoare cu a sa. Eram destul de tânăr, și într-o Duminică eram la biserică şi se citea Evanghelia tânărului bogat. Dintr-o dată, am înţeles că acest tânăr, în acea zi, eram eu. Această chemare nu a fost adresată întregii omeniri: e o chemare pe care Hristos, atunci când dorește El, o adresează unei persoane anume.
Hristos i-a chemat pe ucenici individual, nu S-a adresat mulţimii, ci a ales doi frați, apoi alți doi frați și le-a spus: „Urmaţi-Mi Mie”. La fel S-a adresat şi tânărului acesta renumit care nu a vrut să răspundă chemării. Am realizat că acest tânăr sunt eu și că trebuie să răspund acestei chemări. Iar răspunsul nu poate fi decât "Da". E curios, dar am fost convins în acel moment că acest "da" înseamnă că trebuie să devin călugăr.
Nu văzusem niciodată călugări. Citisem Sfinţii Părinti, dar nu fusesem încă în Grecia. Am început să caut oportunități de a împlini această chemare. Nu a fost simplu întrucât în lumea ortodoxă există monahismul (într-un singur mod), dar în Occident există un număr foarte mare de ordine religioase, fiecare dintre ele având specificul său, trebuia să aleg un ordin monahal. Aici să-ţi alegi ordinul înseamnă să renunți la ceea ce fac ceilalţi. În cele din urmă, cu ajutorul lui Dumnezeu, am ales cel mai vechi ordin benedictin, care își are rădăcinile în Biserica creștină nedivizată. Vedeţi, totul e simplu.
Dumnezeu cheamă pe fiecare în parte. Pentru că numai El știe inima omului. Cel care a făcut inima omului, El singur poate să o înțeleagă. Și Dumnezeu cheamă pe unul la viaţa de familie, pe altul la viața de preot paroh, pe un al treilea la viața monahală, și, uneori, cum mi s-a întâmplat mie, la viața pustnicească. Pentru că, după cum știți, sunt deja 32 de ani de când trăiesc ca pustnic în Elveția.
Îmi aduc aminte că atunci când am luat decizia, unul dintre cei mai bătrâni călugări mi-a spus: "Te înțeleg, aceasta e a doua chemare." El însuşi a trecut prin această a doua vocaţie. A fost călugăr în Belgia și a auzit chemarea. Era foarte riscant: să părăsească o abaţie mare, puternică, bogată și să pornească într-o adevărată aventură, pentru că nimeni nu știa dacă aceasta va duce la succes sau la eșec. În primul rând, cum acest lucru se petrecea prin anii `20 ai secolului al XX-lea, era privit oarecum pieziș, atât de ciudată li se părea dorinţa acestui călugăr. Însă el a vrut să construiască o punte între Răsărit și Apus. Și totul s-a transformat în reuşită.
Monahismul restaurat
Care este diferența dintre viața monahală din Răsărit și cea din Occident?
E greu să dau un răspuns, totul se schimbă, totul este într-o mișcare continuă. Monahismul răsăritean și cel occidental provin din aceeași rădăcină, dar ele au evoluat în moduri diferite, timp de cel puțin 1500 de ani. La început, au fost împreună, Biserica nu era divizată, exista comuniune, se putea merge dintr-o mănăstire în alta. Probabil știți că benedictinii au fost printre membrii fondatori ai vieții monahale de la Muntele Athos. Pe atunci era posibil să trăiască împreună. Dar apoi, până la sfârșitul mileniului I

[cristiboss56]

sursa: pravmir.ru


monahismul apusean a luat o altă direcție, cel răsăritean de asemenea, dar aceasta este o chestiune de istorie.
În Rusia, s-a petrecut o ruptură instituțională, o criză, mănăstirile au fost practic distruse. Dar, în opinia mea, și aici nu sunt de acord cu frații mei din Rusia care vorbesc despre distrugerea credinței, nu a existat nicio ruptură în viața duhovnicească. Existau stareţi, în tot acest timp monahismul a fost înţeles, succesiunea a continuat. În Occident, a fost diferit: în timpul Revoluției Franceze a existat o ruptură completă. Călugării vechi nu au intrat în noile mănăstiri, au introdus preoți de mir, iar nu călugări. Acesta era un monahism restaurat.
Și cred că monahismul din Rusia de astăzi trebuie să se concentreze pe momentele de continuitate duhovnicească și nu pe aspectele decalajului instituțional. Pentru că începutul instituțional (constitutiv) provine de la om, iar cel duhovnicesc de la Dumnezeu. Cunosc puţin din istoria monahismului occidental și a celui răsăritean. M-a interesat întotdeauna în mod deosebit calea de restaurare a monahismului după perioade de declin. Ele sunt diferite în Vest și în Est. Declinul este inevitabil, e imposibil să te menţii întotdeauna la același nivel.
Viața duhovnicească nu poate fi reformată
În Rusia de azi, o mulțime de oameni vorbesc despre modul de organizare a vieții monahale, analizează "regulamentul monahal"...
În Occident este dezvoltată reforma monahală. Disciplina în mănăstiri se înăspreşte din nou, devine chiar mai crudă decât înainte. De exemplu, cistercienii au vrut să reformeze Ordinul benedictin, aplicând regulile Sfântului Benedict în mod literal, dar nu a fost de durată schimbarea. Şi ei la rândul lor au avut un declin, la fel ca benedictinii. Ordinul trapist este deja o reformă din interiorul ordinului cistercian, reformă în reformă. Aceasta, de asemenea, nu a fost veșnică.
Sunt foarte sceptic în privinţa încercărilor de reformă internă a Bisericii. Pentru că această reformare rămâne la rădăcina reformelor constitutive. Și cred că oamenii au dreptul să reformeze numai ceea ce au fondat ei înşişi. Priviţi la reforma constituantă, la reforma constituțională, militară, monetară, tot ce doriţi, acestea sunt reforme ale instituțiilor fondate de către om. Iar omul poate să le modifice în funcţie de necesitate.
Dar viața duhovnicească nu poate fi reformată. Puteți numai să faceţi sau să creaţi - și aceasta este datoria ierarhilor Bisericii, a episcopilor, a patriarhilor - condiții favorabile pentru ca Duhul Sfânt să poată, iluminând călugări buni, să reformeze monahismul din interior.
Data morţii ultimului călugăr
Există un foarte bun moment de revigorare a monahismului, asociat cu Sfântul Paisie Velicikovsky, dar putem merge mai departe. Să ne mutăm în Grecia: Athosul de la începutul până la jumătatea secolului al XX-lea a fost în declin, s-a prăbușit până la linia de plutire, fapt care a fost legat de circumstanțe exterioare moștenite din trecut.
Mănăstirile au sărăcit, frații nu mai trăiau în obște, fiecare călugăr avea propriul său ritm, iar disciplina ajunsese la nivelul său cel mai scăzut. Aceștia nu erau neapărat niște călugări răi, dar care nu mai urmau aceeași rânduială. Apoi, a urmat tragedia expulzării populației creștine grecești din Asia Mică, în anii '20, și mai multe mănăstiri și-au pierdut posibilitatea de a-i atrage pe cei de aceeași credință. Aproximativ 11 milioane de oameni. Dar înainte mai multe mănăstiri se ocupau de îngrijirea pastorală a credincioșilor.
Sunt destul de bătrân ca să-mi amintesc cum europenii făceau calcule statistice, care să arate data la care va muri ultimul călugăr. Dar acești domni nu știau că, în taină, reînnoirea schiturilor era deja o realitate. Reînnoirea nu a venit din mănăstirile mari, ci din schituri.
Carieră pentru extragerea episcopilor
Și trebuie menționați aici: o persoană foarte renumită, cunoscută de asemenea în Rusia, Iosif Isihastul, monah din anii '50, precum și mulți alții, mai puțin cunoscuți. Aceste obști mici, care, în peșteri, au trăit cu adevărat viața primilor Sfinți Părinți, au înnoit pe dinăutru 4 mănăstiri mari. Nu a fost nicio reformă. Nu a fost nicio intervenție externă semnificativă. Și, treptat, toate mănăstirile s-au întors la viața de obște. Și vreau să sper că ierarhia Bisericii va crea condiții favorabile pentru aceasta, pentru că este de datoria lor.
Una dintre aceste condiții este ca în Muntele Athos alegerea stareților să fie liberă. Desigur, acest lucru nu este întotdeauna posibil. Uneori, mănăstirea este într-o asemenea situație în care nu sunt oameni vrednici. Iar atunci trebuie să intervină episcopul, fețele bisericești înalte. Și în această privință exemplul de renaștere din timpul Cuviosului Paisie Velicikovsky este de-a dreptul seminficativ, nemaivorbind încă despre figura cheie, mitropolitul Gavriil Petrov al Petersburgului. Aceasta a fost un ierarh cunoscut care avea ca ajutor de chilie pe starețul Teofan,


<< va urma >>

[cristiboss56]

sursa: pravmir.ru


Aceasta a fost un ierarh cunoscut care avea ca ajutor de chilie pe starețul Teofan,ucenicul lui Paisie Velicikovski, călugăr în lume, căci în Rusia după reformele lui Petru cel Mare și ale Ecaterinei era interzisă viețuirea călugărească, așa cum trăiseră monahii adevărați în vremurile bune.
Mănăstirile deveniseră un refugiu pentru soldații în vârstă. Iar când a trebuit să se reînnoiască viața la Valaam, Mitropolitul îl întreabă pe Teofan: "Cine poate primi stăreția?" Înainte ar fi fost imposibil să se ia o astfel de decizie. Iar atunci el a spus: "Trebuie să-l punem pe Nazarie. E un călugăr analfabet, dar e un călugăr mare." Iar atunci Nazarie a înnoit complet această mare și veche mănăstire.
Dacă trebuie înnoită viața duhovnicească într-o anumită mănăstire, trebuie ales cel mai de seamă călugăr, poate că nu o fi prea educat, dar despre care se știe că are un avânt duhovnicesc; reînnoirea o poate face numai un călugăr.
Monahismul poate fi restaurat din interior. S-a făcut aceasta de mii de ori. Acesta este un fenomen foarte vechi în Biserică. Trebuie să i se dea posibilitatea să se dezvolte prin propriile puteri, nu-i așa? Mănăstirea nu trebuie să se transforme într-un fel de carieră de piatră, din care cei mai capabili să fie extrași de episcopi. Însă rolul său este important. Nu există nici o concurență, nu există nici o opoziție între frați și ierarhie. Dar adesea, așa cum am spus, călugării înșiși nu au fost capabili să realizeze acest lucru fără intervenția episcopului. După numirea starețului sau a stareței, care trebuie să fie călugări adevărați, mănăstirea renaște rapid din resursele sale interioare pe care le are dintotdeauna.
Cel mai important în viața monahală este însăși viața monahală
Ascultarea sau rugăciunea - de multe ori această problemă este deosebit de dificilă...
Tot timpul am ridicat această problemă călugărilor și călugărițelor în timpul călătoriilor mele. Am avut mai multe întâlniri cu comunități de maici. Și am văzut problemele lor. Dar cred că e o problemă falsă, un antagonism fals, ca să spun așa. Ceea ce este cel mai important în viața monahală este însăși viața monahală. Acest lucru presupune ca monahii și monahiile să înțeleagă în ce constă viata lor, care sunt regulile, țelul, treptele, greutățile și ispitele ce vin în tot felul, să înțeleagă că acesta este un proces progresiv.
Atunci când călugărul sau călugărița nu știu acest lucru, ei pot cădea imediat în deznădejde deoarece se suprasolicită cu sarcini, ascultări și nu își mai văd scopul. Este de datoria sfinților părinți, a stareților, a slujitorilor lui Dumnezeu, care sunt mereu autentici, iar nu fariseici, să arate călugărului sau călugăriței care spune "Nu mai pot. Pentru că am 24 de ore pe zi pline" că trebuie fie să-și facă ascultarea, fie să-și citească pravila.
Trebuie să spunem "bine" și să ne întoarcem la ceea ce este mai important pentru că scopul vieții monahale, așa cum spunea Sfântul Ioan Casian, este curăția inimii, elementul principal, care se trezește ca urmare a lucrării ascetice, a ascultării, a smereniei. Și apoi rugăciunea neîncetată este legătura neîntreruptă cu Dumnezeu, capacitatea de a păstra gândul continuu la Dumnezeu, "de a respira numele lui Hristos", cum spune Sfântul Antonie în Viața lui. Să începem cu câteva momente de rugăciune, nu cantitativ, însă calitatea lor începe să dea sens.
Scopul vieții monahale nu este să rostești un anumit număr de rugăciuni. Desigur, în comunitatea bisericească slujbele sunt importante, dar călugării nu slujesc pentru ei înșiși. Biserica întreagă participă la aceasta. Dacă citim o mulțime de rugăciuni, asta nu înseamnă că ne rugăm, să nu uităm și de calitatea rugăciunii. Iar calitatea rugăciunii e acea mărturisire smerită pe care o face vameșul la templu. Fariseul împlinea atâtea: postul, milostenia, rugăciunea și Dumnezeu mai știe ce altceva. Și-a făcut singur un inventar al faptelor sale bune. Dar el nu era plăcut lui Dumnezeu pentru că nu avea inimă smerită, el era convins că se mântuiește prin faptele sale. Vameșul nu avea nimic din acestea în afară de rugăciune. Inima smerită, iată ce vrea Dumnezeu... Iată ce e plăcut Domnului. La acest lucru nu ajungi dintr-o dată, nu de la prima încercare, este scopul întregii noastre lupte ascetice.
La urma urmelor, viața duhovnicească este foarte, foarte simplă. Și când gândul este în mod constant legat de Dumnezeu, cu amintirea lui Dumnezeu, poți să faci tot, tot ceea ce ți se cere, tot ce-ți stă în putere. Inima e în pace.
E cu neputință să fii mai mult decât creștin
Ce întrebări vă adresează mirenii cel mai adesea și ce sfaturi le dați?
În esență, mirenii vin la schit cam cu aceleași întrebări pe care le pun și călugării: întrebări despre viața duhovnicească, despre cum să trăiască deplin viața creștinească înconjurați de forfota lumească. Le dau aceleași sfaturi ca și călugărilor, și pravila pe care o dau fiecăruia, ținând cont de condițiile vieții sale. Unui tânăr căsătorit cu patru copii, nu pot să-i dau aceeași pravilă ca unui bătrân ce locuiește singur. Același lucru este valabil și în ceea ce o privește pe o mamă dintr-o familie. Nu există tipuri diferite de duhovnicie.
E cu neputință să fii mai mult decât creștin.
Călugărul nu e mai sus decât creștinul. El încearcă să fie mai înalt prin acele moduri pe care ni le-au lăsat Sfinții Părinți, dar eu pot să le dau mirenilor același sfaturi pe care le dau călugărilor. Toate sfaturile trebuie să fie adaptate la condițiile de viață ale fiecăruia, la vârsta vieții sale duhovnicești.
Mulți creștini trăiesc în lume (de exemplu mamele din familii) o rugăciune foarte profundă. Atunci când apare primul copil, apoi al doilea, apoi al treilea, multe lucruri devin foarte dificile. Ea care obișnuia să citească mai multe acatiste, iar acum, cu acest popor micuț și zgomotos de la picioarele ei, nu mai este atât de ușor, trebuie să aleagă un moment din timpul zilei.
Când simți gustul a ceea ce este esențial
Părinte Gabriel, am auzit de multe ori că Sfinții Părinți au scris cărți pentru cei care au trăit cu sute de ani în urmă...
Dar omul rămâne ceea ce este. Ispitele rămân și ele aceleași. Și dușmanii sunt aceiași, demonii. Ei sunt aceiași și încă și mai mulți acum, cu ecumeniștii, pentru că nu disting confesiunile și îi amestecă pe toți creștinii, indiferent de Biserica din care fac parte. Și personal, am obiceiul să dau oricui să citească la început texte de bază, cum ar fi învățăturile Sfinților Părinți – câteva gânduri ale Sfinților Părinți, pentru că sunt o Evanghelie trăită în pustie. Sunt pe înțelesul oricui.
Recomand și alte cărți similare, într-o oarecare măsură bagajul meu, care, prin mila Domnului, mi-a căzut în mâini încă de la început.
Dacă ai simțit gustul a ceea ce este esențial, adevărat (și aceste cărți sunt cele mai vechi din ceea ce avem), atunci poți citi ceea ce dorești: o carte scrisă astăzi, de exemplu. Pentru că gura ta, cerul gurii deja disting realmente ceea ce este fals. Mai întâi, trebuie să-ți înveți cerul gurii, să-ți ascuți gustul, nu-i așa? Și pentru asta avem nevoie de Evanghelie și de textele fundamentale ale vieții duhovnicești și monahale.
În Biblie, în Evanghelie, în învățăturile Sfântului Apostol Pavel, sunt cuprinse principiile de viață creștină. La sfinții părinți (vorbesc de părinții duhovnicești, nu de marii teologi), puteți vedea cum toate acestea sunt transpuse în viață. Și viețile sfinților s-au citit întotdeauna și de către multă lume în Rusia, sunt o lectură excelentă. Poți vedea exact cum a trăit un sfânt sau altul. Nu poți să-l imiți întotdeauna, dar poți vedea cum, în anumite circumstanțe, toate acestea au fost posibile. Îmi place foarte mult să citesc viețile sfinților, inclusiv ale sfinților recent canonizați. Și îmi spun că, dacă el a fost capabil să reziste până la sfârșit în condiții insuportabile, atunci eu în condiții prielnice, trebuie să pot să fac asta. Nu pot să-i imit în toate.
Ultima întrebare: câte limbi cunoașteți?
Vorbesc limbi din diferite țări. Am învățat limba engleză în școală și o vorbesc din copilărie, apoi am trăit in Belgia timp de 17 ani și vorbesc franceza. Locuiesc deja de 32 de ani în partea italiană a Elveției și vorbesc italiana. Sunt 4 limbi străine, împreună cu limba mea maternă, germana. Vorbesc un pic și în alte limbi, din păcate, foarte puțin în rusă, pe care am învățat-o în tinerețe, în mănăstire. Am învățat de 10 ori gramatica, dar și din celelalte limbi se amestecă totul in capul meu.
Trebuie să trăiesc constant în țară pentru a revigora tot ceea ce este în capul meu, dar într-un cap vechi nu se mai poate pune ceva nou. Vorbesc foarte repede, în ciuda faptului că rezervorul vocabularului meu este oarecum limitat la zona Bisericii, la zona liturgică. Și atunci când vorbesc despre viața de zi cu zi, mă pierd, ca să nu mai vorbim de literatură.