Sfinti militari

[IonelS]

În prealabil postat de AndreiM

Lupta dreapta e impotriva noastra, a pornirilor noastre si a patimilor, a rautatii noastre. Nu a spus Mantuitorul ca stapanitorul lumii asteia desertice ne vrea in imparatia sa de gheena? De ce sa luptam pentru ce va fi praf si pulbere?
Fiti fratilor crestini, exemplu de dragoste frateasca! Intalniti-va doi sau trei si mergeti la saraci, ajutati copii orfani si dati milostenie! Asta inseamna sa lupti, nimic nu e mai greu sa lovesti in rautatea ta si sa te smeresti pe sine!

Daca tu nu esti capabil sa-ti asumi si acest tip de traditie, construita de Dumnezeu prin acesti sfinti militari, asta nu ineamna ca noi nu trebuie sa tinem cont de ce vrea Dumnezeu !

LUPTA DREAPTA, CRESTINA, DUHOVNICEASCA, LIPSITA DE FRICA, ESTE CEEA CE LIPSESTE NEAMULUI ROMANESC ACUM !

[IonelS]

Dupa anul 313, cand imparatul Constantin cel Mare a acordat libertate crestinismului in imperiul roman, a urmat o perioada de pace pentru Biserica lui Hristos. Dar dupa aproape o jumatate de veac, a aparut o ultima incercare de reinviere a paganismului, pornita de imparatul Iulian Apostatul (361-363), numit asa tocmai pentru ca se lepadase de credinta crestina. El a pus in fruntea armatei numai ofiteri pagani, iar la conducerea marilor unitati administrative demnitari pagani, care aveau misiunea de a reintroduce si de a reface vechile temple, spre a le reda cultului, declarandu-se el insusi ca "pontifex maximus", adica mai marele preotimii pagane. Toate aceste incercari de refacere a paganismului au dus la nemultumiri si chiar la razvratiri fatise din partea crestinilor, incat s-a ajuns, in unele locuri, la noi persecutii impotriva lor. In cursul acestora si-au jertfit viata pentru Hristos si unii crestini din tinuturile dunarene. Intre ei se numara si tanarul Emilian din Durostorum (azi Silistra) pe Dunare.

Din fericire, se cunoaste actul sau martiric, pastrat in latineste si greceste, din care aflam ca era militar si ca era fiul prefectului din Durostorum, Sabbastianus. Acest act descrie pe larg martiriul sau. Se spune ca, dupa ce imparatul a dat edictul prin care crestinismul era interzis in tot imperiul roman, a fost trimis in Durostorum un oarecare Capitolin, "vicarul Traciei", om "plin de inselaciune si cu mintea intunecata, doritor fiind inca si de varsare de sange si avand mare ravna pentru idoli", ca sa cerceteze daca se mai aflau crestini. Ajungand la Durostorum, conducatorii cetatii au jurat ca toti locuitorii "se inchina zeilor nostri si neincetat la aduc jertfe cu toata cinstirea". Bucuros de un asemenea raspuns, Capitolin a chemat la un ospat pe toti dregatorii din cetate. Dar pe cand petreceau ei, tanarul Emilian "privind imprejur si vazand timpul potrivit ca sa castige cununa vietii celei de sus, fiindca se socotea crestin nu numai in fata lui Dumnezeu si a ingerilor, ci si a oamenilor si dorind ca lucrul acesta sa fie aratat tuturor a intrat in templul pagan din cetate si cu un ciocan de fier a distrus statuile zeilor, adica idolii, a rasturnat altarele si jertfele puse pe ele, apoi a iesit nevazut de nimeni".
Un slujitor al lui Capitolin vazand cele ce s-au intamplat in templu, l-a instiintat de indata. Plin de manie, a poruncit sa fie gasit vinovatul. Atunci slujitorii lui au vazut trecand prin fata templului un taran oarecare, pe care socotindu-l ca este faptasul, l-au prins si l-au batut. Dar Emilian, vazand ca este chinuit un om nevinovat in locul lui, s-a predat singur acelor slujitori, marturisind ca el este vinovat pentru cele savarsite in templu. Doi soldati l-au arestat de indata, in ziua de 16 iulie 362, ducandu-l inaintea lui Capitolin, care l-a supus unui interogatoriu. Fiind intrebat care ii este numele, el a raspuns: "Daca ma intrebi de numele meu obisnuit, ma numesc Emilian; daca, dimpotriva, cautati numele meu cel desavarsit, atunci socoteste-ma a ma numi crestin". Intrebat de ce "a adus ocari nemuritorilor zei", tanarul Emilian a raspuns cu mult curaj zicand: "Dumnezeu si sufletul meu mi-au poruncit sa calc in picioare pe acesti neinsufletiti, ca sa se arate tuturor ca sunt pietre fara suflet, muti si surzi, in care nu se afla nici un fel de graire". Plin de manie, Capitolin a cerut sa fie dezbracat si intins cu fata la pamant, poruncind apoi slujitorilor sa-l "umple de rani adanci". Pe cand era batut cu cruzime cu vine de bou, Capitolin l-a intrebat din nou cine l-a indemnat la acea fapta, la care, neinfricatul Emilian a raspuns cu aceeasi hotarare, ca numai Dumnezeu si sufletul sau l-au facut sa rastoarne si sa calce in picioare "zeii cei spurcati" si sa arunce "jertfele cele nelegiute". In fata unei asemenea infruntari, Capitolin a poruncit sa fie intors cu fata in sus si lovit cu aceeasi neindurare si pe piept.
Dupa ce l-au batut vreme indelungata, marturisind din nou ca este "rob al lui Hristos", Capitolin a poruncit sa fie ars de viu, ca nu cumva curajul si statornicia lui in credinta sa fie urmata si de altii. Atunci slujitorii l-au scos afara din cetate, aproape de malul Dunarii, unde se pregatise un rug pentru el. Emilian le-a cerut ingaduinta sa-l lase sa se roage lui Dumnezeu. Iar dupa ce s-a rugat, a fost aruncat de slujitori in foc. Dar Dumnezeu a facut o noua minune, caci "focul cunoscand pe mucenicul lui Hristos nu l-a mistuit, ci l-a pazit intreg si neatins, iar pe slujitorii lui Capitolin, cei ce erau aproape, i-a cuprins flacara si i-a ars de tot". Vazand ca a ramas nevatamat, fericitul Emilian "a marit pe Dumnezeu, si intorcandu-se spre rasarit, s-a insemnat cu semnul crucii si ridicandu-si privirile catre cer a zis: Doamne Iisuse Hristoase, primeste sufletul meu! Si zicand acestea, a adormit in pace". Era in anul Domnului 362, in ziua de 18 iulie.
Actul sau martiric istoriseste mai departe ca femeia lui Capitolin, fiind in taina crestina, a fost rugata de ceilalti marturisitori ai lui Hristos sa ceara de la Barbatul ei trupul noului mucenic spre a fi ingropat dupa cuviinta. Si astfel, uns cu miruri, trupul sau a fost redat pamantului din care a fost zidit, cu cantari duhovnicesti si cu psalmi, undeva in apropierea orasului Durostorum, la locul numit Gedina. De atunci, mucenicul Emilian este praznuit ca sfant si trecut in sinaxar in ziua de 18 iulie, ziua patimirii si mutarii sale la Domnul.
"Stea luminoasa ai aratat Bisericii Tale Hristoase, pe mucenicul Emilian si ostas prea ales care lumineaza acum toata lumea cu lucrari de minuni tainice si goneste intunericul necredintei; de la acesta luminandu-ne, cu dumnezeiasca cuviinta Te laudam pe Tine, Iisuse atotputernice, Mantuitorul sufletelor noastre" (stihira de la Doamne strigat-am din ziua de 18 iulie).

[AndreiM]

Iarta-ma frate dar nu am citit nici unde de o asemenea traditie. Cu siguranta, pe timp de razboi sa fim asemenea acestor sfinti! Iar aici as vrea sa adaug viata si scrierile Patriarhului Pavel as Serbiei.

[IonelS]

Mai citeste frate, chiar aici sau intr-alta parte si ai sa vezi sfinti militari , dati noua de Dumnezeu, timp de doua milenii ! Nu-i o rusine sa spui ca nu sti, ci ca nu exista !

[IonelS]

Acest Sfant, tanar si frumos, a fost din Tesalonic, pe vremea imparatiei lui Maximian Galeriu (293-311) si era cunoscut cu Sfantul Mare Mucenic Dimitrie, ca unul ce, de la dansul, invata sa creada in Hristos. Si s-a aratat credinta lui o data cu venirea Imparatului la Tesalonic.
Deci, dupa ce Sfantul Dimitrie a fost pus sub paza in temnita, pentru Hristos, imparatul lua parte la luptele din stadion, care aveau loc in cinstea sa si se desfata foarte, privind la lupta voinicilor cu Lie, luptatorul imparatului. Si era Lie acesta ca un alt Goliat, de neam vandal, cu trup mai mare decat alti oameni, infricosator la cautatura, cu chip si narav de fiara. Puterea lui era nebiruita si nimeni nu-i putea sta impotriva. Si era foarte iubit de imparatul, pentru puterea si nesatiul lui de a ucide oameni. Ca pe cei invinsi ii arunca in sulite, puse cu ascutisul in sus, ca sa-i strapunga si sa-i omoare. Si au fost ucisi astfel si multi crestini, pusi sa se lupte cu Lie, fara voia lor. La aceasta priveliste fara de lege luand parte si Sfantul Nestor, s-a aprins sufletul lui de ravna sa se lupte cu Lie si sa-l biruiasca, ridicand astfel ocara aceasta de pe numele Domnului.
Deci, a alergat la locul unde se afla Sfantul Dimitrie sub paza si, cazand la picioarele lui, i-a zis: "Robule al lui Dumnczeu, vreau sa ma lupt cu Lie. Ci, te roaga pentru mine, chemand numele Domnului Hristos." Iar Sfantul, insemnandu-l cu semnul Sfintei Cruci, pe frunte si pe piept, i-a zis: "Du-te si pe Lie vei birui si pe Hristos vei marturisi! ". Deci mergand acolo unde era pus podul de lupta, sub privirea lui Maximian si zicand: "Dumnezeul lui Dimitrie, ajuta-ma!", l-a apucat pe acel grozav ucigas Lie si, lovindu-l cu lovitura de moarte, drept in inima, l-a omorat. Si s-a tulburat imparatul in sufletul lui si a trimis indata ostasi de au omorat pe Sfantul Dimitrie, in temnita, cu sulitele, ca pe pricinuitorul junghierii lui Lie, iar Sfantului Nestor a poruncit de i-au taiat capul, cu insasi sabia lui, la 27 octombrie.

http://www.razbointrucuvant.ro/2010/...-a-mamei-sale/

[AndreiM]

Nu am spus ca nu exista. Tu ai spus ca e o traditie promulgata de acestia. Eu cred ca ei au fost crestini, in cadru militar, ce au pus credinta inaintea oricarui alt lucru.

[IonelS]

În prealabil postat de AndreiM

Nu am spus ca nu exista. Tu ai spus ca e o traditie promulgata de acestia. Eu cred ca ei au fost crestini, in cadru militar, ce au pus credinta inaintea oricarui alt lucru.

Stefan cel Mare de ce nu gandea ca tine ? Si-a facut garda de sfinti militari chiar la mormant !

[IonelS]

Sfintii 40 de mucenici erau soldati crestini, aflati in slujba imparatului roman pagan Licinius. Afland despre credinta lor, Agricolae, guvernatorul Armeniei, i-a silit sa se inchine idolilor. Refuzand, au fost intemnitati timp de opt zile si batuti cu pietre. Prin semne divine au fost insa intariti in dreapta credinta. In cele din urma, guvernatorul i-a condamnat la moarte prin inghetare in lacul Sevastiei. In aceea noapte s-au petrecut mari minuni: apa lacului s-a incalzit, gheata s-a topit si 40 de cununi stralucitoare au pogorat asupra mucenicilor. In zori, au fost scosi vii din lac, li s-au zdrobit fluierele picioarelor si au fost lasati sa-si dea sufletele.
Martirajul celor 40 de soldati crestini - Chirion, Candid, Domnos, Isihie, Ieraclie, Smaragd, Valent, Vivian, Evnichie, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ioan, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetie, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Leontie, Gorgonie, Teofil, Dometian, Gaie, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton si Aglaie - semnifica daruirea totala fata de Hristos.

Sarbatoarea crestina a Sfintilor 40 de Mucenici din Sevastia s-a suprapus peste inceperea anului agricol traditional si a generat o sarbatoare traditionala romaneasca, Mucenicii sau Macinicii. In credinta populara in ziua mucenicilor se incheie zilele babelor, zilele capricioase ale ingemanarii iernii cu primavara, lasand loc zilelor mosilor, zile calde. De aceea, in aceasta zi se fac numeroase ritualuri de alungare a gerului, cum ar fi: lovirea pamantului cu bate sau maiuri, rostind descantece, pentru ca sa iasa caldura si sa intre gerul, sau jocul copiilor peste foc.
Ziua de 9 martie, cand Biserica Ortodoxa sarbatoreste pe cei 40 de Mucenici ucisi in Sevastia, are pentru spiritualitatea populara o conotatie aparte. In ziua de 9 martie, in toate comunitatile rurale era obiceiul de a se scoate plugul la arat.

Dupa ce plugul era trecut prin foc de catre fierarul (faurul) satului, era reparat, curatat si purificat iar intre plugari se incheiau intelegeri pentru intovarasire la arat, in dimineata acestei zile plugul era scos in fata casei in mod festiv. Acesta era momentul ce deschidea, de fapt, ciclul sarbatorilor de primavara, presarat cu numeroase obiceiuri.

[IonelS]

Sfantul Atanasie Todoran s-a născut în Bichigiu, pe Valea Sălăuţei, într-o familie de ţărani liberi, înrudit cu familia preoţilor Coşbuc din Hordou, strămoşii poetului George Coşbuc. Există destul de puţine informaţii despre viaţa lui. Fruntaş în comună, cunoscător de carte, fusese jude şi colector de contribuţie în comunele de pe Valea Bichigiului şi a Sălăuţei. Se pare că încă din tinereţe a făcut parte dintr-un regiment care era aşezat undeva lângă Viena şi, tot amânându-i-se eliberarea, a dezertat şi s-a întors acasă. Urmărit de oamenii împărăţiei, s-a refugiat în Munţii Ţibleşului, în Maramureş şi în Ţara Chioarului. A ajuns în Moldova, unde a slujit ani îndelungaţi, cum atestă fragmentul unui document emis de domnitorul Mihai Racoviţă, din care reiese că îl eliberează din oaste pe Atanasie – în vârstă de 74 de ani – după ce a slujit 13 ani în rang de căpitan, şi că este ridicat la rang de răzeş.
Pentru vechea dezertare, a fost închis câţiva ani în Turnul Dogarilor din cetatea Bistriţei. După ce a fost eliberat, s-a întors la Bichigiu. Nefiind preot ortodox în sat, s-a opus cu îndârjire împărtăşirii fiului său cu azimă, precum şi spovedirii lui de către un preot unit. Bătrânul şi-a îngropat băiatul în ritul credinţei strămoşeşti; fata îi murise şi ea cu ani în urmă, când era fugar prin munţi.
În anii 1761-1762 a tratat cu guvernul din Viena, alături de alţi fruntaşi, militarizarea a 21 de comune de pe Valea Bichigiului, Sălăuţei şi Someşului Mare. A fost personal la Viena, împreună cu alţi români, unde s-a încheiat pactul cu guvernul şi li s-au dat asigurări că, după intrarea în regimentul grăniceresc, românii din ţinutul Năsăudului vor beneficia de înlesniri. El a cerut însă ca, prin înfiinţarea regimentului de graniţă, românii să nu fie siliţi să-şi lepede credinţa, căci de decenii ortodocşii transilvăneni se confruntau cu impunerea, aproape pe orice cale, a credinţei unite.
Întors acasă şi aşteptând roadele înţelegerii, Atanasie şi-a dat seama că nu s-a ţinut seama de dorinţa românilor şi a început să se opună pe faţă procesului de militarizare. Năsăudenii vedeau limpede că sistemul grăniceresc urmărea să-i convertească la catolicism şi, apoi, că nu li se aplica promisiunea ridicării iobăgiei.
La 10 mai 1763, la Salva, pe platoul numit „La mocirlă”, era organizată sfinţirea drapelelor de luptă şi depunerea jurământului de către nouă companii ale Regimentului de graniţă nou înfiinţat. Generalul Bukow, trimis de Curtea din Viena să urmărească şi să impulsioneze în Ardeal trecerea la catolicism, a venit să primească jurământul grănicerilor năsăudeni şi să le sfinţească steagul.
Când militarii erau pregătiţi pentru depunerea jurământului, în faţă a ieşit, călare, „moş Tănase Todoran”, în vârstă de 104 ani, şi le-a rostit grănicerilor o cuvântare. Printre altele le spunea: „De doi ani noi suntem grăniceri şi carte n-am primit de la înalta împărăteasă că suntem oameni liberi!… Şi apoi aşa nu vom purta armele, ca sfânta credinţă să ne-o batjocorească! Jos armele!”.
Cuvintele înflăcărate ale bătrânului ce purta pe umeri mai bine de o sută de ani de viaţă au dat roade. Soldaţii care urmau să depună jurământ de credinţă faţă de Viena au trecut de partea lui Atanasie, aruncând armele jos, în semn de protest şi nesupunere.
La scurt timp după aceea, s-au făcut cercetări pentru ca vinovaţii de nesupunere să fie pedepsiţi.
La 12 noiembrie 1763, pe acelaşi platou „La mocirlă” din Salva, a avut loc execuţia celor găsiţi vinovaţi de revolta din luna mai. Atanasie Todoran a fost frânt cu roata de sus în jos, iar capul i-a fost legat de o roată, „pentru că i-a reţinut pe oameni de la unire şi de la înrolarea în statutul militar grăniceresc…” – după cum se arată în sentinţa de condamnare. Împreună cu Atanasie au fost executaţi prin spânzurare, „pentru aceeaşi crimă”, Vasile Dumitru din Mocod, Manu Grigore din Zagra şi Vasile Oichi din Telciu, iar alte nouăsprezece persoane au primit pedepse aspre pentru implicarea în revoltă; unii dintre aceştia au şi murit datorită bătăilor cu vergi.
Execuţia prin frângerea cu roata a lui Atanasie Todoran este prima ordonată şi executată de Habsburgi pe teritoriul Transilvaniei. Va urma, abia după aproape 22 de ani, tragerea pe roată a lui Horea şi Cloşca, în 1785, la Alba Iulia.
Posteritatea imediată şi cea târzie îl aşează pe Mucenicul Atanasie Todoran la loc de cinste, actul său de credinţă şi moartea martirică fiind menţionate în cântece şi poezii populare, scrisori, documente, dar şi – până astăzi chiar – în memoria vie a năsăudenilor.