Frica de Dumnezeu

Abia acum vad ca, Scotland, ai postat inaintea mea, tocmai cand scriam eu postarea anterioara...
Si imi pare ca, daca ai fi postat dupa mine, si nu apucai sa scrii tu primul, poate ai fi ezitat putin, poate ai fi renuntat sa stergi si ... s-o stergi. Hai, Scotland, nu imi da prilejul sa devin profetic!... :)
Spunea de curand Mihnea ca e o galceava generalizata in lumea crestina. Mai comitem si noi aici, dar chiar e pacat ca ai sters postarea, era cum nu se poate mai nimerit, la locul si momentul ei (sotia mea a retinut, iata, ca folositor pentru ea, din tot topicul, doar o parte din prima postare a lui Cristi si postarea ta).


S.O.S.!!!
Cine mai ajuta sa depasim prima criza de crestere a fragedului topic??!
(poate cu rugaciunea Sfantului Efrem...)


P.S. Pe de alta parte, cand am propus tema, rugasem chiar pe fratii crestini de alta confesiune sa participe la dezbatere, pentru nuantarea si adancirea temei. Daca am gresit cu aceasta rugaminte, rog sa fiu iertat din toate partile. Am crezut ca Frica de Dumnezeu este un subiect comun al intregii crestinatati, daca nu chiar un liant care sa favorizeze comunicarea dintre noi. Ma iertati va rog, sper sa depasim impasul.

Am gasit in lucrarea "Vom vedea pe Dumnezeu precum Este" de Arhimandrit Sofronie Saharov, mai multe cuvinte de folos sufletesc, legat de tema threadului, printre care si urmatorul pasaj (pag. 206/207):

"Cu cat mai incordat cutremurul nostru de a ne arata nevrednici de Dumnezeu, cu atat mai "dezgolita" se va arata toata lumea noastra launtrica, si pentru noi insine, si, bineinteles, inaintea Fetei lui Dumnezeu: "Nu este zidire nearatata inaintea Lui, ci toate sunt goale si dezvelite inaintea ochilor Sai" (Evr. 4:13).
Privegherea mintii si trezvia inimii duc la ceea ce multor necercati le poate parea de necrezut sau exagerat, si anume: crestinul descopera prezent in sine, si vadit si ascuns, tot raul inlauntrul sau, cel putin ca potential, si se vede pe sine cu adevarat mai rau decat toti si decat totul."


"Domnul a zis: <Nu va temeti de cei ce ucid trupul... ci... temeti-va de Cela ce, dupre ce a ucis, are stapanire sa arunce in gheena. Asa, zic voua, de Acela sa va temeti.> (Lc. 12:4-5) Domnul, Cela ce S-a dat pe Sine mortii pe cruce, nu spune cuvinte desarte, fara insemnatate. Iar eu nicicum nu voiam sa le micsorez caracterul categoric. Si frica, frica de viata datatoare - nu se departa de la mine. Mai mult, ceva straniu se petrecea: de cum slabea aceasta, simteam launtric indepartarea de la mine a unei puteri vii - rugaciunea scadea, mintea se risipea, simtamantul lui Dumnezeu se pierdea intr-o ceata: cu duhul muream. De abia mult mai tarziu aveam sa aflu ca ma povatuia Duhul lui Dumnezeu, iar chinul mi s-a preschimbat intr-un folos de nemasurat: cutremurul inaintea vecinicei pierzanii si plansul pocaintei - in chip tainic ma prefaceau intreg in rugaciune. Duhul meu, slobod, fara vreo straduinta a vointei, se inalta in contemplarea unor realitati pana atunci necunoscute: nesfarsitele prapastii ale fiintei, intunecatele salasuri ale iadului, dar si Cerul luminat de Lumina nefacuta.
Binecuvantat fie Numele Lui invecii vecilor."

La prima ta întrebare, frate Ioan, aş fi fost ispitit să spun: „Da, sunt pregătit. Ba chiar doresc acel moment al trecerii, după care Îl vom cunoaşte pe Domnul cu adevărat şi ne vom regăsi, nădăjduiesc, toţi cei care ne-am iubit în viaţa asta”. Iar cu privire la teamă aş fi zis, ca şi Ana Maria N, că nu mă tem decât de a pierde iubirea lui Dumnezeu (de la părintele Galeriu citire). Şi asta m-ar fi plasat, cred, în ceata iubiriştilor.

Mai amintindu-mi, însă, de viaţa mea trecută şi prezentă, mi-am dat seama de marea responsabilitate a fiecărei clipe pe care am trăit-o şi pe care o trăiesc, şi că fiecare din ele poartă în sine Judecata. Suntem fiinţe răspunzătoare. Adică suntem chemaţi să răspundem chemării lui Dumnezeu şi a semenilor. Şi, privind în urmă văd oameni pe care i-am dezamăgit, care au aşteptat de la mine ceva, iar eu n-am fost în stare să-mi frâng egoismul şi să le dau ce aveau ei nevoie. Iar în viaţa de zi-cu-zi sunt, din nou, atâtea chemări din partea lor, pe care le trec cu vederea, spunându-mi că nu mă privesc sau că mă depăşesc. Mă simt vinovat că nu fac acel efort de auto-depăşire care mi se cere, de jertfă de sine, adică. Acel efort pe care o mamă, spre exemplu, îl face atât de natural, dându-se pe sine în fiecare clipă copiilor, familiei, fără a-l mai conştientiza, în cele din urmă.

Cât priveşte chemările pe care Dumnezeu mi le-a adresat, la acestea am fost şi sunt şi mai surd. Păstrez în inima mea regretul de a nu-L fi ascultat atunci când m-a chemat prin gura duhovnicului meu sau printr-un cuvânt al Evangheliei. Şi dacă aş avea în minte mereu cuvintele Lui, mereu aş şti că mă ţin departe de El.
Cu toate acestea, Dumnezeu, care ne-a înfiat, nu-mi poate apărea niciodată înfricoşător. Cu atât mai puţin Hristos, care ne va judeca. Ştiu că voi primi (...era să spun „ce mi se cuvine”, însă nu după merite ni se va da, căci nimeni nu poate aduce ceva de la sine) ceea ce deja am ales în fiecare clipă a acestei vieţi şi-I voi mulţumi Domnului pentru dreptate, chiar de voi fi de-a stânga.
Cred că Judecata nu e decât evidenţierea, fără nicio umbră, a alegerilor pe care le-am făcut în fiecare clipă a vieţii. Ne vom vedea atunci aşa cum suntem, cu sufletele dezbrăcate de corpuri, în lumina orbitoare a Dumnezeirii, căreia nimic nu i se poate ascunde.

[MariS_]

În prealabil postat de ioan cezar

Pentru ca a razbatut un fir de energie stenica, chiar vesela, din schimbul de cuvinte al fratilor catolici, ingaduiti-mi sa pun si eu un strop de anecdota, nu fara legatura cu topicul nostru.
Iata, azi ma jucam cu Tudor, baietelul meu, bucurosi fiind ca a primit un nou joc cu indieni.
Inainte sa incepe lupta s-a gandit sa isi construiasca mai intai o cetate, folosind si alte jucarii, piese de constructie etc. Pana sa isi faca el treaba, eu am spalat vesela si, desigur, am aruncat o privire (adictiva, de-acum...) pe forumul nostru...:).
Cand m-am intors am trait o clipa de stupor: Tudor construise un adevarat front de lupta, un zid de-a dreptul chinezesc (care mi-a taiat brusc pofta si orice speranta ca as mai putea sa cuceresc cetatea) si doua randuri succesive de soldati, grupati in jurul cate unui dragon/general din alt set de jucarii. A adaugat avioane de lupta, care de lupta romane si, mult in spate, ascuns dupa niste braduti de plastic ... o arma secreta! ("cu laser", a precizat el).
Eu, de partea cealalta, cu cativa ponei si vreo 5-6 yanchei, semanam cu trupa de luptatori din filmul cu samurai postat de Scotland... :)
Eram gata sa ma dau batut cand... mi-a venit o idee!
I-am sugerat sa ii puna pe doi dintre soldatii cu pusti sa le reproseze arcasilor ca sunt cam saraci in dotare si ca au haine ca vai de ele... Va inchipuiti ce a iesit! Arcasii au ripostat, alti soldati au sarit sa ia apararea fratilor lor, au intervenit si generalii, incateva secunde toata armata lui Tudor era spulberata in luptele purtate de o singura parte a baricadei. Evident, bomba cu laser a explodat in tabara lui.
Iar mie mi-au ajuns caii si yancheii ca sa trec falnic printre lesurile lor...

La sfarsit am pus si concluzia: "Divide et impera!"
La care Tudor mi-a replicat prompt: duhul dezbinarii mi-a mancat armata, taaata!... Dar n-a plans, fiind mai mult bucuros ca a vazut "pe viu" putina politica si o scanteie de teologie practica.

Hei, sa va zic o poveste, ca tot e vorba de .. buna dispozitie.
Era odata un om ce primise mostenire un lingou de aur si, din acest motiv, se credea foarte bogat. Il privea in fiecare zi si era tot mai multumit. Pe lingou era scris cu litere mari o eticheta: AUR. Omul se mandrea cu el si il arata tuturor celor apropiati lui. Dar intr-o zi veni si un batran netot, care n-avu ce face si zgarie putin eticheta respectiva. Se gandea ca nu strica sa verifice ce se ascundea dedesupt. Si numa' ce sterse cuvantul AUR si dedesupt aparu altul: RAU. Culoarea si ea se schimba, din aurie deveni rosie. Incitat, batranul mai zgarie in continuare si sub aceasta eticheta descoperii o alta: URA, iar culoarea deveni deja aproape neagra. Aceleasi litere ale etichetei .. dar cu totul alta semnificatie. Atunci batranul ii zise bland omului nost': - Niciodata sa nu te mai increzi in etichete! Si de atunci omul nostru, desi se stia acum sarac, a inceput sa pretuiasca .. intelepciunea.
Har, smerenie si jertfa de sine.

[catalin2]

Eu stiu ca de obicei la Sfanta Impartasanie se spune "Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati". Cred ca un preot spunea ca sunt trei trepte, fiecare e buna dar fiecare mai inalta decat precedenta. Prima treapta e frica de Dumnezeu, cu care tot omul se poate mantui daca tine seama de ea. Astfel omul de frica pierderii mantuirii si pedeapsa Iadului face toate cele lasate de Mantuitor, inclusiv invatatura cea dreapta.
A doua treapta este credinta, adica cel ce a inteles si invatatura, nu mia e doar frica, ci si constientizeaza in ce crede. A treia trapta e cel ce a ajuns la dragoste, face toate poruncile din iubire de Dumnezeu si de oameni, nu mai e numai frica sau intelegerea rationala.
Dar la fel de bine acest pasaj se poate interpreta ca cel ce se apropie sa aiba din toate cele trei, si frica de Dumnezeu, ci credinta fierbinte, si dragoste.

[cristiboss56]

Ai fost, eşti şi rămâi acelaşi OM minunat, dar prea sensibil , în cale afară de sensibil. Păi , măi OMULE , trebuie să-mi apăr credinţă, iar părintele Cleopa e al nostru şi de aceea citez din el . Îţi mai spun un "secret", am citat chiar din cărţile trimise de tine prin poştă în urmă cu un an ! Eşti dulce, eşti simpatic, eş ti Protestant , dar eşti Om pentru mine şi cred că asta contează cel mai mult ! Fuguţa înapoi în "camera de discuţii", adică aici. N-am emoţion, căci sunt pe mobil, dar îti trimit un zâmbet MARE ! Te aştept prietene , te aştept ! Cristian

Cristi,te rog din tot sufletul sa nu iti faci nici o grija.Esti un om minunat si un prieten de nadejde.Nu as putea sa te consider niciodata altceva.Nu ai scris tu regulile si faci exact ce as face si eu in locul tau.Inteleg situatia,nu am nici cea mai mica intentie sa te fac pe tine vinovat pt ca iti aperi credinta.Ar fi o nebunie pe care sper sa nu fiu atat de josnic incat sa o pun in practica.Topicul chiar merita sprijinit pentru ca Ioan a avut o idee foarte buna sa abordeze acest subiect,mai ales in ziua de azi.Godspeed prietene :)

Va multumesc, Cristi si Scotland, pentru frumoasa depasire a momentului.
Eu chiar am cerut ajutorul vostru prin propunerea acestei teme. Am ajuns de curand la convingerea ca aici, in Frica de Dumnezeu se pune temelie mare credintei sau se surpa totul. Si am nevoie de ajutor pentru turnarea de fier/beton...:)
Desigur, avem ca sprijn rugaciunea, avem slujbele, desigur. Totusi imi place mult ce scrie aici un batran imbunatatit din vechime (Sfantul Antonie cel Mare):

"Scripturile destule sunt spre invatatura. Dar este inca mai bine a ne indemna si noi unii pe altii intru credinta si a ne mangaia prin cuvinte." (Vietile Sfintilor pe Ianuarie, pag. 311)

(Asta imi pare ca ar merge ca motto pentru intreg forumul nostru!)

[cristiboss56]

Am gasit si "parerea" adminului acestui site , referitoare la tema acestui thread , intr un articol publicat in urma cu ceva timp . Iata continutul articolului :

"Iti poate fi frica de cineva necunoscut sau cunoscut ca fiind un rau factor, dar sa spui ca trebuie sa-ti fie frica de Dumnezeu, dupa cum ne cere Scriptura, pare nefiresc. Si asta pentru ca noi stim ca Dumnezeu doreste sa Se uneasca cu noi, in vreme ce frica ne face sa ne indepartam si sa vedem in cel de care ne-am indepartat pe cineva care ne pune in pericol viata.

Dar frica de Dumnezeu este opusul fricii de lume. Frica de Dumnezeu vestita de Scriptura, este frica de a nu-L pierde, este dorinta de a ramane in El si nu de a ne ascunde de El.

Pana la unirea cu Dumnezeu avem nelinisti si temeri. Sa nu uitam ca si Apostolii, dupa rastignirea lui Hristos, s-au ascuns de frica iudeilor (Ioan 20, 19). Se temeau pentru ca Duhul nu se pogorase peste ei. Insa, cand omul a ajuns la unirea cu Dumnezeu, el nu se mai tulbura nici daca lumea intreaga s-ar porni impotriva lui. Ajunge la vorbele psalmistului: "Domnul este luminarea mea si mantuirea mea; de cine ma voi teme? Domnul este aparatorul vietii mele; de cine ma voi infricosa? " (Ps. 26, 1-2).

Multe persoane inteleg frica de Dumnezeu ca frica de pedeapsa. Isi spun: "nu fac asta pentru ca nu doresc sa fiu pedepsit". Aceasta frica este specifica celor care nu au progresat in credinta, caci Sfantul Evanghelist Ioan spune ca "in iubire nu este frica" (1 In 4,18). Cel ce a progresat nu savarseste binele nici de teama de a nu fi pedepsit si nici din dorinta de a fi rasplatit, ci pentru ca isi iubeste Parintele.

Dar Parintii considera aceasta frica de pedeapsa ca fiind "inceputul vietii celei adevarate". Frica de pedeapsa aduce constientizarea pacatelor si vesteste chinurile ce vor urma din cauza acestei false vietuiri. Aceasta frica duce spre pocainta, infranare de pacate si efort de implinire a voii lui Dumnezeu. Cu cat inainteaza omul in aceasta lucrare, pe atat de mult locul fricii este luat de dragoste. Progresul duhovnicesc este descris de Sfantul Isaac Sirul astfel: "Omul, cat este in trandavie, se teme de moarte. Iar cand se apropie de Dumnezeu, se teme de judecata. Dar cand a inaintat deplin, a inaintat in dragoste".

In concluzie, trebuie sa stim ca Dumnezeu nu-si doreste copii fricosi, ci persoane implinite pana la "masura barbatului desavarsit, care este Hristos" (Efes. 4, 13)."
Adrian Cocosila

[George.m]

Mare dar e frica de Dumnezeu. Cel ce o simte, cel ce o experiaza, isi da seama cu adevarat cat de importanta e, cat de mult ajuta in urcusul duhovnicesc. Insa, din nefericire pentru om, exista ispita de a nesocoti acest margaritar duhovnicesc, de a-l calca, porceste, in picioare.

Frica de Dumnezeu ne ajuta sa fugim de pacate. Dupa a mea parere, nu simte dragostea de Dumnezeu cel ce nu a gustat frica de El, cel ce inca se zvarcoleste in pacate de toate soiurile. Nu pot spune ca am dragoste daca inca ma hranesc cu carnea fratelui meu.

Nu ne-am mai sfasia intre noi precum fiarele salbatice daca ar licari in noi teama de Dumnezeu. Nu am mai lucra contra Celui de Sus, nu L-am bate, nu L-am scuipa si nu L-am rastigni, nu L-am omori, daca ne-am teme de El. Dracovenia cea mare e ca, nesimtind frica de El, infigem piroane in mainile si picoarele Lui, avand dragostea pe buze.