Cel mai josnic pacat si cea mai mare virtute

[laurastifter]

Doamne ajută!
Aşa cum cei mai mulţi dintre noi ştim, Biserica noastră a împărţit păcatele şi virtuţile în categorii distincte, stabilind că, în viaţa duhovnicească, anumite virtuţi sunt mai importante decât altele (deşi toate exprimă dragostea noastră pentru Dumnezeu, Cel Ce ni le-a poruncit) şi, de asemenea, că nu toate păcatele au aceeaşi gravitate (cu toate că, potrivit Sfinţilor Părinţi, "păcatul cel mai mare este acela care te stăpâneşte" şi "greşelile mari din cele mici se nasc").
Fără a avea intenţia să pun la îndoială aceste clasificări ale virtuţilor şi păcatelor - căci în mod cert virtuţile teologice sunt mult mai importante decât cele morale şi le includ pe acestea, tot aşa cum, în cazul păcatelor, o faptă groaznică, încadrată în categoria păcatelor strigătoare la cer, are consecinţe incomparabil mai grave decât greşelile pe care le facem noi, din când în când, în relaţia cu cei apropiaţi - , m-am gândit că ar fi interesant să răspundem aici la următoarea întrebare: nouă, în mod subiectiv, ce păcat ne pare a fi cel mai grav, cel mai josnic, cel mai înfricoşător? De asemenea, dintre toate virtuţile şi dintre toate faptele bune ce pot fi săvârşite, care ne impresionează cel mai mult, pe care am plasa-o pe locul I într-un clasament al virtuţilor şi faptelor creştineşti?
Repet: în mod incontestabil, virtuţile teologice sunt esenţiale, fundamentale pentru relaţia noastră cu Dumnezeu şi le includ pe celelalte căci "în acestea se cuprind toată Legea şi Proorocii" - precum spunea Mântuitorul despre virtutea iubirii. La fel şi în cazul păcatelor: o crimă este, în mod evident, un păcat mult mai înfricoşător decât fapta unui elev de a-şi minţi "profu' de mate" care-i cere temele. :)
Acestea fiind spuse, vă propun să încercăm împreună realizarea unui clasament cu fapte bune şi rele, în funcţie de... de opiniile personale, de experienţele noastre de viaţă etc, luând tot timpul în considerare reperele clare şi revelate ale moralei creştine.
Ce păcat îţi pare cel mai grav, cel mai urât?
Ce faptă bună şi ce virtute te impresionează cel mai mult la cei din jurul tău?
Sincer, deşi eu am deschis topicul, mărturisesc că-mi este foarte dificil să răspund acestei provocări pe care am gândit-o, pentru că fiecare faptă, într-un fel sau altul, mai mult sau mai puţin vizibil, ne reprezintă, mărturiseşte despre noi şi, nu în ultimul rând, ne alcătuieşte, ne modelează sufletul în bine sau în rău ("ceea ce faci te face" - spunea părintele Teofil Părăian). Prin cele mai neînsemnate fapte bune din viaţa de zi cu zi, ne manifestăm dragostea pentru Dumnezeu şi pentru semeni (virtutea supremă, căci "Dumnezeu este iubire") şi sporim în ea, apropiindu-ne din ce în ce mai mult de idealul moral propus nouă de Hristos Dumnezeu: "Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este" (Mt5, 48). Hristos ne-a îndemnat să fim desăvârşiţi? Înseamnă că putem, înseamnă că suntem capabili de aşa ceva! Desăvârşirea/perfecţiunea, însă, este infinită şi, din acest motiv, în permamenţă avem datoria de a spori în bine, nu pentru o ambiţie personală (aceea de a fi desăvârşiţi pentru a ne dovedi nouă înşine că putem), ci numai şi numai de dragul lui Hristos, Mântuitorul şi Dumnezeul nostru, Cel Care ne-a poruncit aceasta.

Ce păcat îmi pare cel mai grav? Trădarea. Trădarea, în toate formele (trădarea directă a lui Dumnezeu prin apostazie, dar şi trădarea semenilor, prin care tot Dumnezeu este Cel renegat şi necinstit). Mă înfricoşează acest păcat! Mai mult decât oricare altul! Păcatul lui Iuda îmi pare mult mai cumplit decât cel al fariseilor, care i-au cerut lui Pilat uciderea lui Dumnezeu. De ce? Simplu: pentru că fariseii, în orbirea necredinţei şi fanatismului lor, fuseseră de la început adversari declaraţi ai Adevărului şi crima lor a constat mai degrabă în faptul că au ucis o Persoană despre Care ştiau că n-are nicio vină, doar pentru "vina" de a exprima o învăţătură diferită de a lor. Fariseii au păcătuit şi pentru că, ştiind atât de amănunţit profeţiile mesianice rostite de secole, nu au înţeles că Cel Care le stătea în faţă este Însuşi Dătătorul şi Împlinitorul acelor profeţii, Însuşi Cel vestit şi mult aşteptat. Ei de la început au refuzat să creadă în Hristos şi, fanatici fiind, au mers până la crimă în ura lor, dar acest păcat rămâne, în opinia mea, mai puţin grav decât păcatul celui care, apostol fiind, şi-a trădat Învăţătorul, L-a dat în mâinile adversarilor pe Însuşi Acela Care-i vestise că Se va sacrifica pentru el. Aşa cum atât de profund scria părintele Nicolae Steinhardt, Iuda ar fi trebuit să respingă ispita de a-L trăda pe Hristos, indiferent de subtilitatea acelei tentaţii, chiar dacă scopul trădării ar fi fost mult mai complicat decât obţinerea unei sume de bani (30 arginţi). Chiar dacă Iuda ar fi fost condus la trădare de aparenţa slujirii unei cauze înalte (în sensul că, auzind despre moartea lui Mesia pentru lume, ar fi vrut să participe la actul mântuirii universale), ar fi trebuit să pună mai presus de orice dragostea pentru Învăţătorul său, devotamentul total şi necondiţionat pe care I-l datora. Iuda (şi toţi urmaşii săi din istorie) ar fi trebuit să nu-şi amăgească în mod josnic conştiinţa şi, potrivit exprimării lui Steinhardt, să gândească oricât de simplist, de naiv, de "îngust": "pe mine nu mă interesează să particip la mântuirea lumii; eu Prietenul şi Învăţătorul NU mi-L vând, orice-ar fi! Raţionamentul meu este îngust? O fi, dar de el nu mă despart!" (am citat inexact, din memorie). Tragedia lui Iuda a constat în faptul că a pus o patimă (iubirea de arginţi) sau poate chiar o idee aparent nobilă mai presus de fidelitatea datorată lui Hristos.

De asemenea, trădarea faţă de semeni (faptul de a-i provoca o suferinţă gravă unei persoane dragi, abandonarea propriilor copii sau părinţi, destăinuirea unui secret important ce ţi-a fost încredinţat etc. etc) este o faptă ce poate fi încadrată, în opinia părintelui Steinhardt, în categoria blasfemiilor împotriva Sfântului Duh Care sălăşluieşte în sufletele tuturor celor pe care-i trădăm. Părintele Nicolae Steinhardt, fiind constrâns să aleagă între "privilegiul" de a deveni informator al Securităţii comuniste şi privarea de libertate, a preferat să meargă la închisoare (primind o condamnare de 13 ani), decât să-şi trădeze prietenii; şi a făcut această alegere eroică înainte chiar de a primi Sfânta Taină a Botezului. Cei care-şi trădează semenii vor auzi, în Ziua Judecăţii, răspunsul Milostivului şi DREPTULUI Judecător: "întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut". Dacă-i înşelăm şi trădăm pe semeni, pe Hristos Îl renegăm, pentru că El, în dragostea Sa, Se implică total în suferinţa victimelor indifernţei şi nesincerităţii noastre.