Viata crestina in pilde

[OvidiuO]

POCĂINTA

Drumul lacrimilor

Un mare bandit, după ce a trăit o viaţă de nelegiuiri, şi-a luat îndemnul să se pocăiască. A mers la un pustnic şi i-a spus gândul. Pustnicul l-a sfătuit:
- „Ia un butoi mare şi-l umple cu apă. Şi când o fi plin să ştii că Dumnezeu te-a iertat.”
Omul merse şi făcu aşa. De ce turna, de ce butoiul gol rămânea. Turna zadarnic. Începu atunci să se mâhnească zicându-şi:
- „Se vede treaba că nu găsesc iertare la Dumnezeu…”
Aşa de mare era mâhnirea lui, încât începu să-i curgă lacrimile.
Atunci s-a petrecut o minune.
Butoiul s-a umplut pe dată, iar omul simţi în suflet mângâierea iertării lui Dumnezeu.
Numai prin lacrimile căinţei putem căpăta de la Dumnezeu iertarea păcatelor noastre.

Cel mai vinovat

Un domnitor de pe vremuri s-a dus să vadă pe cei din temniţă. Acolo a întrebat pe puşcăriaşi care-i vina pentru care stau închişi.
Toţi îi răspunseră că stau acolo fără nici o vină.
Numai unul dintre ei îi spuse:
- „Măria ta, pentru fapta ce-am săvârşit pedeapsa a fost prea mică.”
Atunci domnitorul, arătând spre el, zise:
- "Locul acestui om vinovat nu poate fi între nişte oameni aşa de treabă, el trebuie să plece de aici." Şi dădu poruncă să fie scos din închisoare.
Aşa face şi Dumnezeu cu noi: dacă mărturisim păcatul şi ne căim, iertaţi vom fi.

[OvidiuO]

POSTUL

Hrana duhului

Un om evlavios fu întrebat odată:
- "Cum posteşti d-ta?"
Iar el răspunse:
- "Mă hrănesc cu cele ale duhului, ca să pot cu cele ale trupului să hrănesc pe cei ce nu au ce mânca. Făcând astfel, aşa de tare mi se uşurează duhul, că pot lesne urca spre Domnul".

[OvidiuO]

PRIETENIA

„Nu i-am întrebat…"

Într-o zi, la o închisoare dintr-un oraş, veni un inspector. Auzise că directorul acelei închisori făcea adevărate minuni cu deţinuţii lui, aducându-i, pe cei mai mulţi, la calea cea bună.
După ce vizită închisoarea şi se convinse de cele auzite, inspectorul veni în odaia directorului, căutând a se interesa asupra metodei pe care acesta o întrebuinţa, ca să capete nişte roade aşa de bune.
Începu, aşadar, a-l întreba:
- "Ce fapte au săvârşit aceşti deţinuţi?"
Directorul, spre uimirea inspectorului, îi răspunse:
- „Nu i-am întrebat niciodată.”
- „De ce?”
"Fiindcă eu nu mă ocup de trecutul lor, ci numai de ceea ce au să fie ei, după ce vor ieşi de aici. Aşa că eu îi consider pe toţi oameni de treabă acum şi-i tratez ca pe nişte prieteni ai mei.
- "Şi crezi că este bună această metodă?"
Directorul îi răspunse:
- "Atât de bună, încât cu ea, mai ales, am izbutit a avea roadele pe care le vedeţi.”

[Makavelli]

Casa Domnului

Într-o seară de iarnă, o tânără familie stătea în jurul mesei. Tatăl era trist şi apăsat de griji, iar mama plângea, ţinându-şi faţa în palme. Fetiţa lor cea mică, mirată de această situaţie, se apropie încet şi întrebă:
- Mamă, de ce plângi ?
- Fata mea, sunt zile grele, nu mai avem bani şi pentru a putea trăi am vândut şi casa aceasta frumoasă. Mâine va trebui să ne mutăm într-o casă mult mai mică. De aceea plâng, fiindcă ne este greu să plecăm din aceast loc minunat, unde am trăit în linişte atâţia ani, şi să ne mutăm într-o casă sărăcăcioasă şi ca vai de ea ...
- Dar, mamă, nu locuieşte Dumnezeu şi în casa aceea săracă în care ne vom muta ?
Miraţi de credinţa copilei şi de adevărul spus de aceasta, părinţii au înteles că, în viaţă, greutăţile şi necazurile de orice fel încolţesc sufletul omului, dar credinţa şi speranţa nu trebuie niciodată uitate, fiindcă doar cu ele în suflet drumul spinos al vieţii e stăbătut mai uşor.


“Precum meşterul aruncă aurul în topitorie şi-l lasă a se cerne şi a se curăţi prin foc până ce vede că străluceşte, tot aşa şi Dumnezeu lasă sufletele omeneşti să fie cercetate de necazuri, până ce se curăţă şi se lămuresc.
De aceea, o astfel de cercetare a lui Dumnezeu este o mare binefacere pentru suflet.”

[Makavelli]

Al patrulea mag

Există o poveste veche, care spune că, de fapt, au fost patru magi care doreau să se închine Mântuitorului, la naşterea Sa. Cel de-al patrulea şi-a vândut tot ce avea şi, cu banii obţinuţi, a luat trei pietre scumpe: un safir, un rubin şi o perlă, pe care să le ducă în dar Mântuitorului. Grăbindu-se să ajungă în Babilon, unde îl aşteptau cei trei magi, acesta a întâlnit pe drum un om rănit, pe care nimeni nu îl ajuta. L-a dus pe bietul om la un doctor căruia i-a dat safirul pentru a-l îngriji pe bolnav până ce se va însănătoşi complet. Toate acestea l-au întârziat. Când a ajuns la locul întâlnirii, magii plecaseră deja fără el, însă nu s-a descurajat, ci şi-a continuat drumul singur, călăuzit de steaua ce-l ducea spre Bethleem. Ajuns aici, a aflat că magii L-au găsit deja pe prunc, că soldaţii lui Irod omoară toţi copiii nou-născuţi şi că Sfânta Familie a plecat spre Egipt, pentru a se feri de mânia regelui. Chiar în faţa sa, un soldat încerca să-i smulgă unei tinere femei copilul pentru a-l omorî. Femeia îşi apăra cu disperare pruncul. Magul i-a arătat soldatului necruţător rubinul şi i-a spus:

- Lasă copilul să trăiască şi îţi voi da această piatră scumpă. Nimeni nu va afla de târgul nostru.
Ademenit de nestemată, soldatul a luat piatra, îndepărtându-se grăbit. Tânăra femeie i-a mulţumit străinului cu lacrimi de bucurie şi recunoştinţă.
Acesta s-a hotărât să-L caute mai departe pe Mântuitor. Acum, mai avea un singur dar, perla. A plecat şi el spre Egipt, unde, ani de zile, L-a căutat pe Iisus, însă fără nici un rezultat. După 30 de ani, a aflat că undeva, în Palestina, Mântuitorul propovăduieşte Evanghelia. Bucuros că, în sfârşit, ştie unde Îl poate găsi, s-a grăbit spre Iudeea. Ajuns la Ierusalim, spre seară, a aflat că Iisus Hristos este răstignit pe Dealul Căpăţânii. S-a grăbit magul spre locul acela cu dorinţa să-L vadă în viaţă pe Mântuitor, să-I ducă darul său pe care îl păstrase de atâta timp. Însă, prin faţa lui au trecut doi soldaţi romani ce duceau în sclavie o tânără evreică. Oprindu-i, magul le-a spus:

- Dacă îi daţi drumul fetei, vă dăruiesc această perlă. O puteţi vinde şi împărţi banii. Veţi câştiga mult mai mult lăsând fata liberă.
Lacomi, soldaţii au luat perla, eliberând-o pe tânără, care, plângând de fericire, nu ştia cum să-i mulţumească străinului. Dar magul, rugându-se cerului să-L vadă măcar o clipă pe Mântuitor, se grăbea spre Golgota. Acum, nu mai avea nimic. Îi era ruşine să se închine Împăratului împăraţilor fără nici un dar. Însă, când a ajuns lângă Cruce, Mântuitorul S-a uitat drept spre el şi i-a spus:
- În sfârşit, ai venit. Tu mi-ai adus cele mai frumoase daruri ...
- Bine, dar nu mai am nimic, ce Ţi-am adus eu ? - a întrebat mirat magul.
- Tot ce duceai cu tine ai dat celor neajutoraţi. Dându-le lor, Mie Mi-ai dat. Darul tău a ajuns la Mine şi, îţi spun, că el este cel mai însemnat, căci, acela care Îl iubeşte pe Dumnezeu, îi iubeşte pe oameni.

Cine nu caută nevoile celorlalţi spre a fi de folos cu ce poate, nu va găsi mulţumire şi bucurie, nu va afla adevărata viaţă. Cu cât te apropii mai mult de oameni, cu atât eşti mai aproape de Dumnezeu.

“Să dorim binele fraţilor noştri şi mântuirea tuturor oamenilor mai mult decât pe a noastră.”

[OvidiuO]

RĂBDAREA

Cum căpătăm buna înţelegere?

Într-un sat se afla o familie foarte numeroasă. Trăiau laolaltă bunicii cu feciorii şi cu nepoţii, într-o bună înţelegere.
Într-o zi, trecu prin acel sat un mare învăţat, care cerceta ţinuturile pentru a aduna cele mai înţelepte învăţături.
Văzând o familie atâta de unită şi de paşnică, întrebă pe bătrânul bunic:
- "Cum izbutiţi să trăiţi atât de bine împreună?" Bătrânul îi răspunse:
- "Trei sunt mijloacele."
- „Care?" întrebă străinul.
- "Răbdare, răbdare şi iar răbdare...”

Pietricica din încălţăminte

Într-o adunare, un copil veni plângând la mama sa şi-i zise:
- "Mamă, scoate-mi pietricica din încălţăminte, că nu mai pot de durere!"
Mama scoase piatra din gheata copilului, şi mângâindu-l, ocărî gheata, zicând: "Na-na, bătaie, că ai supărat pe copilaşul mamei!”
Atunci, un domn zise:
- "Doamnă, e bine să obişnuim copiii cu pietricele de acestea.” Se făcu mirare în adunare, iar domnul povesti:
- "Când eram mic, într-o zi, avui şi eu o pietricică de acestea în încălţămintea mea şi, de durere, începui să strig spre mama, să mi-o scoată. Mama, care era o femeie plină de credinţă, îmi zise: "Ia cearcă, copilaşul meu, să vii la mine aşa, cu pietricica acolo, fără să te jelui.” Şi încordându-mi puterea, am mers douăzeci de paşi spre mama, stăpânindu-mi durerea. Când am ajuns la ea, mama mi-a spus: "Aşa vei avea de suferit şi în viaţă, copilul meu. Învaţă-te să-ţi faci drumul, cu toate piedicile şi durerile ce vei întâmpina de-a lungul lui." Şi mi-a mai spus mama o vorbă pe care am înţeles-o mai târziu: "Nu putem merge Ia cer, copilul mamei, decât cu o pietricică în încălţăminte!" Aceste vorbe ale mamei mi-au fost de mare folos în viaţă - şi, de aceea, vi le spun şi eu.” Puneţi pe copii să umble, uneori, cu pietricele în încălţăminte, şi vă vor mulţumi mai târziu.”

[OvidiuO]

Secerisul

Un tânăr se plângea duhovnicului său aşa:
- „Părinte, mă spăimântă mărimea lucrării mântuirii. Văd înaintea mea o întindere fără capăt.”
Preotul surâse blajin şi-i răspunse:
- „Copilul meu, săvârşeşti o mare greşeală făcând aşa."
Tânărul nu pricepea.
- „De ce, părinte?"
Părintele îi zise:
-"Ai fost la ţară şi ai văzut secerători. Ei, dragul meu, n-ar mai secera niciodată dacă s-ar uita la cât au de secerat. Ci ei ştiu un lucru: că trebuie să înceapă să secere şi încep. Cel mult, se întreabă cât vor secera într-o dimineaţă, şi aşa, lucrul nu li se pare greu. După ce l-au sfârşit, se gândesc că vor secera, tot atâta în cuprinsul după amiezei. Şi aşa, zi cu zi, ei seceră, fără să se uite la întinsoarea ogorului, până ce se trezesc că au isprăvit. Astfel munca lor e uşurată şi izbânda sigură."
Preotul se opri puţin, după care zise:
- "Aşa fă şi tu: nu te uita la întinderea lucrării mântuirii tale, că n-o mai începi niciodată, ci lucrează ceas cu ceas la ea, pe cât poţi mai bine, şi te vei asemăna secerătorului despre care ţi-am vorbit."

Puterea răbdării

Un misionar propovăduia cuvântul lui Dumnezeu, la nişte sălbatici din Africa. Dar propovăduirea lui mergea greu. Puţini erau aceia care urmau sfaturilor şi îndemnurilor lui. Misionarul, cugetând la acestea, şi-a dat seama că neizbânda lui se datorează mai ales lipsei de răbdare. De aceea, rugându-se, ceru lui Dumnezeu o putere mai mare de răbdare. Dumnezeu îi dădu curând un prilej în care avea să-i încerce răbdarea.
Într-o zi, pe când el predica sălbaticilor cu mai mare căldură, iată că s-a apropiat de el unul din ei şi l-a scuipat în faţă.
Misionarul, fără să-şi piardă cumpătul - şi fără să spună ceva - îşi şterse obrazul în linişte şi-şi urmă predica mai departe, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Aşa de mişcaţi au fost ascultătorii de răbdarea şi îngăduinţa misionarului, încât pe dată câţiva din ei au cerut să fie botezaţi, iar când misionarul i-a întrebat de ce cer aceasta, ei i-au răspuns:
- "O religie care poate da o asemenea răbdare cerească, vine neapărat de la Dumnezeu."

[OvidiuO]

RĂZBUNAREA

Frâul diavolului

Pe vremuri depărtate, calul trăia slobod în pustiuri. Într-o zi, un cal certându-se cu un cerb, din pricina păsunii, îsi puse în gând să se răzbune pe el.
Cum nu se bizuia numai pe puterile sale ceru ajutor de la om.
- "Bine, îi zise omul, eu te ajut, dar să mă lasi să-ti pun frâu în gură si să încalec pe tine."
Calul, nebănuind nimic, se lăsă prins şi încălecat. Si omul, de îndată ce-l zălogi, nu-i mai dădu drumul, robindu-l pentru nevoile sale.
Si iată cum pentru o răzbunare, calul îsi pierdu libertatea.
Tot asemenea si noi, dacă ne lăsăm prinsi de duhul răzbunării, vom fi mereu cu frâul diavolului în suflet.

[OvidiuO]

RĂUTATEA

Cine-i mai sălbatec?

Europenii, care stăpâneau un tinut cu oameni sălbatici din mijlocul Africii, credeau că numai cu răutate pot să-i îndrume. Asa că multe nelegiuiri săvârseau asupra acelor sălbatici. Într-o zi, pe când europenii duceau o luptă cu acesti negri, fiul unui căpitan european căzu prizonier. Soarta lui era pecetluită, când un negru bătrân ceru tovarăsilor să-l crute pe prizonier si să i-l dea lui. Soldatii negri i-l dădură. Bătrânul luă pe tânărul prizonier, îl duse în cortul său si vru să-i dea ospătare si un pat bun de odihnă. Prizonierul, crezând că bătrânul voia numai să-si bată joc de el, îi zise:
- "Nu primesc nimic, căci stiu că mâine mă vei omorî.”
- "Ba deloc, îi răspunse bătrânul; mâine te voi încredinta tatălui d-tale.”
Tânărul nu vru să creadă. Bătrânul îi spuse:
- „Tatăl d-tale care e un ostas brav, dar e un om rău, mi-a prins şi mi-a ucis pe singurul meu fiu. Stiu că şi d-ta esti singurul lui fiu, dar eu n-am să te omor, ci am să te trimit viu si nevătămat la tatăl d-tale, care trebuie să fie foarte mâhnit.”
Si a doua zi, sub pază bună, vechiul ostas negru trimise căpitanului european pe fiul său prizonier.
Din ziua aceea, europenii au început a se purta cu bunătate fată de negri, cari se dovediseră, că pot avea uneori un suflet mai bun ca al lor.

[OvidiuO]

Zidul urei [

Un om care nu cunostea pe Dumnezeu, ajunse bogat.
Trăind rău cu un vecin al său, se hotărî să se răzbune împotriva lui. Ridică asadar, un zid înalt în dreptul casei acelui vecin, după care îsi făcu o casă cu mult mai mare şi mai frumoasă decât cea din vremea când era sărac.
Zidul acela înalt, luă toată lumina casei vecinului său. Intr-o zi el văzu la poarta vecinului, un dric. Unul din copiii lui murise de oftică.
Omul rău ~ gândi: "Oare, nu sunt eu de vină?" Peste alt an, alt dric.
Omul se gândi, cutremurat: "Desigur, zidul meu e de vină!” Si avu pornirea să-l dărâme. Dar nu-si săvârşi gândul. Peste putin, află că vecinul căzuse la pat.
Omul rău le furase lumina soarelui.
Plin de căintă, chemă un mester si-i porunci să dea jos zidul ticălos. Dar totul fu zadarnic, căci peste putine zile, dricul se înfăţişă din nou la poarta vecinului.
Zidul urei trebuie dărâmat mai înainte de a pieri viata.