Suferinta baiatului neinsurat

[Eugen7]

"Mai întâi de toate, relaţia de iubire adevărată durează o viaţă întreagă.

Nu căutaţi alibiuri sau justificări asupra acestui punct.

Deja aţi înţeles din paginile precedente că greutăţile, energia care trebuie pusă la dispoziţie, modul de a pune problema sunt de asemenea anvergură încât e nevoie de o viaţă întreagă. Şi aţi remarcat, de asemenea, că nereuşita unei relaţii nu depinde niciodată de alegerea partenerului, ci de lipsa de pregătire a unuia sau a ambilor parteneri, de lipsa unui drum care trebuie parcurs spre propriul suflet.

Fiţi siguri că într-o relaţie de iubire adevărată nu există despărţiri.

Prin definiţie, nu pot apărea.

Crizele, dificultăţile de care se vorbeşte în mod continuu, sunt deja întipărite în noi, astfel încât, în relaţia de iubire adevărată, e nevoie de o confruntare continuă cu „alter ego-ul", cu lipsa de comunicare, cu suferinţa.

într-o relaţie adevărată de iubire nu există despărţiri, întrucât ea e plină de separări. Separări căutate ca să fie recunoscute, chemate pe nume, acceptate şi metabolizate.

Relaţia despre care vorbesc nu este o legătură între doi indivizi care se identifică sau se proiectează unul asupra celuilalt sau au intrat în competiţie sau îşi pun piedici sau se joacă de-a iubirea. Eu vorbesc de relaţia în care cei doi se alătură pentru a parcurge împreună drumul spre adevăr, pentru a demasca ceea ce este fals în fiinţa umană, pentru a-şi regăsi propria unicitate. Ei trăiesc înlăuntrul lor, şi-au atins starea de divinitate lăuntrică. " hristificarea, sfintenia, indumnezeirea prin har in iubire reciproca atat in ceea ce priveste familia si semenii cat mai ales pe Dumnezeu.
http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Vale...tti_Iubire.htm

[Eugen7]

"o persoană trebuie să înceapă de una singură drumul spre propria identitate reală. Doar după ce a ajuns la un anumit grad de conştientizare poate să formeze un cuplu. Trebuie să găsim singuri pacea lăuntrică. Căsătoria, adică viaţa cu celălalt, trebuie să îmbunătăţească, să mărească această pace lăuntrică personală, în plus, căsătoria, în viziunea mea, are doar funcţia de atelier, de laborator în care creşte gradul de conştientizare a soţilor.

în relaţiile „normale" de iubire, în schimb, nevrozelor şi problemelor personale li se adaugă şi cele ale celuilalt. Şi nu numai. Se adună şi cele create de convieţuirea propriu-zisă. în relaţiile „normale", de fapt, energia celor doi este absorbită aproape în întregime de înfruntarea cu dificultăţile, problemele provocate de faptul de a sta împreună. Este evident că, în aceste condiţii, nu este timp, nu este loc, nu este energie pentru a înainta spre starea de conştiinţă.

Pentru a reduce la minim povara convieţuirii şi pentru a face, în schimb, astfel încât convieţuirea să exalte energia îndreptată spre ea însăşi pentru a mări gradul de conştien*tizare, comunicarea între cei doi - adică relaţia lor - trebuie să aibă rolul principal."
http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Vale...tti_Iubire.htm

[Eugen7]

"Iubirea adevărată nu este niciodată o nevoie.

Şi nu numai. Am văzut că, pentru a porni pe drumul unei iubiri adevărate, e nevoie să renunţăm mai întâi la propriile nevoi.

Mulţi consideră relaţia de cuplu un loc în care să-şi satisfacă propriile nevoi neîmplinite, mai ales nevoia de dragoste. Ei sunt îndrăgostiţi de ideea de iubire! Câţi bărbaţi, câte femei nu cred că iubesc pentru că sunt buni, înţelegători, afectuoşi, dar ei se poartă aşa pentru că sunt îndrăgostiţi de imaginea de bunătate sau de plăcere pe care şi-o creează. Sunt îndrăgostiţi de ei înşişi, de imaginea de afecţiune, de iubire.

Dar iubirea nu este nimic din toate acestea.

O iubire adevărată, deseori, presupune un comportament sever şi o muncă dură. Munca adevăratei iubiri nu se opreşte la imaginile de bunătate, nici la cele de răutate, de egoism. Se încadrează, pur şi simplu, într-o altă dimensiune, se situează la un alt nivel: acela al conştiinţei. Conştiinţa nu este bună, nici plăcută, nici rea: este conştiinţă. Conştiinţa nu are atribute, nu are adjective. Dacă ar fi duioşie, atunci ar fi de ajuns cuvintele pe care le cunosc cu toţii de-acum - te iubesc, comoara mea, dragă, frumoasa mea - pentru a menţine o relaţie, o căsătorie.

Dar realitatea spune că nu e aşa.

Câte cupluri de tineri şi mai puţin tineri nu am văzut sărutându-se pe străzile lumii. Dacă ar fi să mă opresc la aceste imagini, despărţirile nu ar trebui să fie atât de numeroase. Ce înseamnă aşadar toate acestea? înseamnă un singur lucru: chiar şi scena cea mai frumoasă, cea mai măreaţă nu înseamnă nimic dacă e lipsită de conştientizare."
http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Vale...tti_Iubire.htm

Stau si ma intreb ce rost are acest lung sir de copy-paste....

[fallen]

Cateodata stau si ma intreb daca chiar exista sau ar trebui sa existe aceasta suferinta, atat la fete cat si la baieti. De multe ori am impresia ca cu cat stai mai mult singur, devii mai increzator in tine insuti. In atare situatie, cand apare cineva care crezi ca te-ar putea face sa devii dependent emotional, sa nu mai te simti bine singur, fara acea persoana, multi au tendinta sa bata in retragere. Mai ales barbatii. Ba chiar am auzit situatii cand barbatii au preferat o relatie de ordin fizic cu o persoana pe care nu o iubeau asa mult (sau chiar mai deloc) decat cu una care ar fi putut face ce vroia din ei. Cred ca tuturor ne e frica de faptul ca cineva ar putea sa ne anihileze personalitatea, daca ar vrea. Dar am impresia totusi ca asa ceva nu incearca sa faca decat tot o persoana careia, la randul ei, ii este frica sa nu fie dominata si de aceea incearca ea sa domine. In fine, sa nu pierd ideea de baza. Ideea de baza e ca oamenii vin si pleaca din viata noastra, cei pe care ii iubim mai mult sunt si cei care ne fac cel mai rau sa suferim, si in final, suntem numai noi singuri si doar Dumnezeu e cu noi pana la capat. Pe oameni, pe toti ceilalti trebuie sa ii iubim, fie ei prieteni sau dusmani, in egala masura, ca pe noi insine. Pai si atunci, ma intreb, nu intervine o problema atunci cand iubim pe cineva, o anume persoana, mai mult ca pe oricine atcineva, mai mult poate ca pe noi insine, poate la fel de mult ca pe Insusi Dumnezeu??? In fine, poate ca nu se ajunge chiar pana acolo, dar atata timp cat noi trebuie sa ne iubim aproapele la fel de mult ca pe noi insine, atunci ce "diferenta" mai e intre persoana iubita si restul lumii????

[Andra_07]

Imi suna un pic a depresie toata introspectiva asta.

[Mihailc]

În prealabil postat de fallen

Cateodata stau si ma intreb daca chiar exista sau ar trebui sa existe aceasta suferinta, atat la fete cat si la baieti. De multe ori am impresia ca cu cat stai mai mult singur, devii mai increzator in tine insuti. In atare situatie, cand apare cineva care crezi ca te-ar putea face sa devii dependent emotional, sa nu mai te simti bine singur, fara acea persoana, multi au tendinta sa bata in retragere. Mai ales barbatii. Ba chiar am auzit situatii cand barbatii au preferat o relatie de ordin fizic cu o persoana pe care nu o iubeau asa mult (sau chiar mai deloc) decat cu una care ar fi putut face ce vroia din ei. Cred ca tuturor ne e frica de faptul ca cineva ar putea sa ne anihileze personalitatea, daca ar vrea. Dar am impresia totusi ca asa ceva nu incearca sa faca decat tot o persoana careia, la randul ei, ii este frica sa nu fie dominata si de aceea incearca ea sa domine. In fine, sa nu pierd ideea de baza. Ideea de baza e ca oamenii vin si pleaca din viata noastra, cei pe care ii iubim mai mult sunt si cei care ne fac cel mai rau sa suferim, si in final, suntem numai noi singuri si doar Dumnezeu e cu noi pana la capat. Pe oameni, pe toti ceilalti trebuie sa ii iubim, fie ei prieteni sau dusmani, in egala masura, ca pe noi insine. Pai si atunci, ma intreb, nu intervine o problema atunci cand iubim pe cineva, o anume persoana, mai mult ca pe oricine atcineva, mai mult poate ca pe noi insine, poate la fel de mult ca pe Insusi Dumnezeu??? In fine, poate ca nu se ajunge chiar pana acolo, dar atata timp cat noi trebuie sa ne iubim aproapele la fel de mult ca pe noi insine, atunci ce "diferenta" mai e intre persoana iubita si restul lumii????

Dedicându-te total unei iubiri pentru o persoană concretă înveţi să-ţi iubeşti de fapt "aproapele", fiindcă putinţa de a iubi aproapele spaţial iradiază din puterea iubirii faţă de cel mai aproape afectiv. Starea de "îndrăgostire" împărtăşită, este suficient să răscolim puţin prin amintiri ca să ne dăm seama, ne deschide sufletul în mod spontan şi natural pentru persoanele din jurul nostru, cunoscuţi sau necunoscuţi, practic ne modifică substanţial atitudinea faţă de toţi oamenii care se găsesc în raza noastră de acţiune. Dacă vreţi să găsiţi o aplicaţie a cuvântului "transfigurare", urmăriţi cu atenţie felul cum se manifestă îndrăgostiţii, mai ales la început până când ego-urile protagoniştilor iubirii născânde intră în coliziune şi lucrurile încep să se replieze în ordinarul lumii căzute.

[fallen]

În prealabil postat de Mihailc

Dedicându-te total unei iubiri pentru o persoană concretă înveţi să-ţi iubeşti de fapt "aproapele", fiindcă putinţa de a iubi aproapele spaţial iradiază din puterea iubirii faţă de cel mai aproape afectiv. Starea de "îndrăgostire" împărtăşită, este suficient să răscolim puţin prin amintiri ca să ne dăm seama, ne deschide sufletul în mod spontan şi natural pentru persoanele din jurul nostru, cunoscuţi sau necunoscuţi, practic ne modifică substanţial atitudinea faţă de toţi oamenii care se găsesc în raza noastră de acţiune. Dacă vreţi să găsiţi o aplicaţie a cuvântului "transfigurare", urmăriţi cu atenţie felul cum se manifestă îndrăgostiţii, mai ales la început până când ego-urile protagoniştilor iubirii născânde intră în coliziune şi lucrurile încep să se replieze în ordinarul lumii căzute.

Cum se manifesta indragostitii????
Daca "rascolesc prin amintiri" nu-mi aminetsc decat ca de fiecare data cadn am fost "indragostita' a trebuit sa renunt la ceva, la o pasiune, un hobby sau chiar la unele principii pe care le consideram importante. Chiar daca am incercat la inceput sa-mi duc si partenerul in locurile unde mergeam eu, am vazut ca nu se integreaza si pana la urma am renuntat. In schimb m-am dus eu dupa el in locurile unde mergea, si o vreme mai lunga sau mai scurta am avut impresia ca imi place, dar cu timpul am inceput sa ma codesc si a renuntat si el sa-mi mai solicite prezenta. Pana la urma am ajuns la concluzia ca de faptnici nu impartasim aceleasi valori. Daca ma intreb ce ne-a legat in the first place, nu stiu ce-as putea spune, (in realtiile din trecut, din tinerete, ar fi putut fi pe primul loc atractia fizica, ma gandesc), sau poate faptul ca eram amandoi singuri si aveam nevoie de companie, dorinta de a ne intemeia o familie, asta in cazul ultimei, actualei relatii. Daca s-ar intampla sa se termine si aceasta, si s-ar mai intampla apoi sa mai cunosc alt barbat, ma gandesc cu groaza ca i s-a putea parea cel putin ciudat faptul ca eu merg duminica la biserica. Al meu de bine de rau s-a mai obisnuit cu ideea, cat de cat, o accepta, sau poate cine stie, spera "sa-mi treaca" in cele din urma, dar un altul cred ca ar ramane socat... Asta doar daca nu se intampla, cum imi spunea o vecina, sa-l intalnesc tot la biserica...ceea ce e putin probabil (un barbat care merge la biserica e putin probabil sa nu fie deja insurat pana la varsta asta, sau daca nu e , cu siguranta cauta o femeie mai "curata" decat mine....).
In fine, poate ca nu sunt o persoana chiar asa romantica, dupa atata timp am inceput sa gandesc putin mai pragmatic...Intr-adevar, pe la douazeci si ceva de ani am inceput sa simt nevoia sa am un barbat alaturi (ca si sot), apoi sa imi intemeiez propria mea familie, pentru ca probabil asa e datul firii. Si acum inca imi mai doresc asta si regret ca inca nu s-a intamplat si poate nu se va mai intampla niciodata. Insa constat cu dezamagire ca insotirea cu alta persoana (casnicia) demulte ori nu e altceva decat un sir lung de compromisuri pe care la facem nu neaparat din dragoste, ci doar pt a trai o viata mai buna; ne inhamam cate doi la o caruta si pe parcursul timpului renuntam la multe dintre aspiratiile proprii. Dupa niste ani, 5- 10, daca va uitati, putine cupluri mai au preocupari comune, cel mult se limiteaza la treburile casnice - cumparaturi, curatenie, etc, dar in rest, in timpul liber care mai ramane, daca mai ramane, fiecare face altceva - sotul sta la calculator, sotia merge la sala - asta in cazurile fericite, in cuplurile moderne; alminteri sotul sta la calculator, sau chiar la vreun bar cu baietii, si sotia sta la bucatarie si cu copiii. Eu una ma gandesc ca poate asa trebuie sa fie si ca eventualul romantism de la inceput e ceva trecator. Ca pana la urma fiecare suntem tot singuri chiar si in cadrul unei relatii / casnicii, in majoritatea cazurilor.
Poate ca in perioadele cand suntem singuri cu adevarat, ar trebui sa ne imbarbatam, sa ne intarim. Dar atunci exista riscul sa ni se faca frica sa mai ne impartisim sentimentele altcuiva, sa nu pierdem ceea ce cu greu am dobandit : siguranta de sine, increderea in Dumnezeu si in noi insine.
Poate doar daca suntem cu adevarat credinciosi, sa ajungem la un asa nivel de incredere incat sa fim convinsi ca nimeni nu ne va mai putea lua nimic, ca Dumnezeu nu va ingadui asa ceva, si ca vom intalni si ne vom insoti cu persoane care sa impartaseasca aceleasi valori ca noi. Adica vom sti sa le recunoastem si nu ne vor mai insela aparentele; vom putea "iubi" si ajuta pe toata lumea, dar nu ne vom lepada pe noi insine si credinta noastra "de dragul" nimanui. Noi ca suflete si chiar si trupurile noastre, apartinem lui Dumnezeu si e pacat sa ne daruim cu trupul si sa ne lepadam sufletul in fata oricui altcuiva pe lumea asta.

[Dumitru73]

În prealabil postat de Andra_07

Imi suna un pic a depresie toata introspectiva asta.

nu vorbi de funie în casa spanzuratului

[fallen]

În prealabil postat de Dumitru73

nu vorbi de funie în casa spanzuratului

Eu una va asigur ca nu sunt deprimata si nici n-am sa ma spanzur (asa curand) - so help me God- chiar ma simt foarte bine. M-am obisnuit si cu "relele" (rau cu raul dar mai rau fara rau). Chiar daca mai am unele mici nemultumiri pe ici pe colo, chiar si momente de depresie, pana la urma trebuie sa-I multumesc lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dat.