cand e bine sa te impreunezi cu sotia ?

[Fani71]

În prealabil postat de Miha-anca

Nu e vorba de anularea discernamantului, ci de formarea lui. Il capatam cu timpul, pe masura ce acumulam mai multa cunoastere si credinta.

Sigur, asta da.
Dar sa nu spui iar ca nu avem discernamant pana nu devenim sfinti... Ca asta este un argument la care nici nu se poate replica, pentru ca cei care sunt sfinti se considera cei mai mari pacatosi.

În prealabil postat de Fani71

Sigur, asta da.
Dar sa nu spui iar ca nu avem discernamant pana nu devenim sfinti... Ca asta este un argument la care nici nu se poate replica, pentru ca cei care sunt sfinti se considera cei mai mari pacatosi.

Ce argument e acesta, Fani?!? Ce are discernmantul, care tine in final de deosebirea duhurilor, de pacatosenia invocata de sfinti? Dumnezeu asteapta de la Sfinti sa nu se mandreasca, sa fie smeriti. Dar nu le cere lipsa de discernamant - adica sa fie cu adevarat pacatosi - care practic le-ar anula sfintenia. Mai indeaproape vei gasi in Paterice, mai ales cel da la Lavra Pesterilor, care se gaseste online.

[sophia]

În prealabil postat de Fani71

Se spune ca iubirea de Dumnezeu inglobeaza si transfigureaza, deci face sa creasca, iubirea pentru oameni. Cred ca este inclus si sotul sau sotia.
Cum anume se intampla asta, cred ca vom intelege cand vom trai aceasta iubire de Dumnezeu noi insine... Eu una nu am ajuns acolo, asa ca nu iti pot spune. ;-)

Adu-ti aminte ca porunca iubirii de Dumnezeu este urmata in Evanghelie direct de cea a iubirii aproapelui si ca mereu se spune pe de o parte ca nu il poti iubi pe Dumnezeu cu adevarat daca nu iti iubesti aproapele, si viceversa.
Nu este o contradictie intre cele doua iubiri.
Nu este vorba aici, sophia, de fanatism, de oameni care calca in picioare pe altii in numele lui Dumnezeu. Departe de credinta crestina asa ceva!

Fani71 - teoretic ar trebuie sa fie asa cum spui tu. Practic nu este asa.
1. Ba da, tocmai asta este: sunt oameni care exagereaza si pentru dragoste de Dumnezeu calca oameni in picioare.
Daca ma uit ce scriu: Anna, Anca, poate si Cristiboss si Andreii (ca-s mai multi), glykys etc., modul in care vad ei iubirea de Dumnezeu, ei fac asa.
Asa se deduce cel putin. Ei fac totul pentru credinta lor, iar sotul/sotia, copiii, nu prea conteaza.
"Ma imbrac asa, ca asa vreau eu pentru Dumnezeu (ce-i place sotului, sau sefului, sau etc. nu ma intereseaza), postesc (alimentar si trupeste), ca asa vreau eu pentru Dumnezeu, ce vrea sotul/sotia, copii, nu ma intereseaza etc."
Intr-o familie ideala aceasta iubire exclusiva pentru Dumnezeu ar functiona perfect.
Numai ca in nici o familie nu cred sa fie asa o perfectiune, sa fie amandoi sotii, sau si copiii perfecti in credinta, monahi. Nu cred.
Cred ca fiecare are si ceva pentru el.

2. Daca iubirea de Dumnezeu ar avea alta forma, mai umana, ar functiona cum spun ei.
Dar (din pacate), iubirea de Dumnezeu si credinta cer altceva decat iubirea de sot/sotie, copii, alte persoane. Acestia din urma nu-ti cer sa te imbraci intr-un anume fel, sau sa nu mananci, sau sa nu ai relatii trupesti, sau sa stai ore intregi in rugaciune si sa mergi la slujbe, etc.
Nu se pot compara cele doua feluri de iubire.

Da, prin/pentru Dumnezeu ar trebui sa existe si iubirea de aproape, dar sub alta forma: respect, ajutor, mila, mangaiere, etc., nu ceva personal, trupesc.

De aceea revin cu intrebarea: daca cineva se daruieste asa cum cere Credinta (in scripturi), lui Dumnezeu, mai poate fi sot/sotie bun (a) si sa-l (o) iubeasca? Sau pe copii, sau alte persoane.
Si cum se poate masura iubirea ca sa stim ce si cat daruim unuia si altuia?

[ory]

Ba se pot compara cele doua feluri de iubiri, doar daca sunt reale, veridice. De fapt nici nu trebuie sa existe aceasta comparatie, fiindca cele doua feluri de iubiri se contopesc in asa masura incat capata un singur sens si o singura oranduire. Cel putin, asa ar trebui sa fie !
A calca peste cadavre, a-ti face loc cu coatele, a te gandi doar la propriul suflet ( respectiv, matuire ) si a-l defavoriza in mod egoist pe cel de langa tine, pentru iubirea fata de Dumnezeu, nu este decat o amagire. De fapt, este un paradox sa pretinzi ca te gandesti la mantuire si astfel ai grija de " tine ", mantuirea tine de atitudinea ta fata de ceilalti, si doar ca un accesoriu benefic, de nevointele proprii care nu trebuie sa lezeze pe nimeni.
Dupa cum spunea Costel, nu ai cum sa-L iubesti pe Dumnezeu, daca nu-l iubesti pe cel de langa tine.
Din pacate, nu degeaba a separat Sophia aceste doua tipuri de iubire, fiindca exact astfel se intampla de multe ori in jurul nostru, poate chiar in casa noastra, printr-o arzatoare ( si iluzorie, as putea spune ) dragoste fata de Dumnezeu , ajungem sa nu mai avem sentimente si manifestari afective fata de cei din jurul nostru, sa nu mai avem intelegere si , chiar nici respect. Ceea ce este o aberatie, un non sens lumesc ori spiritual.

[ory]

Este clar ca intotdeauna a fost o situatie spinoasa aceasta credinta in cadrul intim al cuplurilor . De regula, femeia este cea care spune ; nu !, ori ca nu are chef, ori ca este post si rugaciune, iar barbatul, neresemnat si mai putin incercat de evlavie se supara in legea lui si se afunda in alte " placeri ', precum adulterul sau alcoolul, sau neresemnat si infuriat ridica tonul, ori chiar mana, ori mai ramane sa se supuna incercand sa o respecte si sa o inteleaga pe consoarta.
Sunt si barbati credinciosi care sunt intru totul de-acord cu aceasta abstinenta, dar sunt si barbati credinciosi care nu prea amesteca lucrurile cand vine vorba de necesitatea trupului ce-l zapaceste, astfel, uneori ajunge sa reactioneze exact ca cel caruia nu-i pasa de nici o lege spirituala.
Un amanunt, insa , este important la aceasta situatie, desi femeia se da, de regula, elementul mai virtuos pentru ca tine mai cu dintii de aceste legi bisericesti, sa nu uitam ca face acest lucru si fiindca o sprijina natura, astfel ca, de multe ori ea nici nu lupta, ci doar se complace intr-un sistem rigid care-i si confera sens prin apropierea de biserica.
Ori barbatul trebuie sa lupte pentru aceasta abstinenta, sa se abtina de-i sar capacele, sa-si de-a pumni in cap, ori sa pacatuiasca si mai mult ducandu-se pe carari straine, ori " la baie" ...
Cum ramane totusi, cu aceasta situatie care nu pare deloc echitabila, si a carei aparenta mult prea subiectiva ramane plauzibila.
Femeia, prin structura ei hormonala, nu este intr-o permanenta vanatoare si dorinta de impreunare dupa cum este barbatul, insa ea are gura cea mai mare ca este nevoie de abstinenta " pentru Dumnezeu ", absolvindu-se astfel de o perfida indiferenta, spurcandu-l pe barbat si ponegrindu-l tot felul, iar in cele din urma facandu-l " necredincios ".
Ar trebui sa invatam sa fim onesti, in primul rand, cu noi insine, apoi cu natura umana, apoi cu ceea ce deriva din tot acest amalgam complex de supravietuire fizica si spirituala.
Cu toate acestea, unde se ascunde " iubirea " in tot acest razboi vazut si nevazut dintre soti, care s-ar presupune ca se doresc ? !
Si, mai am o dilema ; de ce, de cele mai multe ori, se afla in treaba, se exprima dur, ca la carte, fara concesii si fara pic de empatie , la acest subiect, tocmai persoanele necasatorite care habar nu au cu ce se mananca acest " jug ", sau persoanele varstnice care stiu cum se mananca dar au uitat, sau nu le mai pasa, sau considera ca l-au apucat pe Domnul de picior, convenabil, tocmai acum cand nu trebuie sa se mai intrebe despre lucrurile ce au fost puse in dicutie aici. Si a treia categorie, persoanele foarte tinere, adolescentii imaturi si plini de lectura religioasa si tot atatea experiente de viata lipsa.? ? ?

[Jane Says]

Mai, eu nu ma incadrez in niciuna din categoriile de mai sus. Am 27 de ani, sunt casatorita si cred foarte mult in respectul reciproc si in parteneriatul din cuplu. Din experienta mea - care evident, nu are valoare de general -, cand te iubeste, omul de langa tine intelege motivele pentru care uneori spui nu, si chiar daca totusi nu le intelege pe deplin, le respecta.

Cred ca intr-o relatie in care daca incerci sa tii post, se duce partenerul pe campii, e ceva muuuuuult mai defect decat simpla bantuiala de moment a hormonilor. Intr-o familie normala, lucrurile astea se pot discuta, motivele, indiferent de ce natura, inclusiv religioasa, se pot discuta, prioritatile de moment ale unuia dintre parteneri se pot discuta si se ajunge intr-un final la un consens.

Hai sa fim seriosi, adica respectam preferintele culinare ale unui om, sau preferintele in materie de ce culoare vrea faiantza la baie si florile de 8 martie, dar nu respectam ceva mult mai profund si important, adica motivatiile de natura religioasa?

Whatever, dupa cum ziceam: daca un cuplu se duce pe pustii din cauza asta, ceva era rupt acolo mai de mult, sau chiar nu fusese niciodata sudat.

Si de unde zic asta? Din experienta, ca daca era asa cum spuneti voi pe-aici, eu trebuia sa fiu divortata de mult :) Nu cred ca doi oameni trebuie sa fie mereu in acelasi duh al credintei si pe aceeasi treapta. Dar cand ne maritam, noi ne uitam asa, un pic la omul ala? Daca da semne ca ne-ar putea accepta cu cate-o toana, sa zicem? Sau intram in relatie gata setate sa umblam pe varfurile degetelor si sa nu iesim nici cu un milimetru din tiparul general acceptat? Pentru ca asta nu e neaparat o chestiune duhovniceasca, ci presupune un challenge pentru partener din punct de vedere al gradului sau de deschidere. Ca daca e cineva inflexibil in materie de hormoni proprii, e cu siguranta inflexibil in multe alte privinte. Si noi ar fi trebuit sa stim asta cand l-am luat de barbat.

Cu alte cuvinte, daca acum avem impresia ca nu putem vorbi despre subiectul asta (asta putand fi orice, de la credinta la sex) cu ei, inseamna ca de fapt acolo n-a prea fost comunicare nici la inceput.

[glykys]

Eu mi-am vazut numele intr-o lista alcatuita de Sophia si nu pricep ce caut acolo... ca neavand barbat, m-am ferit sa dau sfaturi oamenilor casatoriti... de altfel, singura mea interventie la acest topic a fost cea cu duhovnicul, care poate pune capat oricaror speculatii forumiste, cunoscand masura si puterea feicaruia... Imi cer iertare daca am calcat orgoliul cuiva in picoare. Eu una nu Il ascult nici pe Dumnezeu, nu ii ascult nici pe oameni, de iubit nici atat, si fac cum ma taie capul...

[ory]

Dar, ce te faci ca aceste lucruri se pot " discuta ", precum spui, dar nu se pot si simti in masura in care trebuiesc acestea percepute pe deplin.
Degeaba indrug eu sotului una si alta despre credinta care m-a invaluit si asupra carui efecte ma determina sa iau decizii care-l are in vedere si pe partener, dar care nu este capabil sa si simta ceea ce discut.
Credinta, mai presus de toate, este un simtamant puternic, este clar ca este puternic de vreme ce te dedici ei, astfel, cum pot eu sa-l fac sa inteleaga pe cel de langa mine ca asa trebuie sa procedeze precum ii spun, in conditiile in care in inima si constiinta acestuia nu exista stimulentul simtirii din credinta ?
Atunci, sa inteleg ca trebuie sa-l oblig, ca doar este mai importanta credinta mea, decat nepriceperea lui fata de aceasta.
Bine-nteles ca mizez pe reciprocitate si respect, si nu pe o astfel de atitudine care, practic intra in sfera salbaticiei...Dar, realitatea, parca ne spune alte lucruri caci, daca vom intreba parintii nostri, bunicii nostri, matusele si rudele mai in varsta, de regula, cam astfel au facut legile credintei...cu forta si cu habotnicia sau ignoranta.
Exista si abstinenta fara motivatie religioasa, atunci, cu adevarat intervine calitatea relatiei dintre parteneri, increderea si intelegerea pe deplina a personalitatii celuilalt, comunicarea si ... " n " situatii.
Cred , totusi, ca ar trebui sa facem o oarecare distinctie intre situatia intima a cuplurilor din generatia tanara, si cea a generatiilor anterioare care se detaseaza prin multe trasaturi specifice perioadei in care au trait si si-au manifestat aceste lucruri, inclusiv credinta.

[AndruscaCIM]

În prealabil postat de Jane Says

Mai, eu nu ma incadrez in niciuna din categoriile de mai sus. Am 27 de ani, sunt casatorita si cred foarte mult in respectul reciproc si in parteneriatul din cuplu. Din experienta mea - care evident, nu are valoare de general -, cand te iubeste, omul de langa tine intelege motivele pentru care uneori spui nu, si chiar daca totusi nu le intelege pe deplin, le respecta.

Cred ca intr-o relatie in care daca incerci sa tii post, se duce partenerul pe campii, e ceva muuuuuult mai defect decat simpla bantuiala de moment a hormonilor. Intr-o familie normala, lucrurile astea se pot discuta, motivele, indiferent de ce natura, inclusiv religioasa, se pot discuta, prioritatile de moment ale unuia dintre parteneri se pot discuta si se ajunge intr-un final la un consens.

Hai sa fim seriosi, adica respectam preferintele culinare ale unui om, sau preferintele in materie de ce culoare vrea faiantza la baie si florile de 8 martie, dar nu respectam ceva mult mai profund si important, adica motivatiile de natura religioasa?

Whatever, dupa cum ziceam: daca un cuplu se duce pe pustii din cauza asta, ceva era rupt acolo mai de mult, sau chiar nu fusese niciodata sudat.

Si de unde zic asta? Din experienta, ca daca era asa cum spuneti voi pe-aici, eu trebuia sa fiu divortata de mult :) Nu cred ca doi oameni trebuie sa fie mereu in acelasi duh al credintei si pe aceeasi treapta. Dar cand ne maritam, noi ne uitam asa, un pic la omul ala? Daca da semne ca ne-ar putea accepta cu cate-o toana, sa zicem? Sau intram in relatie gata setate sa umblam pe varfurile degetelor si sa nu iesim nici cu un milimetru din tiparul general acceptat? Pentru ca asta nu e neaparat o chestiune duhovniceasca, ci presupune un challenge pentru partener din punct de vedere al gradului sau de deschidere. Ca daca e cineva inflexibil in materie de hormoni proprii, e cu siguranta inflexibil in multe alte privinte. Si noi ar fi trebuit sa stim asta cand l-am luat de barbat.

Cu alte cuvinte, daca acum avem impresia ca nu putem vorbi despre subiectul asta (asta putand fi orice, de la credinta la sex) cu ei, inseamna ca de fapt acolo n-a prea fost comunicare nici la inceput.

Foaaaaarte de acord...nu numai de acord!

Dar na, tu ai avut noroc de un barbat care are si o anumita intelegere a lucrurilor, insa gandeste-te ca nu toate femeile au parte de asa ceva...

Ceea ce eu nu inteleg este faptul ca unii dau sfaturi ca si cum toate relatiile ar fi la fel ca ale lor, cand relatia de cuplu depinde chiar de fiecare cuplu in parte!

[ory]

Cine spune ca respectam preferintele culinare ale partenerului ? Pai, draga doamna, atunci cand postesti cu trupul, posesti si cu stomacul, respectiv , cu preferintele culinare pe care le cam pui in cui si incepi a te nevoi cu legume si cu altele de post...astfel, pe langa un refuz, doua , trei si...cateva luni, ii mai pui in fata si castronul de ciorba de fasole, apoi pe cel de cartofi...pilaf, si iarasi o iei de la inceput. Asta daca nu ai atata rabdare sa faci mancare separata, sotul intr-o parte si sotia in alta...precum dormitorul.