cand e bine sa te impreunezi cu sotia ?

În prealabil postat de sophia

Fani71 - teoretic ar trebuie sa fie asa cum spui tu. Practic nu este asa.
1. Ba da, tocmai asta este: sunt oameni care exagereaza si pentru dragoste de Dumnezeu calca oameni in picioare.
Daca ma uit ce scriu: Anna, Anca, poate si Cristiboss si Andreii (ca-s mai multi), glykys etc., modul in care vad ei iubirea de Dumnezeu, ei fac asa.
Asa se deduce cel putin. Ei fac totul pentru credinta lor, iar sotul/sotia, copiii, nu prea conteaza.
"Ma imbrac asa, ca asa vreau eu pentru Dumnezeu (ce-i place sotului, sau sefului, sau etc. nu ma intereseaza), postesc (alimentar si trupeste), ca asa vreau eu pentru Dumnezeu, ce vrea sotul/sotia, copii, nu ma intereseaza etc."
Intr-o familie ideala aceasta iubire exclusiva pentru Dumnezeu ar functiona perfect.
Numai ca in nici o familie nu cred sa fie asa o perfectiune, sa fie amandoi sotii, sau si copiii perfecti in credinta, monahi. Nu cred.
Cred ca fiecare are si ceva pentru el.

2. Daca iubirea de Dumnezeu ar avea alta forma, mai umana, ar functiona cum spun ei.
Dar (din pacate), iubirea de Dumnezeu si credinta cer altceva decat iubirea de sot/sotie, copii, alte persoane. Acestia din urma nu-ti cer sa te imbraci intr-un anume fel, sau sa nu mananci, sau sa nu ai relatii trupesti, sau sa stai ore intregi in rugaciune si sa mergi la slujbe, etc.
Nu se pot compara cele doua feluri de iubire.

Da, prin/pentru Dumnezeu ar trebui sa existe si iubirea de aproape, dar sub alta forma: respect, ajutor, mila, mangaiere, etc., nu ceva personal, trupesc.

De aceea revin cu intrebarea: daca cineva se daruieste asa cum cere Credinta (in scripturi), lui Dumnezeu, mai poate fi sot/sotie bun (a) si sa-l (o) iubeasca? Sau pe copii, sau alte persoane.
Si cum se poate masura iubirea ca sa stim ce si cat daruim unuia si altuia?

Uite, sophia, eu tin post, sotul meu, nu prea... La mancarea facuta de mine, el mai suplimenteaza cu cate o bucata de carne, sau de branza. Consideri ca imi neglijez familia ca tin post? Personal nu consider acest lucru, caci fac mancare gustoasa, care le place. Pretentiile le am in rest doar de la mine.

Nu inteleg de ce va faceti ca nu intelegeti niste lucruri atat de simple.
Daca eu ma indepartez de pacatele mele si imi fac ganduri cum sa-I plac mai mult lui Dumnezeu, credeti ca e posibil ca concomitent sa ma port mai rau cu familia? Oare lasand in urma pacatele omul devine mai rau sau devine mai bun? Dar cel mai bine e sa se verifice prin practica.

Dumnezeu ne cere sa fim soti buni; dealtfel si prin asta se dovedeste dragostea pe care o avem pentru El. Dar Dumnezeu nu este un alt barbat, ci este DUMNEZEU. Dragostea fata de Dumnezeu o aratam prin rugaciune, purtare buna, milostenie si credinta. Ce familie se poate simti deranjata de asemenea dragoste pentru Dumnezeu?
Credinta voastra ce va spune, ca raspuns la intrebarile voastre?

[Jane Says]

Ca renuntarea la pacat e egoism pur :)

În prealabil postat de Fani71

Nu stiu care este situatia in tarile scandinave.
In engleza exista foarte multe carti ortodoxe. Ti-am mai spus si de germana si franceza alta data, seria cu sfintii parinti, si altele. Mai ales in franceza exista atatea carti ortodoxe cat nu o sa apucam noi sa citim toata viata.
E adevarat, nu am mai fost din 2006 in Romania, dar inainte stiu ca se publicau multe carti bune si am adus si eu incoace valize intregi.
Ceea ce vroiam eu sa spun este ca nu te poti baza numai pe stampila..

Nu ma bazez pe stampila, ci pe autorul pe care il cumpar pentru ca am auzit de el.
Dar lasi impresia ca in Franta, Anglia ar fi mai multa lieratura religioasa ortodoxa decat in Romania. Chiar asa sa fie?! Sunt convinsa ca s-a tradus mult, dar nu cred ca se ridica la nivelui Romaniei, care este totusi o tara ortodoxa.

[anna21]

În prealabil postat de sophia

Fani71 - teoretic ar trebuie sa fie asa cum spui tu. Practic nu este asa.
1. Ba da, tocmai asta este: sunt oameni care exagereaza si pentru dragoste de Dumnezeu calca oameni in picioare.
Daca ma uit ce scriu: Anna, Anca, poate si Cristiboss si Andreii (ca-s mai multi), glykys etc., modul in care vad ei iubirea de Dumnezeu, ei fac asa.
Asa se deduce cel putin. Ei fac totul pentru credinta lor, iar sotul/sotia, copiii, nu prea conteaza.
"Ma imbrac asa, ca asa vreau eu pentru Dumnezeu (ce-i place sotului, sau sefului, sau etc. nu ma intereseaza), postesc (alimentar si trupeste), ca asa vreau eu pentru Dumnezeu, ce vrea sotul/sotia, copii, nu ma intereseaza etc."
Intr-o familie ideala aceasta iubire exclusiva pentru Dumnezeu ar functiona perfect.
Numai ca in nici o familie nu cred sa fie asa o perfectiune, sa fie amandoi sotii, sau si copiii perfecti in credinta, monahi. Nu cred.
Cred ca fiecare are si ceva pentru el.

2. Daca iubirea de Dumnezeu ar avea alta forma, mai umana, ar functiona cum spun ei.
Dar (din pacate), iubirea de Dumnezeu si credinta cer altceva decat iubirea de sot/sotie, copii, alte persoane. Acestia din urma nu-ti cer sa te imbraci intr-un anume fel, sau sa nu mananci, sau sa nu ai relatii trupesti, sau sa stai ore intregi in rugaciune si sa mergi la slujbe, etc.
Nu se pot compara cele doua feluri de iubire.

Da, prin/pentru Dumnezeu ar trebui sa existe si iubirea de aproape, dar sub alta forma: respect, ajutor, mila, mangaiere, etc., nu ceva personal, trupesc.

De aceea revin cu intrebarea: daca cineva se daruieste asa cum cere Credinta (in scripturi), lui Dumnezeu, mai poate fi sot/sotie bun (a) si sa-l (o) iubeasca? Sau pe copii, sau alte persoane.
Si cum se poate masura iubirea ca sa stim ce si cat daruim unuia si altuia?

Mai, Sophia, eu imi ascult sotul. Chiar il ascult.. si, hmm, caut solutii de compromis.
Daca ar fi sa ma imbrac cum vrea el.. ar muri barbatii de inima pe strada. Chiar primavara asta mi-a facut cadou o rochie cat palma, se asteapta sa o port (normal ca m-am bucurat "enorm", ca stiu ca el este f critic cu hainele feminine). Deocamdata m-am gandit ca o sa-i spun ca voi purta rochia cand copilul meu mic va ajunge cu privirea peste nivelul tivului (peste vreo 2 ani, poate). Asta inseamna ca-l "calc in picioare"?
Normal ca multe lucruri pe care ajungi sa le faci NU sunt crestine, dar nu-i dau cu Biblia in cap, ci pe cat posibil caut explicatii rationale (nu religioase).
Si daca postesc nu iau o fata de lamaie, ci ma arat multumita, sunt atenta cu el etc.. Nu vreau sa fie postul meu o experienta negativa pt el.
Si lui ii gatesc separat (ca gatesc si pt copii separat.. fiecare vrea altceva!)
Nu-mi ignor sotul.. facem lucruri impreuna. Si de dragul lui mai calc postul (saptamana trecuta mi-a facut un cocktail - se pricepe la asta - si atat m-a alergat prin casa cu paharul acela incat pana la urma am baut din el..).
Daca stau sa ma gandesc ce fac.. ajung la concluzia ca in general tot ce fac, pentru mine fac. De ce as fi ipocrita sa spun ca-mi traiesc viata pentru Hristos, cand in realitate eu nu fac asta?
Un post pe care nu l-am tinut fara ulei, niste rugaciuni anemice.. si tu spui ca sunt foarte preocupata de credinta mea. Nu, Sophia, nu sunt asa. As vrea, dar nu sunt asa.

[anna21]

În prealabil postat de jane says

ca renuntarea la pacat e egoism pur :)

.....

În prealabil postat de ory

Din pacate, nu degeaba a separat Sophia aceste doua tipuri de iubire, fiindca exact astfel se intampla de multe ori in jurul nostru, poate chiar in casa noastra, printr-o arzatoare ( si iluzorie, as putea spune ) dragoste fata de Dumnezeu , ajungem sa nu mai avem sentimente si manifestari afective fata de cei din jurul nostru, sa nu mai avem intelegere si , chiar nici respect. Ceea ce este o aberatie, un non sens lumesc ori spiritual.

Ori e "arzatoare" ori e "iluzorie".
Arzatoare poate fi dragostea pentru Dumnezeu; iluzorie poate fi dragostea pentru cel, care se da drept dumnezeu, dar nu este.
Raceala fata de familia noastra este de fapt lipsa a dragostei, atat fata de familie, cat si fata de Dumnezeu. Aceasta raceala apare mai ales acolo unde nu e credinta.

În prealabil postat de Jane Says

Ca renuntarea la pacat e egoism pur :)

Cum asa? Ce vrei sa spui?

[anna21]

În prealabil postat de Miha-anca

Cum asa? Ce vrei sa spui?

Era o ironie pe marginea cuvintelor lui ory (posibil si ale sophiei?)

[anna21]

Dragele mele, cred ca va luati viata sexuala prea in serios.
Incercati sa mai glumiti pe marginea ei.. se poate.
Daca sotul are simtul umorului, mai plecati din pat cu o gluma.
Eu am trecut un post cu un pariu: cine strica postul primul (desi sotul nu postea). Sotul sustinea ca el nu m-a ispitit niciodata, ca eu nu sunt in stare sa nu-mi stric postul singura.. (hmm, asa o fi!) Treci postul linistit si este si amuzant. Nu se supara nimeni.

În prealabil postat de ory

Este clar ca intotdeauna a fost o situatie spinoasa aceasta credinta in cadrul intim al cuplurilor . De regula, femeia este cea care spune ; nu !, ori ca nu are chef, ori ca este post si rugaciune, iar barbatul, neresemnat si mai putin incercat de evlavie se supara in legea lui si se afunda in alte " placeri ', precum adulterul sau alcoolul, sau neresemnat si infuriat ridica tonul, ori chiar mana, ori mai ramane sa se supuna incercand sa o respecte si sa o inteleaga pe consoarta.
Sunt si barbati credinciosi care sunt intru totul de-acord cu aceasta abstinenta, dar sunt si barbati credinciosi care nu prea amesteca lucrurile cand vine vorba de necesitatea trupului ce-l zapaceste, astfel, uneori ajunge sa reactioneze exact ca cel caruia nu-i pasa de nici o lege spirituala.
Un amanunt, insa , este important la aceasta situatie, desi femeia se da, de regula, elementul mai virtuos pentru ca tine mai cu dintii de aceste legi bisericesti, sa nu uitam ca face acest lucru si fiindca o sprijina natura, astfel ca, de multe ori ea nici nu lupta, ci doar se complace intr-un sistem rigid care-i si confera sens prin apropierea de biserica.
Ori barbatul trebuie sa lupte pentru aceasta abstinenta, sa se abtina de-i sar capacele, sa-si de-a pumni in cap, ori sa pacatuiasca si mai mult ducandu-se pe carari straine, ori " la baie" ...
Cum ramane totusi, cu aceasta situatie care nu pare deloc echitabila, si a carei aparenta mult prea subiectiva ramane plauzibila.
Femeia, prin structura ei hormonala, nu este intr-o permanenta vanatoare si dorinta de impreunare dupa cum este barbatul, insa ea are gura cea mai mare ca este nevoie de abstinenta " pentru Dumnezeu ", absolvindu-se astfel de o perfida indiferenta, spurcandu-l pe barbat si ponegrindu-l tot felul, iar in cele din urma facandu-l " necredincios ".
Ar trebui sa invatam sa fim onesti, in primul rand, cu noi insine, apoi cu natura umana, apoi cu ceea ce deriva din tot acest amalgam complex de supravietuire fizica si spirituala.
Cu toate acestea, unde se ascunde " iubirea " in tot acest razboi vazut si nevazut dintre soti, care s-ar presupune ca se doresc ? !
Si, mai am o dilema ; de ce, de cele mai multe ori, se afla in treaba, se exprima dur, ca la carte, fara concesii si fara pic de empatie , la acest subiect, tocmai persoanele necasatorite care habar nu au cu ce se mananca acest " jug ", sau persoanele varstnice care stiu cum se mananca dar au uitat, sau nu le mai pasa, sau considera ca l-au apucat pe Domnul de picior, convenabil, tocmai acum cand nu trebuie sa se mai intrebe despre lucrurile ce au fost puse in dicutie aici. Si a treia categorie, persoanele foarte tinere, adolescentii imaturi si plini de lectura religioasa si tot atatea experiente de viata lipsa.? ? ?

ory, tu descrii mai degraba razboiul dintre sexe, care nu are nimic in comun cu credinta. Refuzul femeii de obicei e din alte motive decat religioase. La fel si refuzul barbatului. Ce are asta cu credinta.
Doar Sf. Apostol Pavel spune clar in I Epistola catre corinteni:

1.Cât despre cele ce mi-aţi scris, bine este pentru om să nu se atingă de femeie. 2.Dar din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său. 3.Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului. 4.Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia. 5.Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre

Practic nu este loc de rastalmacire!