Raspunsuri duhovnicesti +

[glykys]

"Ce să faci dacă ţi-e ruşine să mărturiseşti un păcat?
Ieromonah Savatie Baștovoi

Răspunsul la această întrebare îl vei găsi în orice îndreptar de spovedanie, cred însă că nu pe cel tămăduitor. Sunt sigur că tocmai pentru asta cauţi un răspuns, un alt răspuns decât cel pe care nu mă îndoiesc că îl ştii deja, dar care, în starea în care eşti, nu-ţi este de niciun folos. De aceea, nici eu nu te voi apostrofa clasic: „E de la dracu' ruşinea, trebuie să o depăşeşti şi să-ţi mărturiseşti păcatul!”

Vlădica Antonie, episcopul Surojului, îşi amintea cu duioşie o întâmplare din adolescenţa sa, care i-a schimbat viaţa. Mărturisesc că această întâmplare a avut acelaşi efect şi asupra vieţii mele. Odată, după terminarea slujbei, tânărul s-a apropiat la miruit de preotul care îl smintise prin faptul că-i părea beat. Totuşi, dintr-o politeţe făţarnică, a încercat să-i sărute mâna, pe care preotul şi-a tras-o ruşinat, scuzându-se pentru starea în care este.

După ce lumea s-a împrăştiat, tânărul, atins de gestul părintelui, s-a apropiat de el să-şi ceară iertare. Părintele era atât de mâhnit, încât aproape că plângea. Şi i-a mărturisit tânărului că îi pare rău că e aşa, dar nu mai poate, pentru că tocmai i-au murit într-un accident soţia şi copilul.

Atunci, viitorul mitropolit al Surojului a avut următoarea revelaţie simplă, dar fundamentală. El a înţeles că una este a citi în Biblie despre răbdarea lui Iov şi a-l da ca exemplu altora, când îi vezi necăjiţi, şi alta este să ţi se întâmple chiar ţie un necaz atât de mare.

Viaţa creştină autentică începe cu înţelegerea acestui lucru simplu. Să înţelegem că nu întotdeauna putem îndeplini sfaturile atât de bune, de altfel, ale Sfinţilor Părinţi şi chiar ale Mântuitorului.
Nu întotdeauna avem puterea necesară, curajul şi, pur şi simplu, voinţa. Dar, cu toate acestea, să nu uităm că chiar şi atunci, fie că suntem ispitiţi şi chiar stăpâniţi de draci, fie de pornirile normale ale firii, noi, totuşi, rămânem creştini. Nişte creştini loviţi, dar creştini. Să înţelegem că viaţa creştinului nu este alcătuită doar din victorii, doar din reuşite, ci, poate, mai ales, din înfrângeri, dar din nişte înfrângeri suportate cu bărbăţie.

Pentru noi, creştinii, o înfrângere suportată cu bărbăţie e mai mare decât o victorie dobândită mişeleşte, adică cu îngâmfare. Foarte uşor o astfel de victorie te poate arunca în afara terenului de luptă. Adică, în cazul nostru, cineva care îşi mărturiseşte păcatele cu prea multă uşurinţă îşi poate pune întrebarea de ce i se întâmplă asta? Nu cumva tocmai pentru faptul că nu îi par chiar atât de grave? Nu cumva, tocmai pentru faptul că şi-a pierdut duhul adevăratei pocăinţe?

Da, păcatul tău poate fi şi avort, şi homosexualitate, şi crima. Dar să ştii că sunt oameni care mărturisesc aceste păcate aproape cu seninătate, iar undeva, în vreo mănăstire uitată, există poate un frate care se tânguie grozav pentru faptul că a mâncat un măr din copacul din care nu avea binecuvântare să mănânce. Avem în Pateric cazul unui frate care era chinuit îngrozitor de faptul că, făcând ascultare la trapeză (bucătărie), mânca din oala cu unt.
Aşa că, după părerea mea, ruşinea pe care o simţim, atunci când vine vremea să mărturisim un păcat, poate că nu depinde atât de gravitatea păcatului săvârşit, cât de intensitatea pocăinţei noastre. Pentru a nu permite încununarea unei pocăinţe atât de bărbăteşti şi atât de plăcute lui Dumnezeu, diavolul se ridică împotriva noastră şi ne îngreuiază şi mai mult frământarea, sporindu-ne nu doar ruşinea, ci, odată cu ea, şi deznădejdea.

Dar ce înseamnă să te declari învins? Oare faptul că nu poţi mărturisi un anume păcat preotului? Nu. Încă nu. Aceasta este doar o lovitură, o lovitură pe care e şi firesc ca orice luptă să o presupună. Dar încă nu este înfrângere, încă este încăierare. Înfrângerea este atunci când noi începem să fugim nu doar de preot, ci chiar şi de Hristos, când ajungi să crezi că nu doar preotul nu te mai poate înţelege, ci până şi Hristos, până şi El nu te mai poate ierta.

Ziceam că ruşinea aceasta poate fi nu atât din cauza gravităţii păcatului, cât poate din cauza intensităţii pocăinţei. Şi-ar fi prea trist să ratăm şansa unei încununări pe măsura zbuciumului nostru. Cununa însă stă pe un loc mai înalt decât noi şi închipuie-ţi că nu avem nimic pe care să călcăm pentru a o ajunge: nici scaun, nici vreo piatră sau buturugă. Tot ce avem la îndemână e păcatul nostru, pe care trebuie să călcăm, ca pe o scară, ca pe un loc înalt şi să ajungem până la cunună.

Aşadar, dacă nu o poţi spune preotului la care te spovedeşti de obicei, du-te şi o spune unui preot necunoscut, du-te într-un oraş străin, într-o ţară străină, unde nu te mai ştie nimeni, şi spune-o primului preot care îţi iese în cale, numai spune-o.

Dacă ţi-ai pierdut încrederea în preoţi, că poţi cădea şi în această ispită, spune-o unui om în care ai încredere. Dacă nu ai nici măcar un astfel de om, spune-o direct lui Dumnezeu, spune-I-o neîncetat. De fapt, sunt convins că amintirea păcatului te obsedează oricum, dar tu spune-o deschis, cu nădejde, nu fugind de Dumnezeu.

Ia cazul lui Petru şi Iuda. Şi Iuda s-a aprins de pocăinţă, a fugit şi a aruncat banii dobândiţi pe sânge. Iuda, spre deosebire de Petru, a recunoscut sângele lui Hristos ca fiind „nevinovat”, adică, practic, a înfruntat hotărârea iudeilor, a înfruntat tot Templul care L-a condamnat pe Hristos la moarte.

Petru nu a avut putere să facă aceasta, nici măcar în faţa unei simple femei care i-a zis că l-a văzut printre ucenici. Petru s-a lepădat cu jurământ de Hristos, în timp ce Iuda L-a mărturisit fără frică „nevinovat” şi nu doar în faţa unei simple femei, care nu i-ar fi putut face nimic, ci în faţa legiuitorilor iudei, care îl puteau da la moarte.

Şi cu toate acestea, pocăinţa cea mare a lui Iuda nu i-a folosit la nimic, pentru că Iuda, deşi se căia, fugea de Dumnezeu, nu avea îndrăzneala să I se mărturisească. Iuda, care a avut curaj să mărturisească înaintea oamenilor, nu a avut curaj să mărturisească lui Dumnezeu, iar Petru, deşi s-a speriat şi s-a ruşinat de oameni, totuşi, atunci când a fost vremea, s-a mărturisit lui Dumnezeu.

Care a fost mărturisirea lui Petru? A zis el oare: „Doamne am greşit că Te-am trădat, iartă-mă!”? Nu. Petru a mărturisit altfel, şocant pentru noi. Petru a zis: „Doamne, Tu ştii toate, Tu ştii că Te iubesc”. Aşa să repeţi şi tu, chiar dacă nici tu nu o crezi. Să o spui, tocmai pentru că e o minciună, dar e o minciună care ai vrea să fie adevărată. Poate chiar e un adevăr, un adevăr la care puţini dintre noi putem ajunge, dar îl râvnim. Să plângi şi să repeţi minciuna aceasta lui Dumnezeu, să I-o spui în faţă: „Doamne, Tu ştii toate, Tu ştii că Te iubesc!”

Dumnezeu ştie păcatul nostru, Îl ştia chiar mai înainte de a ne fi adus pe lume. Şi totuşi, El nu a împiedicat naşterea noastră. Oare nu arată asta încrederea lui Dumnezeu faţă de noi, oare nu arată marea nădejde pe care şi-a pus-o El în noi? De ce să dezamăgim pe Cineva atât de minunat cum este Dumnezeu?

Acelaşi vlădică Antonie, într-o predică la Naşterea Domnului, care ştiu bine că n-a fost tradusă în româneşte, propune o discuţie, nu atât despre credinţa omului în Dumnezeu, care este o temă arhidiscutată, cât despre credinţa lui Dumnezeu în om.
Vlădica aminteşte de o povestioară, se pare, fără o prea mare valoare literară, în schimb de mare adâncime duhovnicească. Autorul îşi închipuie sfatul Sfintei Treimi la facerea omului. Dumnezeu Tatăl ar fi spus: „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră”. „Da, dar omul acesta va cădea - zise Duhul -, şi Tu, Fiule, va trebui să mori pentru El”. „Să-l facem, dar, sau să nu-L facem?” - a întrebat Tatăl. „Să-L facem” - a zis Fiul.
Iată nădejdea pe care şi-a pus-o Dumnezeu în om! Acestui Dumnezeu ne mărturisim noi, de acesta ne ruşinăm, pe acesta Îl iubim.

Dacă încă nu-ţi poţi mărturisi păcatul tău preotului, nu deznădăjdui, spune-l lui Dumnezeu. Şi adaugă la acel păcat şi toate motivele pentru care nu-l poţi mărturisi. Să-i spui lui Dumnezeu toate aşa cum sunt, cu simplitate. Să nu te desparţi de Dumnezeu. Poţi să-I spui că nu e drept cu tine, că este chiar El vinovat pentru păcatul Tău, poţi să cleveteşti tot pământul înaintea Lui, toţi preoţii şi episcopii, dar să spui totul cu faţa către El şi să nu te linişteşti până când nu obţii un răspuns de la El. Poate că, la un moment dat, îţi vei da seama că ceea ce-i spui este o minciună, poate că nu. Să ştii însă că El te va înţelege, orice i-ai spune. Şi să te linişteşti.

Lui ai voie să-i spui toate, tocmai pentru a nu ajunge să te reverşi înaintea oamenilor. Dar să te păzeşti a cleveti pe preoţi sau pe oricare alt om în faţa oamenilor, până ce te vei linişti desăvârşit.
Numai lui Dumnezeu să-i pârăşti pe toţi, că El te va înţelege, El ştie toate. Şi-n toată vremea, oricât de deznădăjduit sau revoltat vei fi, să nu uiţi că totul nu este decât o ispită, o ispită vremelnică, pe care trebuie să o înfrângi.

Va veni şi timpul când o vei putea spune preotului, adica tot lui Dumnezeu, dar cu martor. Nu-ţi va părea atât de greu, om este şi el, chinuit de gânduri ca şi tine, pentru că, aşa cum spune Apostolul Pavel, oare nu „tot trupul geme şi suspină cu suspine negrăite, aşteptând infierea”?

Gândeşte-te că acesta nu e decât un păcat neînsemnat, un păcat oarecare. Că viaţa s-ar putea să te arunce, de acum înainte, în nişte păcate atât de mari, încât cele pentru care te frămânţi acum să-ţi pară fleacuri. Şi, dacă pe acesta nu-l poţi mărturisi, cu acelea ce vei face?

„Îndrăzneşte, Eu am biruit lumea”."

[cristiboss56]

• “Macar o data in viata trebuie sa aprindem o lumanare pentru cei pe care noi i-am jignit, i-am inselat, le-am furat ceva sau nu le-am intors datoriile”.
• “Cand i se plangeau parintelui Serafim de clevetiri, el spunea: <>”.
• “Nu o data repeta staretul cat ii este de trebuincioasa crestinului rugaciunea pentru vrajmasi. Iata cuvintele lui: <>”.
• “Cand cineva era vreodata grav bolnav, staretul il sfatui sa ia cate o lingura de apa sfintita din ora in ora. Spunea ca nu sunt medicamente mai puternice ca apa si uleiul sfintit“.
• “Cat de des ne imbolnavim numai din aceea ca nu ne rugam inainte de masa si nu chemam binecuvantarea lui Dumnezeu asupra mancarii. Inainte, oamenii faceau toate cu rugaciunea pe buze: cand arau se rugau, de asemenea si semanatul si secerisul granelor il faceau tot cu rugaciune. Acum noi nu mai cunoastem ce fel de oameni au pregatit ceea ce noi mancam, fiindca de multe ori alimentele sunt pregatite cu cuvinte de hula, cu batjocura si blasfemie. De aceea neaparat trebuie sa stropim cu aghiasma de la Boboteaza deoarece ea sfinteste totul si se poate manca ceea ce am pregatit fara sa ne tulburam. Tot ceea ce mancam noi este darul lui Dumnezeu pentru noi, oamenii; prin mancarea pe care o mancam, toata natura si lumea ingereasca slujeste omului. Pentru aceasta, inainte de masa trebuie sa ne rugam in mod deosebit (…) Nu in zadar noi spunem: <>. Si cu adevarat ingerii sunt cu noi la masa cand noi mancam din mancare cu rugaciune si multumire“.
• “Nici o picatura din lacrimile mamei nu piere in zadar! Rugaciunea mamei are mare putere“.
• “Rugaciunea ingradeste si respinge cumplitele indemnuri ale puterii intunecate. Si mai cu deosebire este puternica rugaciunea celor apropiati. Rugaciunea mamei, rugaciunea prietenului – ea are o mare putere”.

[cristiboss56]

Bucuria care vine din pocainta – Cuv. Paisie Aghioritul

Dumnezeu este foarte aproape de noi, dar si la mare inaltime. Pentru ca cineva sa-L “indoaie” pe Dumnezeu, sa-L faca sa Se coboare si sa ramana cu el, trebuie sa se smereasca si sa se pocaiasca. Atunci Preamilostivul Dumnezeu, vazand smerenia lui, il inalta pana la ceruri si-l iubeste foarte mult. “Bucurie se face in cer pentru un pacatos care se pocaieste” (Lc. 15, 7), spune Evanghelia.

Dumnezeu i-a dat minte omului ca sa se gandeasca la greseala sa, sa se pocaiasca si sa ceara iertare. Omul nepocait este nespus de crud cu sine insusi. Este si foarte lipsit de minte, deoarece nu vrea sa se pocaiasca si astfel sa se slobozeasca din iadul cel mic in care traieste, care il duce la cel mai mare si rau, la cel vesnic. Astfel el se lipseste si de bucuriile paradisiace pamantesti, care se continua in rai langa Dumnezeu cu bucurii mult mai mari si vesnice.

Cat timp omul se afla departe de Dumnezeu, este in afara si de sine. Vezi, in Evanghelie ca fiul risipitor “venindu-si in sine, a spus: Merge-voi la tatal meu“.

Adica atunci cand si-a revenit, cand s-a pocait, atunci a zis: “Merge-voi la tatal meu“. Cat timp traise in pacat, era in afara de el, nu era rational, deoarece pacatul este in afara de ratiune.


Invataturi ale Sfantului Siluan Athonitul

Lupta noastra se duce în fiecare zi si în fiecare ceas.

- Daca faci reprosuri fratelui sau îl judeci sau îl întristezi, ti-ai pierdut pacea.
- Daca ai cazut în slava desarta sau te înalti deasupra fratelui, ai pierdut harul.
- Daca-ti vine un gând desfrânat si nu-l departezi de îndata, sufletul tau pierde iubirea lui Dumnezeu si îndrazneala în rugaciune.
- Daca iubesti puterea sau banii, nu vei cunoaste niciodata iubirea lui Dumnezeu.
- Daca-ti împlinesti voia proprie, esti biruit de vrajmasul si urâtul intra în sufletul tau.
- Daca urasti pe fratele tau, înseamna ca ai cazut din Dumnezeu si un duh rau a pus stapânire pe tine. Dar daca faci bine fratelui, atunci vei afla odihna constiintei.
- Daca-ti tai voia proprie, vei izgoni pe vrajmasi si vei dobândi pace în sufletul tau.
- Daca ierti fratelui tau ocarile si iubesti pe vrajmasi, atunci dobândesti iertarea pacatelor tale si Domnul îti va da sa cunosti iubirea Duhului Sfânt. Iar când te smeresti întru totul, atunci afli odihna desavârsita în Dumnezeu.
Doamne ajuta!

[cristiboss56]

Nadajduieste numai in Dumnezeu, alearga la El cu dese rugaciuni sa te intareasca si sa te apere de primejdii, dar mai ales de orice prezumtie si nadejde in tine.
Imbraca-te cu ceea ce ii place lui Dumnezeu, zicand cu durere in inima ta:
“Ah, daca ochiul dumnezeestii Providente n-ar fi vazut in mine ingratitudini si neajunsuri, desigur n-as fi ajuns intr-atata ticalosie, ca sa fiu lipsit de harul prea Sfintelor Lui Taine: de aceea vazand ca Domnul meu prin aceasta imi arata nevrednicia mea, laud si preamaresc in veci Numele Lui, zicand catre Dansul:

“Stapane iubitorule de oameni; nadajduind in bunatatea Ta desi sunt nevrednic a Te primi in sufletul meu prin dumnezeiestile Taine, nu incetez in altfel a-Ti deschide inima mea, ca sa intri duhovniceste intr-insa, s-o intaresti contra inamicilor ce cauta s-o desparta de Tine. Eu raman totdeauna multumit de toate cele placute ochilor Tai, Facatorul meu, Rascumparatorul meu, dorind numai ca sa se faca voia Ta, acum si totdeauna; aceasta-i hrana si intarirea mea. Mult iubitul meu, cer numai acest dar de la tine ca sufletul meu fiind liber de tot ce nu-Ti place sa stea totdeauna imbracat cu podoaba poruncilor Tale sfinte, gata pentru venirea Ta duhovniceasca si aplecat spre tot ce-Ti este placut”.
Cand se intampla ca cineva te iubeste si te lauda pentru vreun bine ce ti-a dat Dumnezeu, reculege-te, nu iesi nicidecum din nimicnicia ta, ci intoarce-te intai la Dumnezeu, zicand din toata inima:
“Domnul meu sa nu-mi ingadui vreodata o deveni fur al cinstei si darului Tau; Tie se cuvine lauda, marire, si cinste, iar mie rusine; Tie Doamne dreptatea, iar noua rusinea fetelor” (Daniil, 9, 7) “Doamne nu noua, ci numelui Tau se cuvine marire. A Ta este slava si eu sunt servul Tau“ (Ps. 113, 9).
Apoi intoarce-te la laudatorul tau si zi in cugetul tau; de unde acesta ma socoate bun, cand numai Dumnezeu este bun? “Nimeni nu este bun decat unul Dumnezeu“ (Mt, 19, 17).
Apoi te mai sfatuiesc a nu fi grabnic in a arata darurile ce ti le-a incredintat Dumnezeu. Aceasta niciodata nu-i placut lui Dumnezeu, cum ne-a invatat cu aceasta istorie.
Odata Iisus Hristos s-a aratat ca prunc unui om cucernic si cu viata imbunatatita. Cunoscand acela ca Domnul este, L-a rugat in toata simplitatea sa-i spuna parola ingereasca, cum se obisnuieste, adica, Nascatoare de Dumnezeu Fecioara.
Iar sfantul prunc a inceput a zice: “Bucura-te ceea ce esti cu Dar daruita Marie, Domnul este cu tine; binecuvantata esti tu intre femei”. Aici s-a oprit si n-a voit a se lauda si a zice: “Si binecuvantat este Rodul pantecelui tau”. Iar pentru ca acela L-a rugat sa spuna si acestea, s-a facut nevazut.
Cu aceasta pilda i-a dat aceasta dumnezeeasca invatatura sa nu se laude vreodata cineva cu darurile ce are. Invata-te a te smeri si a nu te lauda. “Sa te laude pe tine aproapele, nu gura ta; strainul, nu buzele tale” (Parim. 27, 2).
Acesta-i fundamentul tuturor virtutilor, Dumnezeu ne-a facut din nimic si acum fiindca suntem ceea ce suntem prin Dansul, voieste a intemeia toata fiinta noastra duhovniceasca pe aceasta cunostinta ca de la noi insine nu suntem nimic. Cu cat ne vom adanci mai mult in aceasta observare, cu atat vom vedea mai clar neajunsurile si ticalosiile noastre, iar Dumnezeu va pune pietre mai tari ca sa se ridice duhovniceasca noastra zidire.
((Sfantul Nicodim Aghioritul, “Razboiul nevazut”)

[cristiboss56]

Intr-una din preafrumoasele sale predici, care au fost publicate in parte in anul 1944 intr-o modesta culegere, Arhiepiscopul Serafim (Sobolev) ne spune:
"Noi suntem asa de obisnuit cu osandirea, ca ne-am contopit cu ea, ca ea a devenit propria noastra natura, o rasuflare prin care toate convorbirile noastre sunt pline cu osandirea aproapelui. Un om care nu osandeste pe altii este o prezenta neobisnuita.Totusi, fara sa luam aminte la marea truda a acestei nevointe, suntem datori sa ne lasam de osandire.Ca sa ne indeparteze de aceasta, Sfanta Biserica ne arata cat de greu a pedepsit Dumnezeu chiar din viata aceasta pe cei care osandesc.Oarecand, sora lui Moise, Miriam, l-a osandit, pentru ca el si-a luat de sotie o etiopianca. Moise a aratat o deosebita blandete si dragoste, pentru care Domnul l-a proslavit pe pamant ca pe nimeni altul din dreptii Vechiului Testament. Dumnezeu a vorbit cu el fata catre fata(Numeri 12, 8), iar fata lui Moise a stralucit de lumina dumnezeiasca. Si iata, chiar daca Moise a fost asa apropiat de Dumnezeu si chiar daca el, prin nerautatea sa, L-a rugat pe Dumnezeu s-o ierte pe Miriam , Domnul nu a iertat-o, iar ea s-a imbolnavit de lepra. Asa si pe noi, Domnul greu ne pedepseste cu toate necazurile din pricina osandirii, care Lui Ii este asa de potrivnica.
Pe de alta parte, Vietile Sfintilor si scrierile Sfintilor Parinti dau marturie ca Domnul poate sa ne mantuiasca chiar datorita acestui fapt, ca nu osandim pe aproapele, fara vreo alta nevointa din partea noastra."

Cel mai apropiat vecin de chilia Sfantului Serafim de Sarov in manastire a fost un monah simplu, pe nume Pavel, care nu s-a remarcat cu multe nevointe, Singura lui virtute a fost aceea ca nu osandea niciodata. Sfantul Serafim, caruia i se descopereau Cerestile Taine, vorbea despre el:"Cu toate ca fratele Pavel nu e nevoitor, dar pentru faptul ca niciodata nu osandeste, el va mosteni dupa moartea sa nespusa fericire a Imparatiei Ceresti a lui Hristos".
In Pateric intalnim o povestire despre un alt monah care si-a petrecut viata lui in mare lenevire si negrija.El savarsea numai un singur lucru bun - nu osandea pe nimeni, Si a ajuns la sfarsitul zilelor lui.Pe cand zacea pe patul de moarte, monahul bucuros, linistit si zambitor se despartea de trupul lui. Egumenul si fratii care stateau in jurul lui se minunau de linistea lui inaintea mortii si l-au intrebat:"Stim, frate, ca tu in nepasare ti-ai cheltuit viata ta si nu intelegem de unde se afla atata neintristare si acest zambet linistit la tine, in acest strasnic ceas.De aceea chiar tu, intarit cu puterea lui Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, descopera-ne noua aceasta, ca sa ne lamurim si noi!"

Fratele s-a ridicat putin din pat si le-a spus:"Intr-adevar, cinstiti parinti, eu am petrecut viata mea toata intru negrija.Tocmai mi s-au adus si mi s-au citit inscrisurile cu fiecare din faptele mele si ingerii lui Dumnezeu mi-au spus:"Le cunosti tu pe acestea ?", eu am raspuns:"Da, foarte bine le cunosc.Totusi, decand m-am lepadat de lume si m-am facut monah, pe nici un om nu am osandit si catre nimeni nu am tinut in inima pomenirea de rau; pentru aceea ma rog sa se implineasca cu mine porunca lui Hristos, pe care Domnul a spus-o: Nu osanditi, ca sa nu fiti osanditi!Iertati si vi se va ierta voua!"Si, spunand acestea, indata Sfintii Ingeri au rupt zapisul pacatelor mele.Pentu aceea, cu bucurie si fara durere merg acum la Dumnezeu".Si, sfarsind aceste cuvinte, fratele si-a dat cu pace sufletul in mainile lui Dumnezeu.
Dorim si noi, prea-iubitilor, sa ne mantuim sufletele noastre asa usor ca acel monah? Atunci sa nu osandim pe nimeni si nu vom fi osanditi!Amin!
Sursa :

http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...v-b1-p1943.htm

[cristiboss56]

Sursa :http://cristiboss56.blogratuit.ro/Primul-blog-b1/Rapirea-drepturilor

Osandirea este unul dintre pacatele cele mai potrivnice lui Dumnezeu, pentru ca este rapirea drepturilor Lui. Dumnezeu este judecatorul tuturor oamenilor. Iar noi ne grabim sa fim judecatori ai fratilor nostri, fara sa avem dreptul la aceasta. Inchipuiti-va, iubiti cititori, urmatoarele:Niste parinti tineri au un singur copil, pe care il cheama Gosko si pe care il iubesc nespus de mult. Ei ii dau o buna crestere si cu atata dragoste il ingrijesc, incat sa nu-l atingi cu o floare. Sub parinteasca mangaiere, Gosko a capatat o astfel de buna purtare, ca poate fi exemplu tuturor.Intr-o zi Gosko se juca pe ulita si, in toiul jocului, si-a lovit din neatentie singurul prieten. Acesta cade la pamant si indata, vazand ca din nas ii curge sange, incepu sa planga. Gosko alerga imediat sa-l ajute. Sufletul ii e tulburat de ceea ce a facut fara sa vrea. In acest timp trecu pe acolo o femeie rea. Fiind martora la intamplare, dar necunoscand buna crestere a lui Gosko fara sa stie ca el din intamplare isi lovise iubitul prieten, femeia l-a luat zdravan de ureche, lucru pe care, pana atunci, nici parintii lui nu-l facusera, si incepu sa-l improaste cu cele mai vulgare cuvinte. L-a dus apoi acasa si a povestit parintilor lui intamplarea si, inaintea lor, s-a napustit asupra lui ca sa-l bata, ca si cand ar fi fost copilul ei.
Nu va fi jignit prin comportarea sa pe parintii lui Gosko? Pe buna dreptate, ei se vor fi suparat pe asa-zisa educatore, pentru ca si-a insusit drepturile parintilor. Numai ei aveau puterea sa certe copilul si sa-l educe. Ea nu avea aceasta putere, iar parintii, pe buna dreptate, ar fi putut sa protesteze, pentru ca o astfel de pretinsa educatoare, brutala si nechibzuita, poate, prin interventia ei, in loc sa indrepte greseala copilului, sa dea peste cap toata dreapta conduita a bunei lui cresteri de pana atunci.
Oare nu tot asa gresim si noi in fata lui Dumnezeu cand osandim pe ceilalti. Noi nu suntem stapanii lor si, osandindu-i asa, ii tratam de parca ar fi subordonatii nostri.Ei sunt faptura lui Dumnezeu si Dumnezeu ii va judeca, cand si cum va gasi El de cuviinta. Cine est tu, spune Sfantul Apostol Pavel, ca sa judeci pe sluga altuia?Pentru stapanul sau sta sau cade.Dar va sta, caci Domnul are putere ca sa-l faca sa stea(Rom.14, 4).In loc sa-l indreptam prin osandirea noastra, noi cautam sa-l pravalim, inca mai adanc cazand si noi insine, fara sa ne dam seama, impreuna cu el in groapa pe care i-am sapat-o.Pentru ca, cel mai adesea, se intampla asta:cand osandim, si pe aproapele nostru il aruncam in prapastie, si noi insine cadem in ea. De aceea Dumnezeu a oprit pedepsind foarte aspru osandirea, caci prin ea nu se indreapta nici cel osandit, iar cel ce osandeste se pagubeste.
Foarte pilduitoare in privinta aceasta este urmatoarea povestire:
Traiau undeva niste oameni foarte pacatosi, alaturi de altii, foarte drepti.A trecut multa vreme.Pacatosii au murit si, pentru ca nu s-au pocait, au mers in iad. Au murit si cei drepti.Si pe ei Dumnezeu i-a trimis in iad. Pacatosii au fost foarte mirati cand i-au vazut pe cei drepti impreuna cu ei, in locul de osanda.Si i-au intrebat:"Noi am gresit si nu ne-am pocait, iar pentru aceasta ne aflam in iad; dar voi, drepti fiind, care n-ati savarsit faptele noastre , ce cautati aici?"Dreptii le-au raspuns :"Voi greseati si noi va osandeam!..."
Preaiubitilor, nu este un pacat mic sa ne insusim drepturile Judecatorului Ceresc Cel drept si sa osandim fara mila pe aproapele nostru. Poti sa te umpli de virtuti si de viata curata.Poti sa te lupti cu patimile si sa treci in ochii altora ca drept.Poti chiar, intr-adevar, sa ajungi pe cea mai inalta treapta a dreptatii; daca osandesti cu nerusinare pe fratele tau, te-ai mandrit, ai rapit drepturile lui Dumnezeu si, prin aceasta mandrie oarba a ta, daca nu te pocaiesti, poti sa te pierzi vesnic. Osanditorul este hulitor, si inca cel mai indraznet hulitor, pentru ca el nu fura din cele obisnuite ale lumii, ci incearca sa-L fure chiar pe Dumnezeu.Sfantul Atanasie Sinaitul, cu indrazneala, intareste aceasta:"Cine osandeste inaintea Judecatii de Apoi a lui Hristos, acesta este Antihrist, pentru ca isi insuseste dreptul lui Hristos.Iar Avva Dorotei, dezvaluind nebanuita greutate a osandirii ca pacat, spune:"Nu este nimic mai greu si nu este nimic mai rau decat osandirea.Pacatul osandirii este mai greu decat orice alt pacat, caci chiar Insusi Hristos a spus acelui pretins judecator: Fatarnice, scoate mai intai barna din ochiul tau si atunci vei vedea sa scoti paiul din ochiul fratelui tau (Luca 6, 42); pacatul aproapelui tau e asemenea paiului, iar osandirea asemenea barnei.Iata cat de greu este pacatul osandirii!"
Foarte bine subliniata este aceasta impotrivire fata de Dumnezeu a pacatului osandirii in urmatoarea pilda din Pateric:
Odata, preacuviosul Isaac Tebaidul a vazut un frate cazand in pacat si, maniindu-se pe el, a poruncit sa fie alungat. Dupa aceasta, cand preacuviosul s-a intors in chilia sa, a fost oprit in fata usii de un inger a lui Dumnezeu, care i-a spus:"Nu te lasam sa intri in chilia ta!"Preacuviosul a intrebat pe inger care este pricina.Ingerul i-a raspuns:"Dumnezeu m-a trimis ca sa te intreb unde poruncesti ca sa fie dus acest frate, pe care tu l-ai osandit ?"Preacuviosul Isaac indata s-a rusinat si, pocaindu-se, a spus:"Doamne, am gresit impotriva Ta!" Ingerul i-a spus:"Ridica-te! Dumnezeu te-a iertat, dar de-acum inainte sa nu se mai intample asa; sa nu mai osandesti pe nimeni inainte ca Dumnezeu sa judece. Oamenii, spune Dumnezeu, fara sa aiba un astfel de drept, judeca pe aproapele lor si nu Ma lasa pe Mine ca sa-l judec".

[cristiboss56]

Sursa :
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...v-b1-p1950.htm

Daca este asa de grav pentru mantuirea sufletelor noastre sa osandim pe cei de o masura cu noi, cu atat este mai pierzator pentru noi sa osandim pe mai marii nostri, adica pe preoti, parintii nostri duhovnicesti.Ei sunt slujitorii Imparatului Ceresc.Ei stau in fata dumnezeiescului pristol in sfanta biserica.Ei sunt savarsitorii Sfintelor Taine.Ei aduc lui Dumnezeu preacinstita jertfa cea nesangeroasa.Prin ei ni se trimite cea mai mare mila a lui Dumnezeu - mantuitorul har.Ei ridica maini rugatoare nu numai pentru mantuirea lor, ci si pentru mantuirea intregului popor bine credincios.Ei sunt intermediarii nostri la Dumnezeu.Cu ce mare vina ne incarcam daca ii osandim!Sfantul Ioan Gura de Aur, pretinzand credinciosilor, arata, pe de o parte, cat de mare insemnatate pentru viata duhovniceasca a crestinilor are cinstirea datorata preotilor si, pe de alta parte, cat este de grava osandirea pastorilor duhovnicesti.El invata:"Cel ce cinsteste pe preot va cinsti si pe Dumnezeu, iar cel ce a inceput sa dispretuiasca pe preot, treptat, va ajunge sa-L jigneasca si pe Dumnezeu.Cand evreii L-au jignit pe alesul lui Dumnezeu, Samuel, Dumnezeu a spus: Nu pe tine te-a lepadat, ci pe Mine M-au lepadat(I Regi 8 ,7). Iar Apostolilor Sai, Hristos le-a spus: Cine va primeste pe voi, pe Mine ma primeste (Mt.10, 40)". Amintind ca in Sfanta Scriptura este porunca clara sa cinstim pe preotii lui Dumnezeu (Numeri 18, 8), Sfantul Ioan Gura de Aur continua:"Iudeii au inceput sa dispretuiasca pe Dumnezeu pentru ca au trecut cu vederea pe Moise...Cine venereaza pe preot va avea si mai multa veneratie fata de Dumnezeu.Si daca preotul ar fi necurat, Dumnezeu, vazand ca tu, din veneratie pentru El, il cinstesti chiar si asa, nevrednic de cinste, Dumnezeu Insusi iti va rasplati... Carturarii si fariseii au sezut in scaunul lui Moise, spune El; Deci toate cate va vor zice voua faceti-le , paziti-le;dar dupa faptele lor nu faceti (Mt.23, 2-3)"
"Oare tu nu stii - intreaba mai apoi Sfantul Ioan Gura de Aur - ce e preotul?El e ingerul lui Dumnezeu.Oare graieste ceva de la sine?Daca tu il dispretuiesti, il dispretuiesti nu pe el, ci pe Dumnezeu care l-a uns.Dar de unde, vei spune,e cunoscut ca Dumnezeu l-a uns pe el?Dar daca nu esti convins de aceasta, desarta este nadejdea ta.Daca Dumnezeu nu savarseste ceva prin el, atunci nici tu nu ai botezul, nici cu Sfintele Taine nu te cumineci, nici blagoslovenie nu primesti si, prin urmare, tu nu esti crestin.Dumnezeu... lucreaza pentru mantuirea poporului prin toti preotii, chiar daca ei se arata nevrednici.Daca El a vorbit poporului prin magarita lui Valaam, care era om necurat, cu atat mai mult va vorbi prin preot.Ce nu face Dumnezeu pentru mantuirea noastra?!...Prin ce nu lucreaza!Daca El a lucrat prin Iuda si prin unii prooroci despre care spune:Niciodata nu v-am cunoscut pe voi.Departati-va de la Mine, cei ce lucrati faradelegea (Mt.7, 23), dandu-le putere sa izgoneasca duhurile rele, cu atat mai mult va lucra prin preoti.
Cand incepem sa examinam, viata celor care ne conduc, atunci dorim singuri sa fim unsi ca invatatori si, in acest fel, se deformeaza toate".
Aici Sfantul Ioan Gura de Aur aduce o clauza importanta:
"Pe cel ce propovaduieste nedreptatea, adica invatatura cea eretica, sa nu-l ascultati, chiar daca ar fi si inger;dar daca cineva propovaduieste dreapta invatatura, sa luati atunci aminte, nu la viata lui, ci la cuvintele lui...Dar de ce, vei spune, imi vorbeste mie, iar el nu implineste?Nu el insusi iti vorbeste - lamureste marele propovaduitor - , tie iti porunceste Hristos...Dar preotul, vei spune, trebuie sa fie mai bun decat mine...Ei bine, daca el nu e mai bun decat tine, de ce trebuie, spune-mi, sa te pagubesti chiar pe tine?...Spune-mi, cine era mai rau decat vamesul?E adevarat ca el era si vames, si vinovat de multe fapte rele, si totusi pentru fariseu a fost indeajuns sa spuna numai: Nu sunt ca vamesul acesta (Luca 18, 11), ca sa piarda toate.Daca tu spui despre preot:<>, nu pierzi si tu toate?
Sunt nevoit sa spun aceasta...nu pentru ca ma ingrijesc de preot, ci pentru ca ma tem pentru voi, sa nu va pierdeti virtutile voatsre cu asemenea lauda de sine si osandire a altora...
El, preotul, nu era bun?! Dar, spune-mi mie, are aceasta vreo insemnatate?Oare si cel bun iti daruieste de la sine bunatatile cele de sus?(Harul lui Dumnezeu prin Sfinetel Taine) Nu!Totul este dupa credinta ta;nici cel drept nu-ti va aduce vreun folos daca tu esti necredincios, nici cel necurat nu te va atinge cu ceva daca tu esti necredincios...Darurile lui Dumnezeu nu atarna de virtutea preoteasca, totul provine din har.Lucrul preotului este numai sa-si deschida gura, si totul savarseste Dumnezeu;preotul savarseste numai partea vazuta a lucrurilor".
Aici Sfantul Ioan Gura de Aur ne pune in fata o pilda din Evanghelie."Aminteste-ti - spune el - care era distanta dintre Ioan Botezatorul si Mantuitorul Iisus.Ioan este om si Iisus Hristos - Dumnezeu.Si totusi, prin botezul savarsit de Ioan, in ciuda acestei distante, vedem coborand asupra lui Iisus pe Duhul Sfant, pe care Ioan nu-L avea.
Minunat este ca Duhul Sfant nu a coborat inainte sa fie savarsit botezul de catre Ioan.De ce?Oare Ioan a facut astfel, ca Duhul Sfant sa se pogoare?Nu, venirea Sfantului Duh nu atarna de voia omeneasca.Ioan a savarsit numai partea cea vazuta a lucrurilor, iar Dumnezeu a trimis Duhul Sfant.
Dar de ce s-a intamplat asa?Ca sa stii ca preotul savarseste numai actele cele vazute.Si Dumnezeu este acela care trimite Harul Duhului Sfant.
Daca trimiterea harului asupra credinciosilor ar fi atarnat de vrednicia preotilor, atunci toti crestinii care au pastori nevrednici ar fi lipsiti de El.Dar Sfantul Ioan Gura de Aur marturiseste clar ca Dumnezeu trimite harul Sau si prin pastorii cei nevrednici, ca sa nu ramana pagubiti cei ce inseteaza dupa mantuire.
Dar de aceasta mantuire se lipsesc ei insisi crestinii cei neintelepti, care-si osandesc pastorii.Preotul cel nevrednic nu este piedica la pogorarea harului lui Dumnezeu peste credicnciosi.Dar pacatul osandirii este piedica hotarata pentru primirea acestui har.De aceea, cel care ia aminte la mantuirea sa nu trebuie sa-si osandeasca pastorii duhovnicesti, oricum ar fi ei, afara numai cazul cand au cazut in eres.
Sfantul Anastasie Sinaitul, vorbind in general impotriva osandirii aproapelui, face si un indemn mai aparte - ca mirenii sa nu-si ingaduie a osandi pe preoti.El sfatuieste pe mireni sa nu spuna despre pastorii lor:"E un pacatos si se apropie sa savarseasca Sfintele Taine;pentru aceasta nu pogoara peste el Harul Sfantului Duh."
"Daca cel sfintit este pacatos si cu constiinta necurata indrazneste sa slujeasca in Sfantul Altar, el singur va raspunde in fata lui Dumnezeu pentru sine insusi.Dar, pentru pacatosenia lui, Dumnezeu nu face nelucratoare Sfintele Taine savarsite de catre el.Dar tu vei intreba - spune Sfantul Anastasie Sinaitul - <>Se intelege ca este supus, dar nu aceasta e treaba ta, ca sa-l judeci si sa-l cercetezi.Aceasta este treaba lui Dumnezeu ori treaba celui asezat de Dumnezeu Preasfintit Episcop."
Sfatuind pe credinciosi sa se apropie de Sfintele Taine cu frica lui Dumnezeu si cu constiinta curata, Sfantul Anastasie adauga:"Daca insusi ingerul lui Dumnezeu ti-ar aduce Sfanta cea fara de sange Jertfa, iar tu te impartasesti din mainile lui...nevrednic fiind, atunci nici ingerul nu te-ar curata de pacatul tau.Iuda a primit chiar de la Hristos Preacinstitul Lui Trup, dar s-a impartasit nevrednic si, pentru aceasta, satana a intrat in el."
De aici se vede limpede ca primirea Harului prin Sfintele Taine atarna exclusiv de starea sufletului celui care le primeste.Cel care, pregatindu-se de Sfanta Impartasanie, in afara de alte pacate ale sale isi ingaduie sa osandeasca pe slujitorii lui Dumnezeu, arata ca se apropie de Sfantul Potir cu nevrednicie.Cui face el atunci carare in sufletul sau prin nevrednicia sa? Pe cine ingaduie in sanctuarul inimii sale osandind pe preoti? Nu primeste, oare, pe satana in locul Mantuitorului Hristos?...
Oricat de pacatos ar fi preotul, Taina savarsita de catre el e mantuitoare pentru noi, pentru ca el nu o savarseste cu puterea sa, ci cu puterea Harului lui Dumnezeu, data lui prin hirotonie.

[cristiboss56]

Străvechea înţelepciune a pustiei
- Iubitorii de Adevăr -

Esenta filosofiei zace in faptul ca ii impartaseste omului amintirea mortii - Vasilie cel Mare

Mintea este cea dintai ce se intreaba cand cugeta la nemarginirea a toata lumea a lui Dumnezeu si la acel ocean nazuit, ce este de neatins. Apoi, se uimeste de cum, dintru nimic, a adus intru fiinta tot ceea ce este. Dar precum „nu se afla capat maririi Sale”, asa si intelepciunea Sa este de necercetat. – Maxim monahul

Nenumarati isi doresc sa castige Imparatia fara de nevointe, fara de lupte, fara de sudoare; dar aceasta este cu neputinta.- Sf. Macarie Egipteanul

Daca iubesti slavirile oamenilor, si nazuiesti sa fii cinstit, si cauti confortul, te departezi de la cale. Trebuie sa te rastignesti alaturi de Cel Rastignit, sa patimesti cu El ce a patimit, ca sa te poti proslavi cu El ce este proslavit. – Sf. Macarie Egipteanul

De ce invata oamenii prin durere si suferinta, si nu prin placere si bucurie? Foarte simplu, intrucat placerea si bucuria ii fac sa se multumeasca cu lucrurile date in lumea aceasta, pe cand durerea si suferinta ii fac sa caute o fericire mai adanca, dincolo de marginile acestei lumi.- Par. Serafim Rose

In vremuri de necaz nu cauta mangaiere omeneasca, ca Dumnezeu sa te poata mangaia. – Gheron Iosif Isihastul
bullet Nu te poti ascunde niciunde de ispite, fara numai in adancurile smereniei.- Staretul Macarie de la Optina

Ravna pentru lucrare da, de fapt, masura sporirii duhovnicesti. Acei ce nazuiesc sa-i urmeze lui Hristos isi masoara starea inimii lor si a sporirii lor duhovnicesti in rabdare si smerenie dupa ravna lor pentru lucrare. Daca cineva are ravna pentru lucrare, exista nadejde ca poate dobandi intelegerea celorlalte abc-uri ale vietii duhovnicesti. Fara dragostea nevointei, nici nu se poate intra in lupta duhovniceasca, nici nu se pot intelege cele mai elementare principii ale razboiului duhovnicesc.- Sf. Ioan Cassian

Cea mai scurta cale catre Hristos este de a purta povara celuilalt. – Staretul Ambrozie de la Optina

Dragostea catre un altul, fara cea catre Dumnezeu, nu poate fi dragoste. Si dragostea catre Dumnezeu, fara a-i iubi pe ceilalti, nu poate fi dragoste. - Sf. Teofan

Un crestin isi poarta crucea cand este multumitor si bucuros in toate suferintele. - Arena

Diavolul nu are alta arma mai puternica decat deznadejdea. – Intoarcere la marturisire

Intelepciunea crestina se afla in pastrarea credintei intru Domnul la vremea ispitei. – Staretul Ambrozie de la Optina

De aproapele depinde viata si moartea sufletului nostru. - Arena
bullet Cand ne suparam aproapele, este ca si cum l-am supara pe Insusi Hristos. - Arena

Nu grijile din viata sunt problema noastra, ci cum ne purtam fata de ele. Pacatul este atunci cand folosim grijile pentru a umple desertaciunea noastra, ce provine din lipsa iubirii pentru Dumnezeu. – o parafrazare a Sf. Teofan

Este cu neputinta sa zidesti o casa incepand de deasupra. La fel este si cu sufletul. Iubirea pentru Dumnezeu este acoperisul casei; prin urmare trebuie sa incepem cu dragostea pentru aproapele si apoi sa zidim catre dragostea pentru Dumnezeu. - Arena

Pravila de rugaciune si postul fara tinerea poruncilor nu ne vor mantui. – Staretul Ambrozie de la Optina

Suferinta este cel mai mare dar de la Hristos. - Arena

Daca nu il putem iubi pe fratele nostru pe care l-am vazut, cum il putem iubi pe Dumnezeu pe Care nu L-am vazut? – Sfaturi din Sfantul Munte (Gheron Iosif Isihastul?)
Nu cred in mantuirea celui ce nu lucreaza spre mantuirea celorlalti. – Sf. Ioan Gura de Aur

Daca iti vei aduce aminte mereu de Patimile Domnului, te vei infrana fara cracnire de la orice. - Sf. Dimitrie al Rostovului

Ce nadajduiesti sa castigi? Lumea sau sufletul tau? - Arena

Adevarata bucurie este tacuta si statornica. – Calea Ascetilor

Stapaneste-ti simtirile si pazeste-le de stricaciune asa cum un luptator isi pazeste armele sale. – Sf Efrem Sirul

Constientizarea slabiciunii proprii, osandirea de sine si rabdarea sunt cele trei trepte catre smerenie. – Staretul Ambrozie

Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele? – Iov, capitolul 2 versetul 10

Smerenia desavarsita a intelepciunii consta in purtarea osandirii si a rusinii si a celorlalte pe care le-a indurat Invatatorul nostru Iisus... Un semn al faptului ca cineva a atins rugaciunea desavarsita este faptul ca nu se mai tulbura, chiar de intreaga lume l-ar necaji. – Sfintii Varsanufie si Ioan

Cand ne rugam si Dumnezeu intarzie in a ne asculta (rugaciunea), o face spre binele nostru, pentru a ne invata indelunga-rabdare; deci sa nu fim abatuti, graind: „Ne-am rugat, si n-am fost ascultati”. Dumnezeu stie ce este spre folos unui om. Bucura-te intru Domnul, lasa-ti toate grijile si roaga-te pentru mine, iubite frate, unul in duh (cu mine). – Sfintii Varsanufie si Ioan

[cristiboss56]

Grăirea în deşert pustieşte pînă în adînc sufletul. Noi ne facem singuri răni grave nu numai cînd rostim cuvinte putrede şi deşarte, ci şi cînd ascultăm asemenea cuvinte ieşind din guri străine.

Nu puţini sînt între noi cei care se cred evlavioşi, dar nu îşi înfrînează limba; nu puţini sînt cei care după ce se întorc de la biserică, unde au ascultat cuvintele lui Hristos şi chiar s-au împărtăşit cu Trupul şi Sîngele Lui, varsă cuvinte rele şi veninoase peste aproapele lor. Dar cîţi nu sînt între noi cei ale căror guri nu-s îngrădite cu nimic, ci vorbesc mereu, fără contenire, pălăvrăgind şi iar pălăvrăgind de dimineaţa pînă seara! Şi, se înţelege, în această pălăvrăgeală sunt o mulţime de vorbe deşarte, rele – în timp ce însuşi Domnul Iisus Hristos ne-a zis: Vă spun că pentru orice cuvînt deşert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în Ziua Judecăţii, căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osîndit (Mt. 12, 36-37). Grăirea în deşert pustieşte pînă în adînc sufletul. Noi ne facem singuri răni grave nu numai cînd rostim cuvinte putrede şi deşarte, ci şi cînd ascultăm asemenea cuvinte ieşind din guri străine. Multora le place să asculte bîrfe şi clevetiri despre aproapele lor şi sînt la fel de vinovaţi înaintea lui Dumnezeu ca şi cei pe care îi ascultă.
(Sfîntul Luca al Crimeei, Predici)

[cristiboss56]

Dar dacă noi putem să ne iertăm unii pe alţii în mod efectiv, ștergându-ne păcatele reciproce, de ce n-ar avea preotul puterea de a ierta păcatele?


„Dumnezeu ne-a dat putere de a ne ierta unii altora, în sensul că ceea ce iertăm noi altora şi alţii nouă, este iertat de fapt şi de către Dumnezeu; că pentru acelea nu vom mai fi judecaţi. Dumnezeu ne-a cedat, în scopul acesta, din puterea Lui. Numai din puterea Lui de judecată nu ne-a cedat, pentru că dăm dovadă că facem uz rău de puterea pe care nici n-o avem de fapt, ci numai ne închipuim că o avem. Dumnezeu lasă să circule bunătatea Sa printre oameni, ca o apă prin canalele subterane ale pământului Său, ca de la plantă la plantă.
Dar dacă noi putem să ne iertăm unii pe alţii în mod efectiv, ștergându-ne păcatele reciproce, de ce n-ar avea preotul, ca reprezentant al întregii Biserici sau comunităţi, din încredinţarea lui Dumnezeu, puterea de a ierta păcatele făcute de unul sau de altul din credincioşi tuturor celorlalţi oameni, şi păcatele împotriva lui Dumnezeu? Dar şi el are numai puterea de a ierta, însă nu de a osândi”.

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 1205 la Avva Dorotei, Diferite învățături de suflet folositoare,traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în „Filocalia”, vol. IX, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, p. 631)