Ce se-ntampla cu cei care parasesc manastirea?

Imi cer iertare pentru ultima mea interventie. Am preferat cu buna stiinta sa va suparati putin si pe mine, nu ca as detine eu adevarul, dar nici sa nu rada dracii de noi nu-mi place.

Nici Sfantul Isaac Sirul n-a putut rezista mult in viata de obste, preferand sa se intoarca in pustie datorita unor sminteli pe care le-a observat cand a fost numit episcop. Am gasit cateva cuvinte ziditoare de suflet scrise de acest sfant in varianta audio.
<script src='http://www.crestinortodox.ro/audio/e87671' type='text/javascript'></script>03 Despre lepadare - Sfantul Isaac Sirul


De fapt, fiecare priveste realitatea din unghiuri diferite si ne completam unii pe altii. Iar intoarcerea la Sfintii Parinti ne ajuta sa iesim din impas. Dumnezeu sa ne ocroteasca pe drumul mantuirii.

Fragmentul audio pe care am vrut sa-l postez face parte din Filocalia, vol. 10, partea a treia. Imi cer scuze ca nu prea ma pricep sa postez.

[ory]

De ce vorbim mereu de Sfinti si nu vorbim de oamenii de langa noi?De ce vorbim mereu de virtutiile de pe hartie si nu vorbim de propriile virtuti concret,daca le avem?De ce vorbim mereu de nadejdea izbavirii si-a curatirii,si nu vorbim de ceea ce facem concret,acum si aici?De ce vorbim mereu de citatele altora si nu vorbim despre ceea ce gandim noi insine?De ce vorbim mereu despre atitudinile altora si nu despre a noastra?De ce vorbim mereu despre despre pacate si catalogarea acestora si nu vorbim despre propriile faradelegi si situarea lor pe axa caracterului propriu.Fiindca,orice am fi,orice am gandi si am face pe parcursul vietii,totul ne defineste,totul spune ceva despre noi si credinta pe care o concepem.Pana la urma credinta reprezinta un act aproape particular,fiindca se vede,ea este cel mai adesesea reprezentata de propriul caracter,dupa care de simtirea si doctrina religioasa.Credinta o adaptam,practic,mediului in care traim si am trait de cand suntem,educatiei pe care o avem,timpului pe care-l traim,sentimentelor pe care le detinem,experientelor pe care le-am avut si le avem permanent.Credinta este mai mult decat o marturisire a ceea ce am citit,ea reprezinta asimilarea tuturor lucrurilor in viata noastra,a tuturor sentimentelor,a tuturor situatiilor si oamenilor inconjuratori.Credinta o interpretam si ne-o insusim exact dupa personalitatea care ne defineste,iar personalitatea care ne defineste este facuta din fiecare clipa a vietii noastre,anterioare si prezente.
Degeaba invocam la infinit Sfintii,noi nu le putem atinge desavarsirea,astfel devenim niste razvratiti ai conceptelor curate ale acestora deduse din curatirea vietii si-a simtirii lor,astfel devenim rivali cu noi insine si cu semenii nostri,tocmai pentru ca tindem spre desavarsirea lor,fara sa ne curatim indeajuns pre noi insine.

Iata un punct de vedere neo-protestant; nimic altceva.

[ory]

Pana acum eram new age,acum sunt de prin partea neo protestantismului!!!Bun1,asa mai invat si eu cate ceva despre altii,orice cunostinta valoreaza in sine,eu le cantaresc nu le resping inainte de a le gandi....
Deci,mai bine mai si ganditi cei carora va este teama ca cei din jur nu va respecta "ortodoxia",apoi o veti confirma si mai cu precizie.

Sa vorbim despre propriile virtuti nu mi se pare o fapta crestineasca. Dam in slava desarta, in mandrie si in alte pacate. Este trebuinta sa-i avem ca reper pe sfinti si nu pe oamenii de langa noi caci de la sfinti invatam sa mergem pe calea cea adevarata. Omul de langa noi se mai poate impotmoli pe drumul mantuirii.

Sa incercam sa gandim noi insine totdeauna si sa evitam Scrierile Sfintilor Parinti iarasi nu mi se pare o treaba inteleapta. Mai bine sa spun un citat si sa ma creada lumea cum doreste decat sa spun o vorba prin care as putea sa-l smintesc pe fratele meu. Niciun efort nu e zadarnic in final.

Dumnezeu ne poate lumina sa nu ramanem niste simpli razvratiti daca staruim. Am avut marea bucurie sa am un duhovnic bun, sa vad cum se manifesta sfintenia si de aceea cred ca niciun efort duhovnicesc in timp nu este zadarnic. M-a mustrat, mi-a indrumat pasii spre pocainta cand cu blandete cand cu duritate incurajandu-ma sa caut intelepciunea in Noul Testament, in Scrierile Sfintilor Parinti si in poruncile divine.

Imi spovedeam pacatele mari si mici, dar si gandurile. Stia cand sa fie intelegator si cand sa ma certe. Nu l-am gasit insa cu usurinta. Inainte de a ma afla sub povatuirea lui eram si eu sceptica. Acum cred ca mantuirea este posibila. Desi a plecat la cele vesnice, pentru mine traieste. Mi-a umplut sufletul de bucurie desi mi-a spus uneori ca sunt un nimic pentru a ma smeri. Mi-a dat curajul sa merg pe drumul mantuirii, dar mi-a atras atentia ca atunci cand cauti calea mantuirii nu trebuie sa te mai uiti in urma. Odata ce ai spovedit pacatul mare sau mic, important e sa nu-l repeti, nu s-o lungesti la nesfarsit spunand ca esti pacatos, dar sa starui in pacat.

Sigur ca trebuie sa avem curajul de a fi noi insine, dar nu in imprastiere, ci in ascultare ferma de poruncile divine si de invataturile Sfintilor Parinti. Altminteri ne putem primejdui mantuirea. Multe din cuvintele pe care le scriu adesea sunt inspirate din perioada in care m-am aflat sub povatuirea parintelui Gabriel Nicu sau din scrierile altor Sfinti Parinti. Ii multumesc lui Dumnezeu pentru toate bucurii si necazuri, pentru prietenii si neprietenii pe care mi i-a scos in cale, pentru sanatate si pentru boala, pentru avantajele materiale, dar si pentru pagube, caci toate cu intelepciune mi le-a daruit.

,,Cine vrea sa se mantuiasca cu intrebarea trebuie sa calatoreasca.'' - spunea cineva. Bucurie tuturor!

[andreicozia]

Multe din aspectele pe care le amintesti sunt explicate foarte bine si de Ory mai sus. Totul este sa-i citesti cu atentie postarea, mai ales ultima parte... unde are mare dreptate si denota maturitate in gindire.

Nimic nu pot, nimic nu stiu, nimic nu sunt fara ajutorul lui Dumnezeu. Nu pot spune ca am parasit definitiv niciun pacat, pana in clipa mortii, de frica sa nu cad in mandrie, iar diavolul sa-mi trimita in urmatoarea clipa o ispita si sa cad din nou in pacatul pe care cu ajutorul lui Dumnezeu l-am alungat. Virtutile le stie Dumnezeu, iar pacatele le stie duhovnicul si Dumnezeu. Noi sa incercam sa ne incurajam pe drumul mantuirii, daca se poate. De nimic nu se supara Dumnezeu mai mult decat de pacatul mandriei noastre. Dumnezeu sa ne calauzeasca spre adevarata intelepciune pe toti.

[anita]

În prealabil postat de ory

De ce vorbim mereu de Sfinti si nu vorbim de oamenii de langa noi?De ce vorbim mereu de virtutiile de pe hartie si nu vorbim de propriile virtuti concret,daca le avem?De ce vorbim mereu de nadejdea izbavirii si-a curatirii,si nu vorbim de ceea ce facem concret,acum si aici?De ce vorbim mereu de citatele altora si nu vorbim despre ceea ce gandim noi insine?De ce vorbim mereu despre atitudinile altora si nu despre a noastra?De ce vorbim mereu despre despre pacate si catalogarea acestora si nu vorbim despre propriile faradelegi si situarea lor pe axa caracterului propriu.Fiindca,orice am fi,orice am gandi si am face pe parcursul vietii,totul ne defineste,totul spune ceva despre noi si credinta pe care o concepem.Pana la urma credinta reprezinta un act aproape particular,fiindca se vede,ea este cel mai adesesea reprezentata de propriul caracter,dupa care de simtirea si doctrina religioasa.Credinta o adaptam,practic,mediului in care traim si am trait de cand suntem,educatiei pe care o avem,timpului pe care-l traim,sentimentelor pe care le detinem,experientelor pe care le-am avut si le avem permanent.Credinta este mai mult decat o marturisire a ceea ce am citit,ea reprezinta asimilarea tuturor lucrurilor in viata noastra,a tuturor sentimentelor,a tuturor situatiilor si oamenilor inconjuratori.Credinta o interpretam si ne-o insusim exact dupa personalitatea care ne defineste,iar personalitatea care ne defineste este facuta din fiecare clipa a vietii noastre,anterioare si prezente.
Degeaba invocam la infinit Sfintii,noi nu le putem atinge desavarsirea,astfel devenim niste razvratiti ai conceptelor curate ale acestora deduse din curatirea vietii si-a simtirii lor,astfel devenim rivali cu noi insine si cu semenii nostri,tocmai pentru ca tindem spre desavarsirea lor,fara sa ne curatim indeajuns pre noi insine.

Interesant punct de vedere.
Din ce spui tu fiecare ar trebui sa aiba credinta lui.
Din pacate nu credinta noastra ne mantuieste ci credinta in Dumnezeu ,cu ea mergem la judecata.
Fara un indrumator duhovnicesc ,duhovnic ,sfint parinte nu ne putem mantui.Si in Scriptura scrie ca primii crestini staruiau in invataturile apostolilor.
Nu vorbesti nimic despre curatirea de patimi ,pocainta ,iubirea aproapelui ,milostenie.
Daca tot vii cu inovatii fii tu prima care isi marturiseste slabiciunile ,virtutile,trairile.
Desi este vanare de vant asta ,omul e schimbator si nu vad ce rod ar avea acesta spovedanie publica care mai mult ar duce la smintirea celor din jur. Iar peste ceva timp ai vedea ca nu mai esti aceeasi ,nu mai gandesti la fel.
Da ,interesant punct de vedere ,numai ortodox nu.

[ory]

No comment!
"Odata cu Lumina,Dumnezeu revarsa asupra pamantului si principiul gandirii,simtirii si cugetarii!"