Casnicia - razboiul duhovnicesc al mirenilor?

[Yasmina]

În prealabil postat de fallen

Daca stii sau nu stii sa gatesti, asta e foarte relativa... cu riscul sa iesim din sfera duhovnicescului si sa intram prea adanc in a lumescului. Poate in casa in care ai crescut, ca femeie, gatea preponderent mama (ca doar nu tata), sau bunica, etc, adica tot partea femeiasca, dar pe tine te-au scutit oarecum de la corvoadele cele mai grele zicand ca ai de invatat, ca trebuie sa inveti, sa ajungi o doamna, o intelectuala, apoi ca ai serviciu, unde esti o persoana importanta, etc...Chiar daca gateai in timpul liber o faceai de placere, ca hobby, atunci cand aveai timp si chef. Daca nu lasai perfecta ordine in urma ta, nu te batea nici mama nici tata, nici nu te ameninta ca te da pe strada. Dar, dupa ce te mariti, oare mai poti sa-i spui sotului "am venit obosita de la birou, am gatit ceva repede, dar te-am asteptat pe tine sa spalam vasele impreuna, ca eu nu mai pot"....Si sotul stiti ce ar putea zice? "Cati bani ai adus tu azi? 50 -100 lei?Ei bine, eu am adus 200, sau 700...si tu acum ce vrei, sa spal eu vasele??? Si apoi ce zici ca ai gatit? Orez cu dovlecei? paste cu busuioc? Aia-i mancare pentru un om ca mine, care a produs azi atatia bani?"
Deci, cu alte cuvinte, tu poti sa ai impresii despre tine ca stii si poti si faci, dar atata timp cat ele nu sunt impartasite si de cel de langa tine... degeaba le ai...

PS: aici din pacate vorbesc din experienta proprie de femeie neoficial maritata, care experienta nu e chiar nerelevanta, din moment ce astfel de lucruri chiar se intampla; probabil intr-o casnicie legalizata, sotul si sotia au drepturi egale, pe cand intr-un concubinaj, unul are doar drepturi iar celelalt doar obligatii. Insa din fericire sunt si momente cand truda ti-e rasplatita, cand cel delanga tine apreciaza toate eforturile pe care le faci, atunci cand il asculti, cand ii faci ce iti cere si mancarea iese buna, cand stai cu el si nu pleci in alta parte, la treburile tale, etc.

Desigur ceea ce se intampla aici e regretabil, ar trebui (poate) sau mai bine zis ar fi de dorit sa nu se intample asa, ci sa gatim impreuna (fara sa ne jignim sau insultam chiar si atunci cand facem cate o greseala), sa mancam impreuna (chiar daca unul vrea de frupt si altul de sec, sau daca unul vrea cu muraturi si altul cu mustar), sa spalam vasele impreuna, sa dormim impreuna fara sa ne injuram daca unul se trezeste si il deranjeaza, fara sa vrea, sau il sperie pe celalalt, dar cum am spus, intram prea mult in sfera profanului.
Insa mie totusi mi se pare "schizofrenizant" (dar poate parerea mea e subiectiva) ca un barbat sa-si laude sotia sau partenera atunci cand face lucruri bune, care-i plac (mancare, dragoste, etc) si sa o jigneasca si s-o insulte atunci cand nu-i face pe plac (sau cand greseste sau face lucruri necuvenite); acum ce sa mai creada biata femeie, ca o iubeste sau ca nu? La fel nu mi se pare onest nici din partea femeii sa-si iubeasca barbatul atunci cand o apreciaza si-i vorbeste frumos si ii arata dragostea lui si sa il urasca (sau poate chiar sa-l blesteme) atunci cand ii vorbeste urat si ameninta ca-i face rau. Asta denota din partea ei ori lipsa de caracter, ori o mare incertitudine si confuzie, ori... nu stiu ce sa mai zic. Acum poate femeia nu e chiar atat de proasta si intelege ca toate aceste purtari ale celui de langa ea sunt ori dovada imaturitatii, ori a unei labilitati psihice, si le ia ca atare, dar ce te faci in momentul cand astfel de personaje ajung sa aiba copii, si ei inca nu reusesc sa-si defineasca bine sentimentele si convingerile si ii transmit bietului copil sau copiilor asemenea "mesaje" ...nu mai stiu care era termenul folosit in psihologie, ambivalente parca, sau dis-nu stiu cum, adica generatoare de confuzie (sau chiar sminteala).

Nu degeaba exista in mai toate culturile obiceiul ca inainte de casatorie sa mergi acasa la viitoarea sotie/viitorul sot si sa-i cunosti familia,casa,rudele.
Asa iti poti da seama in ce conditii a fost crescut,ce filozofii i-au fost implementate si ce asteptari are de la viata.

Este destul de clar,ca un barbat provenit dintr-o familie in care taica-su era un tiran si-si trata sotia prost,nu va fi vreun"mototol" care sa-ti aduca micul dejun la pat sau sa te ajute prin casa cu treburile.Va fi sub demnitatea lui,asa cum a inteles-o de la tatal lui.Depinde si de restul familiei,insa.
Daca toti membrii masculini ai acelei familii sunt identici in rolul de sot sau numai tatal este deosebit.
Oricum,eu raman la ideea ca cei mai buni soti sunt crestinii :)
Pai cine sa modeleze mai frumos inima si cugetul unui om daca nu Iisus ??

[AlinB]

În prealabil postat de fallen

Daca stii sau nu stii sa gatesti, asta e foarte relativa... cu riscul sa iesim din sfera duhovnicescului si sa intram prea adanc in a lumescului. Poate in casa in care ai crescut, ca femeie, gatea preponderent mama (ca doar nu tata), sau bunica, etc, adica tot partea femeiasca, dar pe tine te-au scutit oarecum de la corvoadele cele mai grele zicand ca ai de invatat, ca trebuie sa inveti, sa ajungi o doamna, o intelectuala, apoi ca ai serviciu, unde esti o persoana importanta, etc...Chiar daca gateai in timpul liber o faceai de placere, ca hobby, atunci cand aveai timp si chef. Daca nu lasai perfecta ordine in urma ta, nu te batea nici mama nici tata, nici nu te ameninta ca te da pe strada. Dar, dupa ce te mariti, oare mai poti sa-i spui sotului "am venit obosita de la birou, am gatit ceva repede, dar te-am asteptat pe tine sa spalam vasele impreuna, ca eu nu mai pot"....Si sotul stiti ce ar putea zice? "Cati bani ai adus tu azi? 50 -100 lei?Ei bine, eu am adus 200, sau 700...si tu acum ce vrei, sa spal eu vasele??? Si apoi ce zici ca ai gatit? Orez cu dovlecei? paste cu busuioc? Aia-i mancare pentru un om ca mine, care a produs azi atatia bani?"
Deci, cu alte cuvinte, tu poti sa ai impresii despre tine ca stii si poti si faci, dar atata timp cat ele nu sunt impartasite si de cel de langa tine... degeaba le ai...

PS: aici din pacate vorbesc din experienta proprie de femeie neoficial maritata, care experienta nu e chiar nerelevanta, din moment ce astfel de lucruri chiar se intampla; probabil intr-o casnicie legalizata, sotul si sotia au drepturi egale, pe cand intr-un concubinaj, unul are doar drepturi iar celelalt doar obligatii. Insa din fericire sunt si momente cand truda ti-e rasplatita, cand cel delanga tine apreciaza toate eforturile pe care le faci, atunci cand il asculti, cand ii faci ce iti cere si mancarea iese buna, cand stai cu el si nu pleci in alta parte, la treburile tale, etc.

Desigur ceea ce se intampla aici e regretabil, ar trebui (poate) sau mai bine zis ar fi de dorit sa nu se intample asa, ci sa gatim impreuna (fara sa ne jignim sau insultam chiar si atunci cand facem cate o greseala), sa mancam impreuna (chiar daca unul vrea de frupt si altul de sec, sau daca unul vrea cu muraturi si altul cu mustar), sa spalam vasele impreuna, sa dormim impreuna fara sa ne injuram daca unul se trezeste si il deranjeaza, fara sa vrea, sau il sperie pe celalalt, dar cum am spus, intram prea mult in sfera profanului.
Insa mie totusi mi se pare "schizofrenizant" (dar poate parerea mea e subiectiva) ca un barbat sa-si laude sotia sau partenera atunci cand face lucruri bune, care-i plac (mancare, dragoste, etc) si sa o jigneasca si s-o insulte atunci cand nu-i face pe plac (sau cand greseste sau face lucruri necuvenite); acum ce sa mai creada biata femeie, ca o iubeste sau ca nu? La fel nu mi se pare onest nici din partea femeii sa-si iubeasca barbatul atunci cand o apreciaza si-i vorbeste frumos si ii arata dragostea lui si sa il urasca (sau poate chiar sa-l blesteme) atunci cand ii vorbeste urat si ameninta ca-i face rau. Asta denota din partea ei ori lipsa de caracter, ori o mare incertitudine si confuzie, ori... nu stiu ce sa mai zic. Acum poate femeia nu e chiar atat de proasta si intelege ca toate aceste purtari ale celui de langa ea sunt ori dovada imaturitatii, ori a unei labilitati psihice, si le ia ca atare, dar ce te faci in momentul cand astfel de personaje ajung sa aiba copii, si ei inca nu reusesc sa-si defineasca bine sentimentele si convingerile si ii transmit bietului copil sau copiilor asemenea "mesaje" ...nu mai stiu care era termenul folosit in psihologie, ambivalente parca, sau dis-nu stiu cum, adica generatoare de confuzie (sau chiar sminteala).

fallen, ca sa-ti zic asa direct, tu te chinui sa ingramadesti intr-un tipar ideal o relatie care pute de la distanta, si te minunezi si filosofezi ca de ce nu intra, cand raspunsul este sub ochii tai, dar refuzi pur si simplu sa-l vezi.

Oricum, nimic nou, sunt femei care sunt batute cu anii si tot refuza sa inteleaga ca persoana de langa ele nu e cum trebuie.

Dar respectivele au de obicei o scuza mult mai buna, chiar sunt maritate cu persoana in cauza, cam tarzior sa mai faca o a doua alegere, mai ales daca mai e si un copil (sau mai multi) la mijloc.

Dar tu, chiar nu ai nici una (desi sigur ca-ti inventezi o gramada).

[Ekaterina]

O marturie a unei doamne ce a trecut printr-un divort:
"Greseala multor tinere perechi este urmatoarea: ele sunt convinse ca sunt facute pentru fericire si dragoste, si nu inteleg ca fericirea familiala trebuie sa si-o creeze, sa o adune firimitura cu firimitura, ca fericirea noastra este lucrul mainilor noastre, mintilor noastre, inimilor noastre. Acesta este un mare efort, care aduce o stisfactie enorma." (Din cartea: Divortul - cum il prevenim cum il depasim)

[cezar_ioan]

În prealabil postat de AlinB

fallen, ca sa-ti zic asa direct, tu te chinui sa ingramadesti intr-un tipar ideal o relatie care pute de la distanta, si te minunezi si filosofezi ca de ce nu intra, cand raspunsul este sub ochii tai, dar refuzi pur si simplu sa-l vezi.

Oricum, nimic nou, sunt femei care sunt batute cu anii si tot refuza sa inteleaga ca persoana de langa ele nu e cum trebuie.

Dar respectivele au de obicei o scuza mult mai buna, chiar sunt maritate cu persoana in cauza, cam tarzior sa mai faca o a doua alegere, mai ales daca mai e si un copil (sau mai multi) la mijloc.

Dar tu, chiar nu ai nici una (desi sigur ca-ti inventezi o gramada).

Iarăşi te întreb: e bine ce faci? Sigur, sigur? Ai garanţii certe că intervenţia ta plină de forţă penetrantă ("directă") e constructivă?
Aşa se procedează în probleme de cuplu?
Care metodă?
Cu ce drept?
În baza cărui contract?
Referinţe, argumente... orice.

Şi iar şi iar şi iarăşi te întreb: sigur e bine ce faci?
Doamne ajută, Aline, Doamne ajută şi Dumnezeu să ne ierte pe toţi!

[cezar_ioan]

În prealabil postat de Ekaterina

... fericirea familiala trebuie sa si-o creeze, sa o adune firimitura cu firimitura, ca fericirea noastra este lucrul mainilor noastre, mintilor noastre, inimilor noastre. Acesta este un mare efort, care aduce o stisfactie enorma."

Să înţelegem, mai întâi, aceasta, cu harul lui Dumnezeu.
Apoi să ne dea Domnul putere să făptuim bineplăcut Lui în căminul nostru, al fiecărei familii în parte.
Aşa să ne ajute Bunul Dumnezeu!
Smerenie, jertfă pentru cei iubiţi, bucurii în Hristos!

[fallen]

În prealabil postat de Yasmina

Nu degeaba exista in mai toate culturile obiceiul ca inainte de casatorie sa mergi acasa la viitoarea sotie/viitorul sot si sa-i cunosti familia,casa,rudele.
Asa iti poti da seama in ce conditii a fost crescut,ce filozofii i-au fost implementate si ce asteptari are de la viata.

Este destul de clar,ca un barbat provenit dintr-o familie in care taica-su era un tiran si-si trata sotia prost,nu va fi vreun"mototol" care sa-ti aduca micul dejun la pat sau sa te ajute prin casa cu treburile.Va fi sub demnitatea lui,asa cum a inteles-o de la tatal lui.Depinde si de restul familiei,insa.
Daca toti membrii masculini ai acelei familii sunt identici in rolul de sot sau numai tatal este deosebit.

Asa spun si psihologii, insa de cele mai multe ori barbatul in cauza se jura ca "el nu va fii ca tatal lui" si tu chiar te astepti ca iti va aduce micul dejun la pat. Si chiar si asteptarile tale sunt ca cel care si-a vazut mama chinuita si suferind din dragoste pentru ei, sa o inteleaga si sa incerce sa nu faca aceleasi greseli pe care le-a facut tatal lui.

În prealabil postat de AlinB

fallen, ca sa-ti zic asa direct, tu te chinui sa ingramadesti intr-un tipar ideal o relatie care pute de la distanta, si te minunezi si filosofezi ca de ce nu intra, cand raspunsul este sub ochii tai, dar refuzi pur si simplu sa-l vezi.

Oricum, nimic nou, sunt femei care sunt batute cu anii si tot refuza sa inteleaga ca persoana de langa ele nu e cum trebuie.

Dar respectivele au de obicei o scuza mult mai buna, chiar sunt maritate cu persoana in cauza, cam tarzior sa mai faca o a doua alegere, mai ales daca mai e si un copil (sau mai multi) la mijloc.

Dar tu, chiar nu ai nici una (desi sigur ca-ti inventezi o gramada).

Pai poate e "the best I can get". Poate pentru pacatele si greselile pe care le-am facut pana l-am intalnit, acum primesc ceea ce merit. Mai ales, sa nu uitam , ca eu am fost cea care i-am cerut lui Dumnezeu un potential sot, o relatie stabila. Poate ca mi-a dat ceea ce meritam. (Cand regele David a fost mazilit de catre fiul sau, s-a luat dupa el un taran care dealtfel habar n-avea ce facuse acesta, insa il hulea fiindca asa facea toata lumea, si l-a facut in toate felurile, insa el nu s-a suparat fiindca in fata lui Dumnezeu se stia vinovat de omor si de curvie si stia ca tot ce i se intampla i se intampla pentru nelegiuirile facute).

Iar in conditiile astea, mai devreme saumai tarziu, tot mi-as fii vandut sufletul unui barbat mai rau sau mai bun, pentru ca la momentul respectiv aveam o multime de nevoi atat materiale, cat si trupesti; desigur pentru astea doua categorii de nevoi oamenii de obicei sunt nevoiti sa-si vanda doar trupul , nu si sufletul, insa cand mai au nevoie si de dragoste, de sustinere morala, etc, atunci...e adevarat ca daca stiam la momentul respectiv ca trebuie sa-L caut mai intai pe Hristos si Imparatia cerurilor, nu s-ar fii ajuns probabil in atare situatie. Dar din pacate suntem ispititi sa credem mai mult in ceea ce simtim ca e langa noi, ne cere de mancare si ne face sa suferim in momentul respectiv. Cum tocmai am scris si aici(http://www.crestinortodox.ro/forum/s...734#post525734), e foarte posibil ca raportandu-ne la un moment fizic, agresorul de langa noi (sau de ce nu din interiorul nostru) sa aibe castig de cauza chiar siin fata Celui Atotputernic.

[Parascheva16]

Poate sa se schimbe acel barbat daca se uita in adancul lui si isi iarta parintele care ia provocat suferinta. Si tatal violent a fost la randul sau o victima. Si ciclul continua pana se hotareste cineva sa rupa lantul. Se poate schimba un barbat si sa nu fie ca tatal sau, dar nu spunand ca nu va fi, asta nu ajuta. Si de unul singur nu va putea face. Are nevoie de duhovnic si/sau de un psiholog ortodox.

[fallen]

Si nu numai atat. Are nevoie mai ales de o persoana care sa ii tina piept si sa nu ii tolereze sub nici o forma acest comportament abuziv. Se pare ca orice forma de tolerare a unui abuz din partea cuiva nu e altceva decat o acceptare tacita, o incurajare chiar. "Agresorul" va abuza pana cand persoana de langa el nu va mai putea suporta si va ceda, intr-un fel sau altul. Sau, vorbea un individ care probabil studiase psihologia sau fusese cel putin pacient despre o situatie aparte, un anume "sindrom stockholm?" care ar consta in "fraternizarea" victimei cu agresorul, impartasirea frustrarilor si indreptatirea revendicarilor acestuia, etc. Adica cu alte cuvinte ajungi sa crezi ca el are dreptate si de fapt el e victima si tu esti cel care ii faci rau. Ceea ce poate nu e tocmai neadevarat, intodeauna.
Parasirea unui astfel de agresor e soluitia cea mai buna pt victima, dar nu neaparat si pt agresor, pt ca atunci va interpreta ca femeia (victima) nu a facut fata, sau a fost ingrata, tradatoare, etc, daca mai fuge si la /cu altul, mai e denumita si in alte feluri...
Cateodata, sa ajuti pe cineva, sa-i faci un bine, sa-ti iubesti aproapele, nu inseamna neaparat sa ii dai ceea ce vrea, sa-i faci pe plac, sa-i implinesti dorintele si sa-l faci "fericit", mai ales daca constati ca acele dorinte si placeri ale lui nu iti fac bine nici tie, nici altora, nici lui, pe termen lung. Sa-l lasi sa-ti faca rau posibil sa nu fie altceva decat o forma de razbunare tacita.
Dar din pacate o astfel de persoana care sa "rupa lanturi" se naste, probabil, odata la multe generatii si se pare ca nu suntem noi astfel de persoane.

[Parascheva16]

Depinde foarte mult cum tine piept, caci daca foloseste violenta fizica sau/si verbala, nu face nimic, din contra. Pune paie pe foc. Noi trebuie sa ii ajutam sa se vindece, sa ne rugam ptr. ei, sa luptam. Daca ii iubim si daca vrem sa ii iubim.

Luam un caz. O sotie este agresata fizic de sotul ei. Ce optiuni are, mai ales daca il iubeste? Apeleaza la lege, caci teoretic este de partea ei. Si bine ar fi ca agresorul sa fie dat afara din casa, de la caldurica, nu victima sa plece la centre ptr. femei sau asa. Apoi, dupa ce e inchis, ii face vizite, ii duce de mancare, se roaga ptr. el, pana cand incepe si el sa se schimbe. Cand barbatul e bolnav de cancer sau alta boala, sotia il abandoneaza sau are grija de el? Chiar si agresiv fiind, fuge la spital si sa caute solutii. Bine ar fi sa incercam sa ii vindecam, nu sa ii lasam in plata Domnului, caci asa nu rezolvam nimic. Daca il iubim il ajutam. Dar ajutorul nu se rezuma la a sta si a suporta si nici la a fugi mancand pamantul.

Daca el bombaneaza mult, nu e bai. Daca e f.violent e problema. Si daca violenta mai este legata si de bautura.

Au fost cazuri cand femeile au divortat pe diferite motive si s-au recasatorit cu un barbat care era si mai rau. Exemplu: o femeia a divortat ptr. ca sotul ei avea patima alcoolului. Sotul cand se imbata, nu era violent sau asa, dar vorbea mult si bombanea. A avut si copii cu el. E, a divortat si s-a recasatorit cu alt barbat. Cu al doilea barbat a facut cam 4 avorturi. In aceasta situatie, primul barbat era mai bun decat celelalt, chiar daca primul avea problema asta cu bautura. Primul o cicalea, al doilea a pus-o sa omoare. (in caz de avort nu e vinovata doar femeia, ci si cel/cei care o imping/e sa faca avort. tot canon de avort i-au si complicii.)

Maica Siluana a spus sa nu blestemam sau sa injuram peroana care ne deranjeaza, nici macar in gand! Ci sa o binecuvantam si sa ne rugam pentru ea.

Nici noi sa nu ne punem in masura de victime, iar pe ei in postura de agresori. Ambele tabere au vina lor. Am mai auzit femei sau barbati dand toata vina pe celalalt, ei fiind ingerasi.

[Parascheva16]

Studiile privind violenţa în familie realizate în România arată că, pe durata vieţii, 45% dintre femei au fost agresate verbal, 30% au fost abuzate fizic şi 7% au fost abuzate sexual. În România numărul femeilor victime ale violenţei în familie a crescut de 5 ori din 1996 până în 1998. S-au adoptat legi, s-au înfiinţat centre de consiliere şi adăpost pentru victime, fenomenul însă rămâne de amploare. Foarte puţin sau deloc cunoscut este faptul că femeia creştină are la dispoziţie, pe lângă mijloacele oferite de societate, şi mijloace duhovniceşti pentru a-şi vindeca familia de această patimă a mâniei şi agresivităţii.

Violenţa este o boală a sufletului

Ce aţi putea recomanda concret femeii aflate într-o astfel de situaţie? În afară de faptul că poate apela la diferite instanţe, din punct de vedere spiritual poate să facă ceva?

Da, poate şi este timpul să facă. Femeia a fost victimă a violenţei de-a lungul întregii istorii. Violenţa este o boală a sufletului, o patimă, un păcat care a cuprins omenirea încă de la început, de când Cain şi-a ucis fratele. Mânia care i-a fost dată omului de Dumnezeu ca să biruiască răul, a fost îndreptată asupra aproapelui. Şi pe măsură ce omul a devenit mai slăbănogit de păcate şi mai neputincios, şi-a îndreptat violenţa asupra celui mai slab decât el. În felul acesta femeia a devenit o victimă din ce în ce mai „autorizată”, în opinia lumii acesteia. Pentru că… aşa am apucat, aşa a fost dintotdeauna, că femeia e rea de gură şi trebuie bătută şi aşa mai departe…

Ca orice act de violenţă, îndreptat asupra oricui, violenţa asupra femeii este un păcat. Şi cine acceptă păcatul şi nu luptă împotriva lui, devine complice la păcat. Femeia care nu se împotriveşte prin căi spirituale, duhovniceşti, păcatului celui care o agresează, nu mai este doar victima acestui păcat, ci devine complice la păcat.

În privinţa violenţei asupra femeii este atât de greu… Nu pot vorbi fără implicare emoţională, pentru că eu însămi sunt femeie şi am crescut într-o familie în care femeia a fost victima violenţei. Tatăl meu, Dumnezeu să îl odihnească, o bătea pe mama. Şi eu, copil fiind, nu am văzut vreodată că ar fi pe drept. Poate că, omeneşte vorbind, or fi fost vreodată motive pentru care mama era lovită, bătută şi înjurată, dar Părinţii spun: oricare ar fi motivul, nu avem voie să ne mâniem, pentru că Dumnezeu ne dă putere să nu greşim când ne mâniem!

Dacă eu nu-L am pe Dumnezeu, care să mă apere de cel rău, care lucrează şi prin soţul meu, şi prin tatăl meu, şi prin fratele meu, şi prin vecinul meu, atunci eu nu mă pot apăra singură, decât prin act violent. Dacă el mă loveşte, eu îl jignesc, sau îl lovesc şi eu. Pentru că violenţa este o boală, iar când el îşi manifestă această boală, dacă eu îi răspund cu violenţa mea, nu fac decât să îi sporesc răutatea.

Mersul către vindecare la început pare imposibil, de aceea se şi înmulţeşte violenţa în halul acesta. Pentru că există nişte prejudecăţi, nişte concepţii, zidite în mintea căzută, bolnavă de păcat, care favorizează fenomenul. Unul este că „aşa sunt bărbaţii”. Al doilea e că sărăcia ar fi de vină. Trei: că alcoolul este de vină. Dar toate acestea sunt PREjudecăţi. Nu este adevărat. Adevărat este că sărăcia îl face mai violent pe cel violent, că alcoolul îl face mai violent pe cel violent, dar nimeni nu îmi ia mie răspunderea că sunt violent. Violenţa este boală a sufletului meu şi EU trebuie să mă fac sănătos.