|
#31
|
||||
|
||||
Citat:
|
#32
|
||||
|
||||
Pentru care pricină oare s-a sfințit părintele Nicolae Planas? Pentru că pomenea foarte multe pomelnice. Și eu atunci când mi-am amintit niște nume, le-am lipit pe peretele de la Proscomidie, căci acolo îmi erau la îndemână. După o vreme am visat că au venit la mine niște bătrâni de demult, îmbrăcați cu haine din acelea care se purtau pe vremuri. Aceia mi-au spus: „Fiule, tu ne-ai scris în pomelnic, dar starețul tău nu ne pomenește”.
– Părinte, îi spun starețului, de ce nu pomenești acele nume de la Proscomidie? – Pentru că nu pot să le descifrez, îmi răspunse acela. – Părinte, uite ce am visat. Apoi i-am povestit visul. Și de atunci m-am hotărât să pomenesc cât mai multe nume. Cu cât mai multe nume pomenești, cu atât este mai mare răsplata pe care o primești. Aceasta este cea mai mare milostenie: să îl unești pe om cu Dumnezeu. Iar lucrul acesta poți să-l faci. *** Eu am absolvit numai gimnaziul, nu am mers mai departe. Dar i-am scris în pomelnic pe toți colegii mei, pe toți învățătorii și profesorii mei, începând de la clasa întâi a școlii primare până la ultima clasă a gimnaziului. Și dacă ai ști câtă bucurie primesc atunci când îi pomenesc. Și aceasta pentru că îi pomenesc pe aceia care m-au făcut să devin un om bun. Acum fiindcă am un an de când nu mai merg la Liturghie, pentru că nu aud, mă străduiesc să-mi amintesc acele nume ca să le pomenesc, știind că sufletele acelora dobândesc mult folos duhovnicesc. De aceea, fiul meu, dacă vrei să se mântuiască sufletul tău în dar, să pomenești cât mai multe nume. (Ierom. Iosif Aghioritul, Starețul Efrem Katunakiotul, traducere de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Schitul Lacu-Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, București, 2004, pp. 242, 244) |
#33
|
|||
|
|||
Pentru întărire la începutul Postului:
"1. De aceea și noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară și păcatul ce grabnic ne împresoară și să alergăm cu stăruință în lupta care ne stă înainte.
2. Cu ochii ațintiți asupra lui Iisus, începătorul și plinitorul credinței, Care, pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea, n-a ținut seama de ocara ei și a șezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu." (Evrei 12) |
#34
|
||||
|
||||
În Pateric, întâlnim foarte des urmatoarea cerere: „Parinte, spune-mi un cuvânt sa ma mântui”. Un „cuvânt” rostit din sufletul pustnicului ca de la Duhul Sfânt, în limbajul pustiei, este considerat revelat si neîndoielnic; si cel care îl cere, îl primeste ca pe un rod al harului, fara sa îl explice în mintea sa. Acest „cuvânt” de la parintele înduhovnicit este de neaparata trebuinta pentru cel care îl cere. „Cuvântul” vine dintr-un suflet ce este prieten al lui Dumnezeu, un suflet ranit de iubirea Sa, fiind rostit dupa masura „setei” celui care îl cere. Precum Preasfânta Maica a Domnului a zamislit pe Cuvântul lui Dumnezeu si a dat nastere lui Hristos Dumnezeu si Omul devenind din aceasta pricina, „bucuria întregii fapturi”, înacelasi fel parintii, datorita curateniei lor au zamislit cuvântul si l-au transmis celor care înseteaza dupa el, facându-li-se pricina de bucurie.
„Au venit la Avva Fillic niste frati, care aveau cu ei câtiva mireni si i s-au rugat sa le spuna vreun cuvânt. Iar batrânul tacea. Si fiindca îl rugau, le-a zis lor: Cuvânt voiti sa auziti? Si i-au zis: da Avvo. Deci a zis batrânul: acum nu este cuvânt. Când întrebau fratii pe batrâni si faceau cele ce le ziceau lor, Dumnezeu le da cum sa graiasca. Dar acum, pentru ca întreaba fara sa împlineasca ceea ce aud, Dumnezeu a îndepartat harul cuvântului Sau de la batrâni. Si ei nu mai au ce sa graiasca, fiindca nu este cel ce sa lucreze. Si auzind fratii acestea, au suspinat, zicând: roaga-te pentru noi, Avvo!” Prin aceasta pilda se vadeste ca întelepciunea este rodul harului. Harul împodobeste oamenii curati si sfinti, si „întrupeaza” cuvintele lor. Este clar deci, ca înaltimea cuvântului este pe masura însetarii celui care îl cere iar monahii stiu cum sa „frânga” si cele mai împietrite inimi si sa le întoarca spre Dumnezeu, chiar daca folosesc un repros discret. (Arhimandrit Hieroteos Vlachos - O noapte în pustie) |
#35
|
||||
|
||||
mie mi-a prins bine sfatul ăsta
Un frate a venit la avva Pimen si a spus: "Avva, am multe ganduri rele si ma pun in primejdie“. Batranul l-a scos afara din chilie si i-a spus: "Umfla-ti pieptul si opreste vantul!“. Fratele a raspuns: "Nu pot sa fac asta“. Atunci batranul i-a zis: "Cum nu poti sa faci asta, nu poti impiedica nici gandurile rele sa navaleasca peste tine. Dar macar tine-le piept“.
Last edited by mirela.t; 22.03.2014 at 06:03:51. |
#36
|
|||
|
|||
Plâng icoanele Maicii Domnului cât și a Domnului Iisus Hristos în Ucraina și Rusia
Citiți mai multe articole interesante pe siteul: http://ortodox.md/monitorizarea-pres...aina-si-rusia/ Moldova OrtodoxăPlâng icoanele Maicii Domnului cât și a Domnului Iisus Hristos în Ucraina și Rusia |
#37
|
||||
|
||||
La ziua judecății ne întreabă Dumnezeu: ce asemănare avem cu Iisus? Și noi numai în cruce ne putem asemăna cu Iisus. Nu ne putem asemăna nici în înțelepciune, nici în putere, deci numai în cruce.
http://www.ortodoxiatinerilor.ro/lup...i-duhovnicesti
__________________
Pe noi inșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm. |
#38
|
||||
|
||||
"Și într-o bună zi am avut mai multe trăiri duhovnicești. Toată ziua plânsesem cu lacrimi amare, iar spre seară, cam pe la apusul soarelui, mă odihneam și eram epuizat după vărsarea atâtor lacrimi. Mă uitam la Biserica Schimbării la Față din vârful muntelui și, sfârșit de oboseală, îl chemam pe Domnul în rugăciune. Și deodată, parcă un vânt tare s-a stârnit, bătând în direcția mea. Dintr-odată, sufletul mi s-a umplut de o mireasmă de nedescris, iar inima a început să rostească rugăciunea lui Iisus de la sine, ca un ceasornic. M-am ridicat atunci, plin de har și de o imensă bucurie, și am intrat în chilie, iar aplecându-mi bărbia în piept, am început a rosti rugăciunea. Și de-abia am spus-o de câteva ori, că am avut o minunată contemplare a lui Dumnezeu. Deși eram în chilie cu ușa închisă, parcă mă aflam în cer, într-un loc minunat, într-o deplină pace și liniște sufletească. Odihnă deplină. Mă gândeam doar atât: Doamne, nu mă lăsa să mă întorc în lume, în viața cea plină de suferință, ci lasă-mă să rămân aici. Apoi după ce m-am odihnit după voia Domnului, mi-am revenit în sine, aflându-mă iar în peșteră."
(Mărturia lui Gheron Iosif Isihastul, trăitor în Sfântul Munte Athos, trecut la Domnul în 1959). |
#39
|
|||
|
|||
Citat:
Dumnezeu nu dezamăgește, El ne cunoaște mai bine decât ne cunoaștem noi înșine, El ne răspunde, ne iartă, ne mângâie, ne învață... desigur, și prin intermendiul celor din jur... |
#40
|
|||
|
|||
Am găsit un articol mai vechi, atribuit Sfântului Simeon Noul Teolog, care spune că de fapt nepătimirea este posibilă...
Îmi cer iertare că am tot scris despre faptul că toți oamenii sunt păcătoși, nimeni nu e perfect în afară de Dumnezeu șamd. Îmi cer iertare dacă am smintit sau supărat pe cineva și în genere că am scris cam mult, posibil prostii, în ultima vreme! "Libertatea fata de patimi e posibila in aceasta viata Vorbind de multe ori, cu multi din lume, in cursul unor dis¬cutii iscate intre noi cu privire la impatimire si nepatimire, i-am auzit spunand aproape pe toti - nu numai pe unii dintre cei nedesavarsiti in virtute si cucernicie, dar chiar si pe unii dintre cei ce par a fi desavarsiti in virtute si au in lume renumele si marea faima de a fi desavarsiti in virtute - ca nu este cu putinta ca un om sa ajunga la o asemenea inaltime a nepatimirii, incat sa vorbeasca si sa manance impreuna cu femei si sa nu sufere nici o vatamare, nici sa patimeasca in ascuns vreo miscare sau intinare. Auzind acestea, eu insumi m-am umplut de mare intristare (descurajare) si am fost silit sa jelesc pentru cei ce spun acestea si sa plang dintr-o multa compasiune, stiind intocmai ca nu altceva ii face pe ei sa spu¬na acestea decat multa ignoranta a harurilor (harismelor) lui Dumnezeu. Caci daca n-am fi lipsiti de adevarata nepatimire si acoperiti cu intunericul patimilor si robi ai placerilor si ai vointelor carnii, omorarea de viata-facatoare a lui Iisus Dumnezeu (2 Co 4, 10), pe care o daruieste madularelor sfintilor Sai, nu le-ar fi ramas necunoscuta si n-ar fi fost cu necredinta fata de ea. Si cum vor crede acestia candva ca unii sunt sau se fac morti pentru lume, ca vietuiesc numai viata in Duhul Sfant, ei care toata viata s-au straduit a face toate cu fatarnicie, ca sa placa oamenilor (Ga 1, 10) si sa fie numiti de ei iubitori de Dumnezeu? Caci intrucat isi inchipuie, fiind in patimi, ca au realizat nepatimirea, fiind ei insa si facandu-se cu totul pacat, si convingandu-se pe ei insisi ca numai laudele oamenilor sunt de ajuns pentru virtute, tagaduind astfel nepatimirea, vor sa fie si sa fie numiti sfinti fara aceasta, ca unii care au dobandit sfintenia prin laudele omenesti. Fiindca pe cel care nu este la¬udat pur si simplu sau cumva anume de catre cei multi nu-l socotesc vrednic de nici un cuvant, nestiind, pe cat se pare, ca un singur (om) care cunoaste pe Dumnezeu si este cunoscut de El e mai presus decat zeci de mii de necredinciosi care nu-L cunosc pe Dumnezeu, chiar daca acestia sunt laudati si fericiti de lumea intreaga, asa cum un singur vazator e preferabil unei multimi nesfarsite de oameni cu vedere scurta. Caci despre faptul ca e cu putinta ca acela care lupta intr-adevar sa ajunga la o astfel de libertate si cel care s-a facut pentru totdeauna partas al harului lui Dumnezeu poate atinge nepatimirea sufletului si a trupului, astfel incat nu numai sa poata manca impreuna cu femeile, sa vorbeasca cu ele, si sa ramana netulburat de ele si nepatimitor, ba chiar si trecand prin mijlocul cetatilor si auzind cantareti si chitaristi si vazand mascarici si dansatori si bufoni, nu se vatama cu nimic, despre acest fapt da marturie orice scriere, si orice istorie si faptele sfintilor ne dau in scris astfel de marturii si pentru aceasta se savarseste toata faptuirea luptatoare si toata reaua patimire suferita de catre cei cuviosi." Sfantul Simeon Noul Teolog |
|